Ce este credinţa?

5

Ce este credinţa?

 Credinţa – încredinţare sau încredere?

Când eram copil, am auzit o predică despre credinţă şi am fost impresionat atât de mult, încât mi-am propus şi eu să îmi dezvolt credinţa. Într-o după amiază, când eram singur, acasă, mi-am adus aminte de predica aceea despre credinţă şi m-am întrebat: cum să fac să am credinţă? Pe cer, către linia orizontului se vedeau trei nori, nu prea mari şi mi-am spus: Dacă ar fi vorba de nişte munţi, poate ar fi mai greu pentru credinţa mea de copil să-i mişte din loc, deşi Domnul a spus că e posibil lucrul acesta. Dar era vorba de nişte nori, cu mult mai uşori decât munţii. M-am rugat: „Doamne, Te rog, ajută-mă să-mi exersez şi eu credinţa! Te rog fă ca norii aceştia să dispară! Ajută-mă să cred  şi să nu mă îndoiesc deloc!”

Am ieşit afară, fiind curios să văd dacă norii aceia mai erau la locul lor. Erau… cam în acelaşi loc. Am dedus că nu am avut destulă credinţă. M-am rugat din nou, de data aceasta mai lung, şi încercam să alung orice îndoială! „Acum, îmi ziceam eu, cred Doamne! Nu mă îndoiesc deloc!  Voi ieşi afară şi norii vor fi mult mai departe!” Când am ieşit afară, nu prea ştiam cum să interpretez faptul că norii se mişcaseră puţin din locul lor; nu erau nici chiar în acelaşi loc, dar nici prea departe. Mi-am spus atunci că, probabil, credinţa mea era încă foarte mică, şi că am nevoie să-mi exersez şi mai mult credinţa…

Ce este credinţa?

Când ne întrebăm ce este credinţa,  ne ducem cu gândul la definiţia lui Pavel: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd (Evrei 11,1).

Dar în afară de faptul că acest text este greu de tradus din limba greacă, („Credinţa este substanţa sau baza lucrurilor nădăjduite…”), aici nu avem o definiţie a credinţei în adevăratul sens al cuvântului. Când ceri de la un copil să spună o definiţie, de exemplu: ce este dragostea, el îţi va spune: „Dragostea este atunci când iubeşti”…  Aici avem ceva de felul acesta: „Credinţa este atunci când te încrezi… sau atunci când ai o încredinţare puternică”. Dar a folosi sinonime pentru lucrul definit (Credinţa = încredere) este una, şi a defini un termen este cu totul alta.

O definiţie corectă are două părţi: în prima parte se face încadrarea conceptului într-o categorie (Dragostea este un sentiment…) şi în a doua parte se arată deosebirea conceptului respectiv de alte concepte din aceeaşi categorie (un sentiment de afecţiune). Ura este tot un sentiment, deci face parte din categoria „sentimente”, dar se deosebeşte de dragoste prin faptul că este un sentiment de ostilitate şi nu de afecţiune.

Practic apostolul Pavel vrea să vorbească în Evrei 11 despre lucrurile care nu se văd, despre lucrurile nădăjduite, nu despre o definiţie a credinţei. Ca dovadă, în restul capitolului aminteşte de mulţi oameni ai credinţei care au nădăjduit în promisiunile lui Dumnezeu, fără să fi văzut acele lucruri.

Cele două cuvinte din limba română sunt „încredinţare” şi „încredere”. Primul ţine de minte şi este sinonim cu convingere, cu lipsa îndoielii; al doilea ţine de suflet şi se referă la relaţia dintre două persoane, o relaţie legată de cunoaştere şi de dragoste. Nu te poţi încrede în cineva dacă nu-l cunoşti.

Foarte mulţi înţeleg credinţa ca fiind convingere, încredinţare sau lipsa îndoielii. Şi cu cât ai o convingere mai fermă, cu atât s-ar putea spune că ai o credinţă mai puternică. Oare aşa să fie?  Există şi texte biblice care încurajează această înţelegere.  Dar credinţa este mai mult decât atât. Apostolul Iacov remarcă faptul că şi demonii au această credinţă, adică ei nu se îndoiesc deloc de Dumnezeu, ba încă se şi înfioară când se gândesc la El. (Iacov 2,19).

Credinţa este factorul vital pentru mântuire. Noi suntem mântuiţi prin credinţă şi nu prin fapte. De aceea trebuie să înţelegem bine ced este credinţa. Găsim în Biblie oameni ai credinţei şi Domnul Hristos Însuşi i-a lăudat pe cei care aveau credinţă. Unii nu erau din poporul Israel, erau dintre neamuri. În expresia „Mare este credinţa ta!”, Isus arată că este recomandabil să avem o credinţă cât mai mare. Putem deduce că credinţa (convingerea) trebuie dezvoltată. Dar este oare, convingerea aspectul esenţial al credinţei sau există un alt lucru care generează convingerea?  Suntem noi mântuiţi prin convingere?

