Zile de sarbatoare

 Zile de sarbatoare

 

Sabatul.-Nici scriitorii inspirati ai Noului Testament si nici scriitorii din secolul al doilea nu se concentreaza asupra chestiunii zilei de inchinare a crestinilor. Pavel intr-adevar ii sfatuieste pe crestinii iudei sa nu paraseasca adunarea lor (Evrei 10,25). Totusi, in acest punct al scrierilor sale, Pavel nu se refera la nici o zi anume de inchinare.

Domnul Hristos a participat la serviciile de inchinare de la sinagoga in timp ce a fost pe pamant (Matei 13,54-58; Marcu 1,21-29; 6,1-6; Luca 4,16-38). Prezenta Sa in sinagoga in ziua Sabatului constituia un act personal de inchinare din partea Sa, “obiceiul Sau, ” si nu numai cautarea unei ocazii de a-i invata pe iudei. Acest lucru este evident din intreg cursul vietii Sale si din faptele relatate de evanghelie.

Nu din cauza ca a desconsiderat sabatul zilei a saptea a facut Isus acele lucruri care au displacut conducatorilor iudei, cum ar fi vindecarea bolnavilor si refuzul de a-Si mustra ucenicii pentru ca stransesera cu mana boabe de grau in Sabat. Ci mai de graba pentru a indeparta pe iudei de practicile traditionale nerezonabile care facusera din pazirea Sabatului o povara.

Este clar din raportul evangheliei ca Domnul Isus a murit chiar inainte de apusul soarelui inainte de Sabatul zilei a saptea, a ramas in mormant in cursul Sabatului (DA 774), si a inviat dimineata devreme in ziua intai a saptamanii. Era evident in planul divin ca El sa se odihneasca in mormant in cursul zilei de Sabat al acelei saptamani atat de plina in evenimente. In timp ce El se odihnea in mormant, urmasii Sai au tinut Sabatul “potrivit poruncii” (Luca 23,56).

In scrierile apostolului Pavel se mentioneaza mereu, mereu ca acesta se ducea in sinagoga in ziua de Sabat in cetatile prin care se afla in calatoriile sale misionare. Fara indoiala ca se ducea acolo nu numai pentru a evangheliza ci si pentru a se inchina. In prima sa calatorie misionara, pe cand era la sinagoga in Antiohia Pisidiei, el a vorbit oamenilor de acolo si apoi neamurile din cetate l-au rugat sa le tina un serviciu divin in sinagoga in Sabatul urmator, lucru pe care l-a facut (Faptele apostolilor 13,14-16,42-44).

In cea de-a doua sa calatorie misionara, in Tesalonic, “Pavel, dupa obiceiul sau, s-a dus la ei [iudei], si trei zile de Sabat le-a explicat din Scripturi “ (Faptele apostolilor 17,2). In Corint, unde Pavel a petrecut optsprezece luni, el s-a intretinut singur lucrand impreuna cu tovarasii sai Acuila si Priscila in meseria sa de facere a corturilor (Faptele apostolilor 18,2,3). Este imposibil de crezut ca Pavel, traind printre iudei, sa fi lucrat cu mainile sale in Sabatul zilei a saptea in timp ce se afla acolo. Raportul este mai degraba ca el se afla “in sinagoga in fiecare Sabat” (v. 4) pana ce, din cauza opozitiei iudeilor fata de evanghelizarea sa, el s-a retras (v. 7). Sunt toate motivele sa credem ca Pavel a continuat sa tina Sabatul si dupa izgonirea sa din sinagoga, asa cum facuse inainte.

Scriitorii evangheliei cunosc doar ziua Sabatului ca zi saptamanala de inchinare. Ioan scrie despre sine ca se afla in Duhul in “ziua Domnului” (Apocalipsa 1,10). Dar ziua asupra careia Isus Hristos este Domn este Sabatul zilei a saptea (Matei 12,8; Marcu 2,28). Aceasta este “ziua sfanta a Domnului” (Isaia 58,13) si Sabatul zilei Domnului poruncilor (Exod 20,10). Mai mult decat atat, scriitorul evangheliei lui Ioan, care este si scriitorul Apocalipsei, nu cunoaste decat o zi sfanta saptamanala, si anume Sabatul zilei a saptea.

