Scutul (ne)credintei

“Scutul (ne)credintei”

 

     O masa de stejar masiv si milioane de victime

     V-ati imaginat vreodata ca viata a milioane de oameni ar putea depinde de calitatea unui simplu obiect de mobilier ? E greu de crezut, insa istoria ne ofera suficiente dovezi ca astfel de lucruri sunt totusi posibile.

     Cel de-al Doilea Razboi Mondial, declansat pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de catre armatele naziste ale lui Hitler si incheiat in august 1945 prin capitularea Japoniei, ar fi avut un cu totul alt final daca ar fi reusit un plan ultrasecret, pus la cale de oponentii lui Hitler. Acest plan, numit “Operatiunea Walkiria”, avea ca scop plasarea unei bombe cu ceas in buncarul lui Hitler, in asa-numitul “Barlog al lupilor”, in care acesta se intalnea cu generalii sai pentru a discuta despre mersul razboiului. Acest atentat a fost programat pentru 20 iulie 1944.

     Daca “Operatiunea Walkiria” ar fi reusit, specialistii sustin ca razboiul s-ar fi incheiat cu un an mai repede, multe milioane de vieti omenesti fiind astfel salvate de la moarte. Se stie ca spre finalul razboiului, vazand ca nu mai are nicio sansa de castig, Hitler a trimis in lagarele de exterminare de la Auschwitz si Birkenau sute de mii de evrei, tigani, preoti si oameni cu handicap, facand ca distrugerile sa fie cat mai mari cu putinta. 

    Doi militari, contele Stauffenberg si adjunctul sau, locotenentul Haeften, au trecut de o serie de filtre de control, evitand pericole incredibile, si au ajuns in final in buncarul in care Hitler discuta cu 32 din generalii sai situatia de pe front. In camera de 5/11, Stauffenberg s-a asezat la masa de stejar masiv, de altfel singurul obiect de mobilier aflat in buncar, si pe care se afla o harta uriasa care indica pozitiile trupelor pe front. Profitand de discutiile ce aveau loc cu privire la mersul razboiului , el a plasat sub masa , la doar 1,5 m de Hitler, servieta in care se afla bomba. A indepartat usor siguranta, a numarat apoi sase minute, dupa care a iesit din incapere , indreptandu-se spre masina adjunctului sau.

     Dupa doar patru minute, o explozie puternica a zguduit acest “barlog al lupilor”. Rezultatul ? Au murit patru generali, dar nu si Hitler, tinta principala a atentatului. Cum a fost posibil ca acesta sa scape cu viata , aflandu-se la doar 1,5 m de bomba ? Explicatia e una singura: lemnul masiv din care a fost facuta masa de stejar.

     Ma intreb: Daca acea masa din stejar masiv ar fi fost facuta din placaj, PAL sau PFL melaminat, care ar fi fost rezultatul acestui atentat ?. Cu siguranta ca alta ar fi fost soarta razboiului, multe milioane de vieti omenesti ar fi fost salvate si, asa cum sustine Jesus Hernandez, autorul unei carti intitulate “Operatiunea Walkiria”, complotul acesta ar fi schimbat istoria secolului al XX-lea. 

     Morala

     Aceasta intamplare are si o morala: Cele mai bune intentii ale Creatorului nostru, cele mai bune planuri pe care le-a facut pentru noi, pot fi anihilate si zadarnicite de “masa de stejar a necredintei” noastre.

     Scriindu-le credinciosilor din Roma, apostolul Pavel face o marturisire demna de urmat de fiecare crestin in parte: “Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Christos, fiindca ea este puterea lui Dumnezeu ( “dynamis” gr.) pentru mantuirea fiecaruia care crede: intai a iudeului, apoi a grecului.”         ( Romani 1, 16 ).

     Nu doar apostolul Pavel, ci toti cei care s-au aplecat cu credinta asupra Cuvantului lui Dumnezeu , au simtit aceasta putere, ca cea a dinamitei ( “dynamis” ), care poate nimici zidurile groase dintre oameni, care poate arunca in aer “buncarele” inimii in care se ascund cele mai intunecate ganduri, scotand la lumina tot ce a fost ascuns si despartind binele de rau, adevarul de minciuna si lumina de intuneric.

     Ati simtit aceasta putere a Cuvantului lui Dumnezeu in propria viata ? Si daca nu ati simtit-o inca, de ce nu ? De ce acest Cuvant care este “viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri”, care “patrunde pana acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva si judeca  simtirile si gandurile inimii” ( Evrei 4, 12 ), nu e eficient in viata multor oameni care isi spun crestini ? De ce acest Cuvant , pentru unii este puterea lui Dumnezeu, iar altora nu le foloseste la nimic ? Este cumva arbitrar Dumnezeul caruia ne inchinam, pe unii favorizandu-i, iar pe altii neglijandu-i ?