Dacă credinţa ar fi doar convingere, adică doar capacitatea noastră de a nu ne îndoi, să facem un exerciţiu: Să înlocuim cuvântul „credinţă” cu „convingere”, sau cu „capacitatea de a nu ne îndoi”:

„Cel  neprihănit va trăi prin convingere!” (Habacuc 2,4)

„Deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin convingere şi care duce la convingere, după cum este scris: “Cel neprihănit va trăi prin capacitatea lui de a nu se îndoi” (Romani 1,17).

„Noi credem că omul este socotit neprihănit prin convingere, fără faptele legii” (Rom. 3,28)

„Căci prin Har aţi fost mântuiţi, prin lipsa îndoielii!” (Efeseni 2,8)

Aşa-i că nu merge?  Credinţa este ceva mai mult decât lipsa îndoielii. Mai mult, putem spune cu toată fermitatea că noi nu suntem mântuiţi prin credinţă, ci prin credinţa în Hristos. E adevărat că oricine înţelege că e vorba de credinţa în Hristos. Dar dacă folosim o esxpresie prescurtată, şi nu spunem „în Hristos”, se crează probleme. Credinţa nu este o capacitate personală a cuiva de a nu se îndoi. Dacă ar fi aşa, atunci credinţa ar fi o însuşire personală, un merit prin care am căpăta mântuirea. Mai degrabă scoate de tot credinţa din aceasta expresie (credinţa în Hristos), şi am rămâne doar cu Hristos, pentru că noi nu suntem mântuiţi prin credinţă, ci prin Hristos. Prin urmare credinţa noastră este Hristos, sau, cu alte cuvinte, legătura cu Hristos.

Nu mai rămâne decât să vedem ce înseamnă „legătura” sau „relaţia cu Hristos” pentru ca să înţelegem aspectul esenţial al credinţei. Din relaţia cu El, din cunoaşterea Lui, se naşte de fapt convingerea sau capacitatea de a nu ne îndoi. Convingerea este consecinţa relaţiei cu El.

Texte biblice care vorbesc despre credinţă ca fiind capacitatea de a nu ne îndoi, o capacitate ce poate şi trebuie a  fi dezvoltată.

Matei 8,10„Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat şi a zis celor ce veneau după El: “Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.”

Matei 14,31 - „Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Matei 15,28 – „Atunci Isus i-a zis: “O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”

Marcu 11,24 – „De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”

Luca 17,5.6 „Apostolii au zis Domnului: “Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: “Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta.”

Iacov 1,6 – „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo.”

În textele de mai sus credinţa apare ca fiind o convingere puternică, o încredinţare care nu poate fi doborâtă. Lipsa îndoielii pare a fi o caracteristică primordială a credinţei, şi aceasta este prezentată ca o condiţie de ascultare a rugăciunii. Credinţa poate fi mică sau mare. Ucenicii s-au rugat Domnului să le mărească credinţa. Se pare că El nu a răspuns la aceast rugăciune decât cu imaginea unei seminţe de muştar. Ce ar trebui să înţelegem de aici? Dacă e necesară doar o credinţa aşa de mică, pentru a înfăptui lucruri măreţe, atunci ce rost mai are o creştere a credinţei?  Sau dacă e nevoie de o creştere a credinţei, cum se poate obţine aceasta? Străduinţa personală şi lupta de a alunga îndoiala are vreun folos? Sau nu cumva îndoiala este alungată tocmai atunci când ne apropiem de Hristos şi-L cunoaştem tot mai mult?…

Texte biblice care vorbesc despre credinţă ca fiind încredere, relaţie cu Hristos:

 Deuteronom 1,32Cu toate acestea, voi  n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru”.

Isaia 30,15 – „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: “În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.” Dar n-aţi voit!”

Evrei  11,1 – „Şi credinţa este o încredere neclintită”…

Romani 3,22 – „şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.”

Galatei 2,16 – Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.”

Ceea ce a dorit Dumnezeu a fost ca poporul Său din vechime să aibă încredere în El. Era lecţia credinţei pe care trebuia s-o înveţe, dar n-au fost silitori la aceasta, cu toate minunile pe care le-a făcut Domnul cu ei. Dumnezeu aşteaptă acelaşi lucru de la noi, să avem o încredere deplină în El şi Cuvântul Lui, o încredere care se formează în cadrul relaţiei noastre zilnice cu El.