Cealalta zi pe care o mentioneaza Ioan este cunoscuta simplu sub numele “ziua intai a saptamanii” (cf. Ioan 5,1-9 si Ioan 9,6-14 cu Ioan 20,1,19). Cum Ioan a scris evanghelia sa cam in acelasi timp cu Apocalipsa, sau poate dupa aceasta, el a avut din plin ocazia de a da zilei intai a saptamanii un titlu special, sau chiar sa spuna ca aceasta ar trebui sa fie pazita in special de catre crestini. Dar el nu a facut acest lucru.

Chiar faptul ca scriitorii Noului Testament nu au discutat problema care zi sa se tina, constituie cea mai buna dovada ca in mintea lor nu exista nici un semn de intrebare in aceasta privinta. Crestinii au tinut Sabatul zilei a saptea in timpul apostolilor. Si cum arata multiplele dovezi, multi dintre ei au tinut Sabatul timp de secole.

Sabatele anuale.-Dupa moartea lui Hristos pe cruce, anumite elemente din cerintele legii lui Moise au incetat a avea valabilitate. Acest lucru este clar prezis in Daniel 9,24-27, unde este profetizat ca “la jumatatea saptamanii, El [Mesia] va face sa inceteze jertfa si darul de mancare.” Cand perdeaua Templului a fost sfasiata de sus pana jos in clipa cand Hristos a murit pe cruce, Domnul a aratat prin aceasta ca, calea spre adevaratul sanctuar din ceruri era deschisa prin mijlocirea Domnului Isus Hristos si jertfele care fusesera aduse zilnic de catre iudei nu mai erau necesare (Matei 27,50,51).

In Consiliul de la Ierusalim Pavel s-a luptat in problema a ceea ce trebuia sa se ceara convertitilor dintre neamuri la crestinism si a castigat cazul pentru o glorioasa libertate crestina (Faptele apostolilor 15). Cu toate acestea, asa cum s-a aratat deja, aceasta a devenit o serioasa controversa in biserica iar Pavel a trebuit sa continue aceasta lupta iar si iar. In epistola sa catre Galateni el prezinta cu claritate, sub inspiratie divina, principiul ca mantuirea nu poate veni prin faptele legii (Galateni 2,16).

Pavel a avertizat pe Galateni si in privinta pazirii zilelor. “Voi paziti zile, luni, vremi si ani “ (Galateni 4,10), este trista lui acuzatie. Ca avea in minte ceremonii pagane sau sarbatori iudaice, el nu spune. Posibil sa fi fost amandoua. Nu poate fi, insa, indoiala cu privire la ceea ce el intentiona sa spuna cu privire la tinerea de zile in epistola catre Coloseni cand dadea sfatul: “Nimeni sa nu va judece cu privire la mancare sau bautura, sau cu privire la o zi de sarbatoare, sau de luna noua sau de sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare” (Coloseni 2,16. 17).

Aici el a aratat clar ca zilele de sarbatoare care au fost tipice pentru anumite etape ale lucrarii lui Hristos si in experienta crestina ce avea sa urmeze, au fost abolite ca ritualuri necesare de indeplinit o data cu venirea Domnului prima data pe pamant. Pavel a vorbit doar de sabate “umbra” fara sa defineasca mai departe diferenta dintre sabate.

Totusi Pavel cunostea perfect distinctia facuta de Moise, care se gaseste in Levitic 23,37. 38, “Acestea sunt sarbatorile Domnului in care veti vesti adunari sfinte, ca sa se aduca Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mancare, jertfe de vite si jertfe de bautura, fiecare lucru la ziua hotarata. Afara de aceasta sa paziti Sabatele Domnului si sa va aduceti darurile voastre Domnului, sa aduceti toate jertfele facute pentru implinirea unei juruinte si toate darurile voastre facute de buna voie.”

Aici sunt clar evidentiate doua feluri de sabate, (1) Sabatul saptamanal, ce apartine in special Domnului, a carui pazire este recomandata de legea cea vesnica, legea morala a celor zece porunci (Exod 20,8-11); (2) sabatele ceremoniale anuale, doua sabate legate de Sarbatoarea Azimilor, sabatul cincizecimii, sabatul sarbatorii trambitelor, sabatul zilei ispasirii, si doua sabate legate de sarbatoarea corturilor. Aceste sabate anuale sunt descrise in Levitic 23. Ca erau numite in mod specific sabate reiese clar din v. 11.

De aceea, trebuie sa se traga concluzia ca la cruce au fost desfiintate anumite ceremoniale,
1. Jertfe de diferite feluri care erau aduse ca parte a desfasurarii planului de ispasire pentru evrei.