     Nicidecum ! Cuvantul lui Dumnezeu este ca o servieta plina cu dinamita, gata sa arunce in aer intreaga noastra viata pacatoasa, impreuna cu toti “generalii” care o conduc din umbra. Acest Cuvant e capabil sa schimbe mentalitati, sa darame filozofii, sa transforme vieti, insa pentru ca el sa-si faca lucrarea , e nevoie de implinirea unei conditii: Sa credem acest Cuvant. Aceasta conditie e prezenta chiar in marturia lui Pavel pe care tocmai am citit-o: Evanghelia lui Christos e “puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede.

     Cand vorbim de credinta in acest context, nu trebuie sa ne marginim doar la acea credinta abstracta, aflata doar la nivelul intelectului, ci la acea credinta practica ce se materializeaza prin supunere.

     Pana inspirata ne-a lasat o definitie completa si corecta a adevaratei credinte: “Cand vorbim despre credinta, trebuie sa facem intotdeauna o deosebire in mintea noastra. Exista un fel de credinta care este cu totul deosebita de adevarata credinta. Existenta si puterea lui Dumnezeu, adevarul Cuvantului Sau, sunt realitati pe care nici Satana si nici ingerii sai nu le pot tagadui. Sfanta Scriptura ne spune ca “si dracii cred … si se infioara “ ( Iacov 2,19 ). Dar aceasta nu este credinta. Acolo unde este nu doar credinta in Cuvantul lui Dumnezeu, ci si o supunere a vointei noastre lui Dumnezeu, acolo  unde inima este consacrata Lui, iar simtamintele Ii apartin, acolo este credinta – o credinta care lucreaza prin iubire si care curateste fiinta. Prin aceasta credinta, inima este innoita dupa chipul lui Dumnezeu.” ( 1 )

     Fara aceasta credinta manifestata prin supunere fatza de el, Cuvantul lui Dumnezeu, desi e nemarginit de puternic, nu va misca nici macar un pai in viata unui om.

     “Scutul (ne)credintei”

     Ori de cate ori citim Epistola lui Pavel catre Efeseni, scrisa pe cand Pavel era intemnitat la Roma, suntem impresionati de imaginea plastica pe care apostolul o foloseste pentru a descrie “armura” unui adevarat crestin care duce “lupta cea buna a credintei” ( 1 Timotei 6,12 ).

     “De aceea, luati toata armura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea si sa ramaneti in picioare dupa ce veti fi biruit totul. Stati gata dar, avand mijlocul incins cu adevarul, imbracati cu platosa neprihanirii, avand picioarele incaltate cu ravna Evangheliei pacii. Pe deasupra tuturor acestora, luati scutul credintei cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale celui rau. Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este Cuvantul lui Dumnezeu.” ( Efeseni 6, 13-17 )

     Ne-am gandit vreodata ca la aceasta armura completa, oferita de Dumnezeu fiecarui om care doreste biruinta, Satana are si el o contrafacere ? Oare cum arata “armura” confectionata in atelierele iadului si pe care Satana o ofera cu toata generozitatea ? Parafrazand cuvintele lui Pavel, aceasta armura ar arata astfel:

     “Stati gata dar, avand mijlocul incins cu minciuna, imbracati cu platosa coruptiei, avand picioarele incaltate cu ravna vestilor rele si a vorbirii de rau. Pe deasupra tuturor acestora, luati scutul necredintei, cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale Cuvantului lui Dumnezeu si ale fagaduintelor Sale. Luati si coiful indreptatirii prin fapte si sabia firii pamantesti, care este limba.”

     Pentru a fi un bun soldat in oastea Domnului Christos e necesara intreaga “armura” oferita de El. Dumnezeu vrea totul sau nimic. Doar in felul acesta vom elimina toate punctele vulnerabile pe care vrajmasul nostru ar putea sa le atace. Dimpotriva, pentru a fi un bun soldat in oastea lui Satana, nu e necesara intreaga armura oferita de el. Satana se multumeste cu mai putin. E suficient doar scutul… necredintei. La ce e bun acesta ? Cu el ne putem “apara” de nemarginita putere ascunsa in Cuvantul lui Dumnezeu, facandu-l ineficient.

     Este posibil ca puterea acestui Cuvant, prin care a fost adus la existenta intregul Univers, si prin care sunt sustinute lumile vazute si nevazute, sa fie neutralizata de necredinta omului ? Din nefericire, Scriptura este plina de exemple in acest sens. Oameni care faceau parte din “armata” poporului lui Dumnezeu din toate timpurile au purtat, fie pentru un moment, fie pentru intreaga viata,  scutul necredintei, oferit de Printul intunericului, facand in felul acesta ineficienta puterea Cuvantului lui Dumnezeu in dreptul lor.