Tăria noastră este dată de credinţa noastră, dar nu de convingeri e vorba aici, ci de încrederea în El. Convingerile aduc o oarecare siguranţă, dar  în vreme de încercare acestea nu sunt suficiente. Doar cunoaşterea din experienţă a lui Hristos ca Prieten şi Păstor ne poate aduce acea tărie de care avem nevoie în vreme de încercare.

E adevărat, în Habacuc 2,4 scrie că „cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”, dar nu e vorba de o capacitate umană care aparţine lui, adică omului, ci de o relaţie a lui cu Dumnezeu. Acelaşi lucru mai este scris încă în trei locuri din Scriptură, şi anume  în Romani 1,17; Galateni 3,11;  Evrei 10,38: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Dar dacă nu adăugăm: „Prin  credinţa în Hristos”, afirmaţia rămâne fără acoperire. Cel neprihănit nu poate trăi prin capacitatea lui de a nu se îndoi, ci prin relaţia lui Hristos.

Apocalipsa 14,12 – „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.”

S-a folosit foarte mult acest text biblic în legătură cu semnele de identificare ale Bisericii adevărate. Este important de reţinut că traducerea acestui text din limba greacă permite şi expresia „credinţa lui Isus” dar şi „credinţa în Isus”. În limba engleză unele Biblii folosesc prima variantă, altele pe a doua. Unii comentatori spun că e mai bună varianta „credinţa în Isus”. De ce? Deoarece „credinţa lui Isus” ar însemna, ca şi „poruncile lui Dumnezeu”, tot un anumit cod de principii, alcătuind „credinţa lui Isus”. O Biserică adevărată nu poate avea ca semne de identificare două seturi de principii sau legi. E suficient un singur cod de principii (poruncile lui Dumnezeu), lângă care trebuie să apară puterea care ne face în stare să ne conformăm acelui cod de legi, şi anume credinţa ca relaţie cu Dumnezeu (credinţa în Isus).

În final trebuie să spunem că, în afară de cele două sensuri ale credinţei, discutate până aici, mai există şi un al treilea sens al cuvântului „credinţă”, şi anume acela de „crez” sau „religie”. Vorbim despre „credinţa ortoidoxă” sau „credinţa protestantă, etc. Spunem despre cineva că este de credinţă musulman sau creştin, sau este de o altă credinţă. Dar credinţa de care avem nevoie, dincolo de „crez” sau de „convingere doctrinară”, este o relaţie cu Hristos care alimentează şi dă putere celorlalte două.

Concluzie

E adevărat că credinţa înseamnă încredinţare şi convingere. E adevărat că credinţa înseamnă lipsa îndoielii. E adevărat că credinţa poate fi mică sau mare şi ea poate să crească sau să cadă. Dar mărimea sau  micimea credinţei nu rezidă într-o capacitate umană, ci în relaţia cu Hristos. Dacă dorim o  creştere a credinţei, atunci trebuie să dorim să ne apropiem cât mai mult de El, să-L cunoaştem mai mult, să-L invităm în viaţa noastră. Faptul că cineva se încrede în Hristos atunci când vine vremea să dea socoteală pentru credinţa lui, şi că este gata  să reziste în încercare chiar cu preţul vieţii, nu se datorează convingerilor sale teoretice, ci experienţelor de fiecare zi trăite cu Hristos, aşa cum spune apostolul Pavel:

„Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.” (2 Tim. 1,12).

 
A trăi doar prin credinţă

A trăi doar prin credinţă

Nu-i uşor, dar nu-i nici greu…

A trăi doar prin credinţă

E la om cu neputinţă,

Însă nu la Dumnezeu.

 

A trăi umblând pe ape

Nu-i uşor, dar nu-i nici greu…

A trăi umblând pe ape,

Când vin valuri să te-ngroape,

E un drum cu Dumnezeu.

 

A trăi doar prin credinţă,

Nu-i uşor dar nu-i nici greu…

A trăi doar prin credinţă

Cruce e, şi suferinţă,

Şi-o-nviere-n Dumnezeu.

 

A trăi uitând de tine,

Nu-i uşor dar nu-i nici greu…

A trăi uitând de tine

Şi făcând la alţii bine,

E ceva din Dumnezeu.

 

A trăi prin… necredinţă

Nu-i uşor, dar nu-i nici greu…

A trăi prin necredinţă,

E să mori fără căinţă

Şi străin de Dumnezeu.

 

Prelucrare după Traian Dorz

 

Sursa: http://www.bcatana.blogspot.ro/

 

This entry was posted in Lupta credintei. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>