2. Circumciziunea, un semn specific tribal administrat inainte de varsta maturitatii celor de parte barbateasca din semintia iudeilor cat si prozelitilor de parte barbateasca. Acest ritual avea sa fie valabil pana la prima venire a Domnului deoarece dupa ce a venit Hristos nu a mai existat o natiune care sa-L reprezinte pe Hristos ca popor. Familia lui Hristos este alcatuita din indivizi din toate natiunile si dintre oameni de orice stare (Galateni 3,28,29).

3. Sarbatorile anuale, cu sabatele lor ceremoniale, “o umbra” a lucrurilor legate de Hristos care avea sa vina, care nu au mai fost necesare dupa aparitia bisericii crestine pe pamant.

Totusi, asa cum ucenicii nu au inteles pe deplin ca nu mai trebuiau sa ramana legati de biserica iudaica dupa inviere si ca nu mai trebuiau sa aduca nici un fel de jertfe de animale, tot la fel este evident ca ei nu au inteles pe deplin nici ca sabatele anuale au fost desfiintate la cruce. Nu numai ca exista dovezi ca crestinii din Faptele apostolilor foloseau aceste sabate anuale ca date calendaristice in functie de care isi stabileau zilele de calatorie sau intalnirile lor, dar sunt si indicatii ca unii din apostoli inca participau, intr-o oarecare masura, la ceremoniile sabatelor anuale.

Astfel, Pavel nu a socotit a fi cel mai bun lucru a se opri la Efes la incheierea celei de-a treia calatorii misionare caci a simtit ca trebuie sa se grabeasca pentru a ajunge la Ierusalim in ziua cincizecimii (Faptele apostolilor 20,16). Pavel a scris corintenilor ca va zabovi la Efes pana la cincizecime (1 Corinteni 16,8). Pe de alta parte, in sfatul pe care il da in 1 Corinteni 5,8, “Sa praznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de rautate si viclenie, ci cu azimele curatiei si adevarului, “ cu siguranta ca nu vorbea despre tinerea in realitate a sarbatorii Pastelui.

  Pastele.-Cu toate acestea, tinerea Pastelui si a cincizecimii, cu un accent schimbat, au ajuns practici comune in biserica crestina. Acest lucru a ajuns un motiv serios de controversa pentru biserica din secolele al doilea, al treilea si al patrulea. A aparut o secta, in principal in est iar adeptii ei se chemau qvarto-decimani. Cuvantul este de origine latina si inseamna literal, “patrusprezece-isti.” Acesti crestini insistau ca ziua rastignirii lui Hristos trebuie sa fie sarbatorita anual primavara prin anumite ceremonii speciale, dar intotdeauna in ziua in care a murit Hristos.

Aceasta zi era a patrusprezecea a lunii Nisan, si de aici numele de “patrusprezece-isti”. In acest fel, ei sarbatoreau in fiecare zi, aceeasi pe care evreii o tineau ca Paste, dar dintr-un motiv cu totul diferit de cel al evreilor, si fara ceremoniile speciale legate de Pastele iudaic. Tinerea de catre crestini a zilei a 14-a Nisan insemna ca ei sa aiba aceeasi zi cu cea in care iudeii se aflau in sinagogile lor pentru a-si tine sarbatoarea lor.

Ca urmare a persecutiilor din partea iudeilor si a serioasei controverse din sanul bisericii cu privire la continuarea ritualurilor iudaice, s-a format, in special in vest, un simtamant de impotrivire fata de celebrarea in biserica crestina a unor zile in acelasi timp cu sarbatorile iudaice. Aceasta reactie s-a cristalizat intr-o miscare hotarata in cetatea Romei cam in timpul celui de-al doilea razboi iudaic, in timpul domniei imparatului Adrian, adica pe la anul 130 d.Hr. Conducatorul bisericii din Roma, avand la data aceea o slujba simpla, ce avea mai tarziu sa devina sistemul papal, a insistat ca biserica crestina trebuie sa celebreze anual nu rastignirea, ci invierea lui Hristos si ca aceasta sarbatoare anuala trebuie sa cada intotdeauna in prima zi a saptamanii, deoarece aceasta a fost ziua invierii. De aici a aparut obiceiul de a avea o sarbatoare anuala a invierii in fiecare primavara.

