Viata si lucrarea lui lui Ellen G. White

Viata si lucrarea lui lui Ellen G. White


Ellen G. White si calitatea de membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea


A impus Ellen White acceptarea lucrarii sale profetice drept conditie prealabila a intrarii ei in Biserica Adventista de Ziua a Saptea ?

Referindu-se la aceia care “nu au manifestat nici o opozitie” fata de darul ei profetic, insa care, din diferite motive erau inca indecisi fata de lucrarea ei, Ellen White scria :

Nici un om nu ar trebui sa fie lipsit de beneficiile si privilegiile bisericii, daca  crestinismul lui se afla pe drumul corect si daca si-a format un caracter crestin bun. . . .

Mi sa aratat ca unii pot accepta viziunile publicate judecand pomul dupa roadele sale. Altii insa sunt asemenea indoielnicului Toma; ei nu pot crede Marturiile publicate si nici nu accepta dovezile aduse de ceilalti, ci vor sa aiba propria lor dovada. Acestia nu trebuiesc ignorati, ci, trebuie sa li se acorde multa rabdare si iubire frateasca pana cand pozitia lor devine pentru sau impotriva. Dar daca lupta impotriva viziunilor despre care nu au nici un fel de cunostinta; daca-si manifesta opozitia fata de lucruri cu care nu au avut nici o experienta, si se supara cand constata ca altii cred ca viziunile sunt mesajul lui Dumnezeu prin intermediul caruia sunt instruiti, atunci biserica poate sti ca acestia nu se afla pe un drum bun. (Testimonies, vol. 1, pag. 328).

Rudele si familia lui Ellen G. White

Cati copii a avut Ellen White?

In familia White s-au nascut patru baieti. Henry Nichols (1847-1863) a fost intaiul nascut. A decedat la varsta de 16 ani datorita unei pneumonii. James Edson (1849-1928) a devenit pastor al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea si este cunoscut pentru munca sa de pionierat evanghelistic si educational printre afro-americanii din partea de sud a Statelor Unite. William Clarence (1854-1937), de asemenea, a devenit pastor adventist. Dupa moartea lui James, din 1881, William a devenit asistentul editorial sef al mamei sale si director de editura. John Herbert (1860) a decedat la varsta de numai trei luni datorita inbolnavirii de erizipel.

A fost Ellen White singura adventista de ziua a saptea din familia ei? Ce se stie despre fratii si surorile ei?

Dintre cei opt copii ai domnului Harmon, doi au devenit membrii activi ai Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea: Ellen si sora ei mai in varsta Sarah, a carei fiu este compozitorul de imnuri F. E. Belden. Atat parintii cat si fratele ei, Robert (care a murit la mai putin de 10 ani dupa ce a fost oficial organizata biserica in 1863) au fost pazitori ai Sabatului si credeau in mesajul adventist. Mary, cu sase ani mai in varsta decat Ellen, se considera o adventista de ziua a saptea, desi nu exista nici o inregistrare oficiala a numelui ei in registrele bisericii.

Ellen White a mentinut relatii stranse cu celelalte trei surori si cu fratele ei mai in varsta, John, purtand corespondenta, facandu-le vizite, trimitandu-le exemplare ale cartilor ei si abonamente la publicatii adventiste. Odata a scris surorilor ei: “Desi nu suntem de acord in toate aspectele indatoririlor religioase, totusi inimile noastre sunt impreuna” (Review and Herald, Apr. 21, 1868).

Viziunile lui Ellen G. White
Cum erau viziunile lui Ellen White? Exista consemnari din partea unor martori oculari?

Lucrarea cuiva care pretinde ca aduce mesajul lui Dumnezeu trebuie sa faca fata testului sigur al Cuvantului lui Dumnezeu. Spre exemplu: “ii veti cunoaste dupa roadele lor”, “la lege si la marturie”,  indeplinirea prezicerilor, etc. Desi fenomenele fizice care insoteau cateodata viziunile nu sunt o dovada a faptului ca acestea purtau amprenta divina, ele furnizau totusi celor mai multi martori oculari dovada care confirma ca aceste viziuni sunt lucrarea puterii divine. Aceia care au fost martori ai momentelor in care Ellen White se afla in viziune au observat cu mare atentie ceea ce avea loc. Din inregistrarile marturiilor oculare disponibile, putem sa facem urmatorul sumar :

1. In momentul imediat precedent unei viziuni, atat doamna White cat si cei care se mai aflau in incapere au experimentat un profund simtamant al prezentei lui Dumnezeu.