     Lectii din generatia Exodului

     Despre evreii din generatia Exodului sta scris: “Lor, cuvantul care le-a fost propovaduit nu le-a ajutat la nimic, pentru ca n-a gasit credinta la cei ce l-au auzit” ( Evrei 4,2 ). De ce acestor oameni nu le-a ajutat la nimic Cuvantul lui Dumnezeu, in ciuda nemarginitei sale puteri ? “Pentru ca n-a gasit credinta la cei ce l-au auzit”. Ei nu aveau scutul credintei, ci pe cel al necredintei.

     Si cum s-a manifestat lipsa de credinta a acestor oameni ? Ne spune chiar Moise in Deuteronomul, cu ocazia discursului sau de despartire: “Si cand v-a trimis Domnul de la Cades-Barnea zicand: “Suiti-va si luati in stapanire tara pe care v-o dau!”, voi v-ati razvratit impotriva poruncii Domnului, Dumnezeului vostru, n-ati avut credinta in El si n-ati ascultat glasul Lui” ( Deuteronom 9, 23 )

     In frunte cu zece din cele douasprezece iscoade trimise in Canaan, israelitii au preferat sa se lamenteze de obstacolele si de statura locuitorilor tarii. Fatza de copiii lui Anac, care se trageau din neamul uriasilor, poporul inspaimantat si plin de necredinta se simtea ca niste lacuste ( Numeri 13, 33 )

     Am auzit adesea spunandu-se despre evreii din acea generatie ca aveau “complexul lacustei”. Nimic mai gresit ! Lacustele nu au complexe. Daca evreii s-ar fi comportat ca micile insecte, ei ar fi invadat Canaanul si, in cel mai scurt timp, l-ar fi luat in stapanire, la fel cum inaintea unui stol urias de lacuste nu poate sta nimic in cale.

     Dar nu ! Ei au preferat sa creada doar ceea ce au vrut ei: au crezut ca Tara Promisa e buna si imbelsugata, dar nu s-au supus poruncii Domnului de a o cuceri, invocand fel de fel de scuze. De fapt, ei au ridicat “scutul necredintei” inaintea fagaduintelor divine, facandu-le total ineficiente. Urmarea? Au pierit intre Egipt, tara robiei lor,  si Canaan, Tara Promisa, albind cu oasele lor acea pustie arzatoare, acea tara a nimanui.

     Da, Cuvantul lui Dumnezeu are putere, o putere nemarginita, care poate muta si muntii din loc. Insa, daca el nu e primit cu credinta, cu acea credinta urmata de supunere fatza de vointa lui Dumnezeu, acest Cuvant nu foloseste la nimic.

     Credinta & supunere

     Cand vorbim de supunere, nu trebuie sa avem in vedere doar Cele Zece Porunci sau legea sanitara. Dumnezeu ne transmite fiecaruia, pe diferite cai, tot felul de dispozitii, indemnuri, sfaturi si porunci. Unora le cere sa munceasca mai mult, fiind din fire lenesi, altora le cere sa munceasca mai putin, fiind din fire lacomi; unora le cere sa economiseasca, fiind din fire risipitori, altora le cere sa daruiasca, fiiind din fire egoisti; unora le cere sa asculte mai mult, fiind din fire vorbareti, altora le cere sa vorbeasca mai mult, fiind din fire prea timizi.

     Pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are niste cerinte care, daca sunt primite cu acea credinta care e urmata de supunere, ne vor schimba radical viata si ne vor aduce fericirea. In aceasta privinta, atitudinea lui Petru in momentele de inceput ale experientei sale cu Domnul este un exemplu demn de urmat.

     Dupa ce a predicat multimii de pe tarmul Marii Galileii, transformand barca lui Petru intr-un veritabil amvon plutitor, Mantuitorul i-a poruncit acestuia: “Departeaz-o la adanc si aruncati-va mrejele  pentru pescuire !” Drept raspuns, Simon I-a zis: “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic; dar la cuvantul Tau, voi arunca mrejele.” Dupa ce le-a aruncat, au prins o asa mare multime de pesti, ca incepeau sa li se rupa mrejele.” ( Luca 5, 4-6 ).  

     Frumoasa lectie a unei adevarate credinte urmata de supunere, nu-i asa ? Iata insa un caz si mai impresionant, cu atat mai mult cu cat personajul principal nu este un evreu, ci un pagan. Uneori oameni din afara bisericii vizibile ne dovedesc ca inteleg unele adevaruri care celor din interiorul bisericii le sunt inca necunoscute. Petru a inteles valoarea credintei care se supune voiei lui Dumnezeu. Insa el era evreu, facea parte din poporul care trebuia sa fie depozitarul adevarului in Vechiul Testament. Dar ce ziceti de sutasul roman din Luca cap. 7 ?