Cam prin anul 150 d.Hr. aceasta era doar o chestiune de discutie tacita intre est si vest. Insa la sfarsitul celui de-al doilea secol, Victor, conducatorul bisericii din Roma, a insistat ca toate bisericile trebuie sa se alinieze la practica bisericii Romei si sa nu mai serbeze rastignirea ci invierea, si sa evite a avea adunari in aceeasi zi cu iudeii prin aceea ca stabileau sarbatoarea de primavara in prima zi a saptamanii, de obicei numita duminica. Victor a devenit atat de insistent asupra acestei probleme incat s-a facut incercarea de a excomunica toate bisericile care nu aveau sa se alinieze la practica Romei.

Cand au fost proteste puternice impotriva acesteia, excomunicarea a fost retrasa. Insa de la data aceea inainte practica sarbatoririi invierii duminica primavara a devenit una fixa in biserica crestina si in cele din urma s-a transformat in ceea ce este numit acum in mod popular sarbatoarea Pastelui.

Duminica.-Dupa cate se pare, aceasta sarbatoare anuala a invierii in ziua intai a saptamanii a avut un rol in fixarea zilei de inchinare saptamanala duminica. Prima dovada neindoielnica cu privire la inchinarea cu caracter de regularitate in ziua de duminica se gaseste in scrierile lui Iustin Martirul (155 d.Hr.), care descrie adunari crestine care evau loc dimineata “in ziua soarelui” (First Apology 67; ANF, vol. 1, p. 186).

Secta astrologilor oferea deja recunoastere soarelui in ziua intai a saptamanii ciclului lor saptamanal, iar mitraistii foloseau probabil la acea data duminica ca zi speciala de inchinare lui Mitra. Ce motive aveau crestinii sa fixeze o zi pentru sarbatorirea invierii triumfale a lui Isus in aceeasi zi cu cea in care era venerat soarele este imposibil de stiut.Trebuie sa fi existat vreun mobil pentru aceasta, un imprumut de undeva. In orice caz, la jumatatea secolului al doilea, duminica era o zi de inchinare saptamanala pentru multi crestini, in mod special in Roma.

In nici un caz nu era vorba de tinerea duminicii ca Sabat. Dupa serviciul de inchinare de dimineata crestinii isi vedeau, se pare, la treburile lor obisnuite. Dupa cate se pare, a trecut ceva timp inainte ca biserica sa caute sa faca din duminica Sabat. Cam pe la anul 225 d.Hr. Tertulian a sugerat sa se evite treburile lumesti duminica, insa primul raport privind o incercare serioasa in aceasta directie nu s-a facut pana in secolul al patrulea dupa Hristos.

Astfel nu este nevoie sa ne uitam in Scriptura pentru a afla originea duminicii. Aceasta a intrat in biserica crestina cam la jumatate de secol dupa ce a murit ultimul dintre apostoli. Dupa cate se pare, astrologii din vechiul Rasarit au dat zilelor saptamanii nume ale unor zeitati pagane, cum ar fi soarele, luna si Saturn. Istoricii numesc aceasta saptamana astrologica.

Aceasta metoda de a marca timpul a devenit incetul cu incetul populara intre cei din Roma. Dovezi cu privire la o astfel de saptamana se gasesc in relatarile despre razboaiele romanilor din al saselea deceniu inainte de Hristos, in care se mentioneaza ziua Saturn, in ruinele cetatilor Herculane si Pompei si in scrierile crestinului Iustin Martirul, cam pe la 150 d.Hr., care vorbeste despre crestini care se inchinau “in ziua soarelui” (First Apology 67; Migne, Patrologia Graeca,  vol. 6, col. 429). Vezi cu privire la Dan. 7,25.

In acelasi timp, biserica primara nu s-a dispensat de Sabat. Sabatul si duminica au fost pazite amandoua timp de secole, in special in Rasarit. Probabil din cauza ca Europa de vest a fost evanghelizata in cea mai mare parte din Roma nu exista aproape nici o dovada privind pazirea Sabatului in acea zona. Pazirea duminicii a devenit o practica obisnuita pretutindeni unde se extindea influenta Romei.

  Zilele de post.-Pe langa aceste practici, in biserica primara au inceput sa se tina si anumite zile de post. Acestea sunt mentionate in Didahii (8) ca “a patra a sabatelor” si pregatirea, adica, miercurea si vinerea. Crestinii erau sfatuiti sa nu posteasca in ziua a doua si a cincia a saptamanii-lunea si joia erau zile de post la evrei. Miercurea se presupune ca este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos iar vineri a fost ziua rastignirii si ingroparii Sale.

Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>