2. De indata ce a inceput viziunea, Ellen White a exclamat de mai multe ori: “Slava!”, sau “Slava lui Dumnezeu!”.

3. A experimentat pierderea puterii fizice.

4. Dupa aceea, a manifestat adesea o putere supranaturala.

5. Nu respira, insa bataile inimii erau normale si culoarea obrajilor era naturala.

6. Cateodata facea exclamatii care indicau catre scenele ce-i erau prezentate.

7. Ochii ii erau deschisi, insa nu cu o expresie absenta, ci ca si cum ar fi privit cu intensitate ceva.

8. Pozitia corpului putea sa varieze. Cateodata statea asezata; uneori statea inclinata; alteori se plimba prin incapere si facea gesturi gratioase in timp ce vorbea despre ceea ce-i era prezentat.

9. Era absolut inconstienta fata de ceea ce se intampla in jurul ei. Nu vedea, nu auzea, nu simtea si nici nu observa, in vreun fel sau altul, ceea ce se petrecea in jur.

10. Incheierea viziunii era indicata printr-o inhalatie profunda, urmata la aproape un minut de o alta si imediat dupa aceasta isi relua respiratia naturala.

11. Dupa viziune toate lucrurile ii pareau foarte intunecate.

12. In foarte scurt timp isi recapata puterea si abilitatile naturale.

“Biblia cea mare”

Povestirea despre ridicarea de catre Ellen G. White a unei Biblii marii, este adevarata sau este fictiune?

La inceputul anului 1845, in timp ce se afla in viziune, in casa parintilor ei din Portland, Maine, Ellen Harmon (mai tarziu White) in varsta de numai 17 ani, a ridicat marea Biblie a familiei si a tinut-o cu bratul drept timp 20 sau 30 de minute. Povestea a facut obiectul documentarii lui J. N. Loughborough, care i-a intervievat pe aceia care au fost martorii viziunii, printre care se numara tatal lui Ellen, mama si sora sa. Biblia (expusa la Fundatia Ellen G. White) cantareste 181 livre (8 kilograme) si a fost tiparita de Joseph Teal in 1822. W. C. White, fiul lui Ellen White, a relatat intamplarea pe care a auzit-o de la parintii sai. Exista insa si altii care au relatat faptul ca Ellen White a tinut ridicata o Biblie mare, in timp ce se afla in viziune, printre care se numara si un martor ocular consemnat in lucrarea Spiritual Gifts, vol. 2, pag. 77-79.

Astfel de experiente nu ar trebui sa fie considerate dovezi ale inspiratiei divine, cum este cazul testelor pe care toti profetii trebuie sa le treaca, conform Scripturii; dar aceasta experienta, pe langa altele fenomene fizice remarcabile, a fost vazuta de multi adventisti din prima generatie drept dovada faptului ca viziunile lui Ellen Harmon erau de origine supranaturala.

Cititorii superficiali ai rapoartelor din 1919, cu privire la “marea Biblie”, au tras o concluzie gresita atunci cand au inteles ca presedintele Conferintei Generale, A. G. Daniells, ar fi pus la indoiala istoricitatea acestui incident. Acestia nu au inteles punctul de vedere al presedintelui Daniells, care, atunci cand a fost intrebat, a clarificat daca privea cu neincredere acest miracol sau daca era cumva de parere ca nu ar trebui sa prezinte asemenea manifestari drept o dovada a inspiratiei. El a raspuns: “Nu, nu le ignor si nici nu le pun la indoiala, insa nu sunt genul de dovezi pe care le-asi folosi pentru studenti sau necredinciosi. . .  Nu le pun la indoiala, insa nu cred ca sunt cele mai bune dovezi pentru a fi prezentate” (Minutes of the Bible and History Teachers’ Council, July 30, 1919, pag. 2341-2344, 2360-2362).

Ellen G. White si Israel Dammon

In 1845, Israel Dammon, un adventist milerit, a fost acuzat de catre statul Maine ca este “vagabond si o persoana indolenta”, “care rosteste injurii ori provoaca certuri”, “neglijandu-si indatoririle”, “risipindu-si castigurile”, ne-”furnizand nici un suport” siesi si familiei sale. Procesul lui a fost consemnat, intr-o forma prescurtata, in publicatia Piscataguis Farmer din Dover, Maine, la data de 7 martie 1845. Consemnarea furnizeaza o fascinata relatare a unor activitati fanatice ce erau cunoscute ca fiind asociate anumitor factiuni ex-milerite. Ceea ce atrage interesul adventistilor de ziua a saptea este ca acest raport mentioneza si pe tanara Ellen Harmon (devenita mai tarziu White) ca fiind prezenta la una din intruniri.