     Acest soldat crescut si educat intr-o atmosfera pagana dovedeste niste calitati demne de apreciat. Faptul ca isi iubeste robul bolnav si face tot ce ii sta in putinta pentru a-l ajuta, ne arata ca acest pagan avea un caracter de o noblete deosebita. Pe de o parte stim cat de cruzi erau romanii cu popoarele subjugate, iar pe de alta parte stim ce relatii existau in oranduirea sclavagista intre stapani si sclavi. Aceasta ne face cu atat mai mult sa apreciem caracterul acestui om.

     De asemenea, faptul ca o delegatie alcatuita din batrani ai iudeilor mijloceste inaintea lui Iisus pentru acest soldat pagan, exponent al puterii de ocupatie, ne spune ceva despre felul in care era privit  sutasul roman de catre evreii subjugati.

     Dar ceea ce ne intereseaza cel mai mult in contextul subiectului de care ne ocupam este atitudinea pe care o are acest om inaintea Mantuitorului:

     “Iisus a plecat cu ei, dar nu era departe de casa, cand sutasul a trimis la El pe niste prieteni sa-I spuna: “Doamne, nu Te mai osteni atata, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu. De aceea, nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu insumi la Tine. Ci, zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit. Caci si eu, care sunt sub stapanirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: “Du-te !” si se duce; altuia: “Vino!” si vine; si robului meu: “Fa cutare lucru !” si-l face. “ Cand a auzit Iisus aceste vorbe, S-a minunat de sutas. S-a intors spre norodul care mergea dupa El si a zis: “Va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta atat de mare.” ( Luca 7, 6-9 )

     Nu stiu daca acest soldat pagan a citit vreodata Vechiul Testament, dar stiu un lucru: El a inteles ceea ce multi crestini din zilele noastre inca nu inteleg: ca o credinta adevarata trebuie urmata de supunere. Fara supunere, credinta este doar o lozinca, doar un ambalaj frumos, dar lipsit de continut.

     Concluzii

     Istoria secolului al XX-lea si implicit istoria fiecaruia dintre noi ar fi fost cu totul alta daca atentatul impotriva lui Hitler din 20 iulie 1944 ar fi reusit. Esecul lui s-a datorat unei mese de stejar masiv care s-a interpus intre bomba si seful nazist.

     Tot la fel, Cuvantul lui Dumnezeu, desi are puterea de a arunca in aer viata pacatoasa a oricarui om, aducand schimbarea in bine, ramane adesea ineficient pentru ca intre puterea lui si inima noastra se interpune scutul necredintei noastre care nu vrea sa se supuna voiei lui Dumnezeu.

     Dumnezeu doreste ca atunci cand citim sau ascultam Cuvantul Lui, sa facem tot ce ni se cere, fara sa ne punem problema daca este sau nu posibil. Noi nu trebuie sa spunem plini de incredere in noi insine: “Da, pot !” , ci “Faca-se voia Ta !” si “Pot totul in Christos care ma intareste” ( Filipeni 4, 13 ). Puterea nu se afla in noi, ci in Cuvant. Insa atitudinea de ascultare si supunere fatza de vointa lui Dumnezeu deschide drumul acestei puteri sa lucreze.

     Se pare ca pericolul cel mai mare pentru biserica zilelor noastre, ca de altfel pentru biserica din toate veacurile, nu este persecutia provocata de vrajamasii din afara ei, ci pericolul cel mai mare este necredinta membrilor ei care nu se supun voiei lui Dumnezeu. De aceea, intrebarea Mantuitorului: “Dar cand va veni Fiul Omului, va gasi El credinta pe pamant ?” ( Luca 18, 8 ) este cu atat mai actuala cu cat ne apropiem cu pasi repezi de sfarsitul tuturor lucrurilor.

     Daca evreii din generatia Exodului au pierit in pustie, in tara nimanui, din pricina necredintei lor, de ce noi sa repetam aceeasi greseala, pierind pe drumul dintre Egiptul lumii acesteia si Canaanul ceresc ?

     Lori Balogh

( prelucrare dupa articolul “Cuvantul care nu foloseste la nimic”, Curierul Adventist, noiembrie 2012 )

    Referinte:

( 1 ) E. G. White, Calea catre Christos, pag. 63 in original

 Sursa: http://www.loribalogh.ro/2013/04/scutul-necredintei/

This entry was posted in Lupta credintei. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>