Trebuie insa tinut seama ca nici unul dintre martorii consemnati in procesului lui Israel Dammon nu au pretins ca tanara Ellen Harmon in varsta de 17 ani a fost implicata in vreo activitate fanatica. Insa intrebarea care se naste este daca prezenta lui Ellen Harmon la intruniri, in care fanatismul era evident, ar trebui interpretata drept o adeziune fata de un astfel de comportament. Noi credem ca nu. Cand Domnul a instruit-o pe Ellen Harmon sa-si relateze prima viziune (primita in decembrie 1844) credinciosilor adventisti , El nu I-a exclus pe fanatici din insarcinarea pe care i-a incredintat-o. Ellen White se refera in numeroase ocazii la faptul ca i s-a cerut sa dea marturia in fata acelora care imbratisasera idei si practici fanatice. De exemplu :

“In perioada marii dezamagiri care a survenit dupa anul 1844, fanatismul aparuse in diferite forme. Unii considerau ca invierea celor neprihaniti a avut loc deja. Am fost trimisa sa duc mesajul acelora care credeau lucrul acesta, asa cum va aduc si voua acest mesaj acum [anumite persoane care sustineau in 1901 doctrine stranii]. Acestia declarau ca ei sunt perfecti, ca trupul, sufletul si spiritul le erau sfinte. Ei dadeau acelasi gen de explicatii pe care le-ati adus si voi, producand confuzie atat in propriile minti cat si in mintile celorlalti prin presupunerile lor surprinzatoare. Si totusi aceste persoane erau fratii nostii iubiti si doream foarte mult sa-i ajutam. Am mers la intrunirile lor. Era multa agitatie zgomotoasa si confuzie. Cineva nu ar fi putut sa spuna ce se afirma atat de zgomotos sau ce anume se petrecea. Unii pareau sa fie in viziune, si cadeau pe podea. Altii sareau, dansau si tipau. Ei declarau ca, intrucat trupurile lor erau purificate, erau gata pentru marea preschimbare. Acest lucru il repetau in permanenta. Mi-am dat marturia in numele Domnului, aducand mustrarea asupra acestor manifestari” (Selected Messages, cartea 2, pag. 34).

Asocierea din acea perioada cu Ellen Harmon trebuie inteleasa in lumina faptului ca, in timp ce multi mileriti isi renegasera experienta trecuta, el era printre putinii lideri care inca mai credeau ca profetia biblica fusese implinita in 1844, si ca era unul din putinii care ar fi fost dispus sa asculte mesajul primei viziuni a lui Ellen Harmon.

Afacerile financiare ale lui Ellen G. White


A fost milionara Ellen White?

Nu de putine ori, de-a lungul lucrarii sale, Ellen White a fost confruntata cu zvonul ca ar fi acumulat o mare avere de pe urma drepturilor de autor ale cartilor sale. Avem aici un raspuns scris in 1897, in timp ce locuia in Australia, dat cuiva care a defaimat-o:

“Ati facut afirmatii cum ca asi fi bogata. De unde stiti dumneavoastra ca eu sunt bogata? De aproape zece ani lucrez pe o proprietate luata cu chirie. Chiar daca mi-asi vinde toate lucrurile pe care le posed tot nu asi putea sa-mi achit datoriile neonorate”.

“Unde mi-am investit acesti bani? Stiti foarte bine unde. Am fost banca care a sustinut lucrarea din tara aceasta. . .”

“Am imprumutat bani pentru a face lucrarea care trebuia facuta. Nici un shilling nu mi-a fost donat si, din toti banii, de la cea mai mica pana la cea mai mare suma, nimic nu a fost folosit pentru mine. Buna noastra sora Wessels mi-a facut cadou o rochie de matase, si mi-a cerut sa-i promit ca nu o voi vinde. Insa m-am gandit ca daca ea mi-ar fi dat contravaloarea hainelor, aceasta ar fi fost folosita pentru cauza lui Dumnezeu.”

“Vad adunarile noastre avand datorii si acest lucru imi raneste sufletul. Nu pot decat sa sufar din aceasta cauza. Mi-am investit banii in biserica din Parramatta, in biserica Prospect, in biserica Napier, in biserica Ormondville, in biserica Gisborne si in  educatia studentilor. Am trimis persoane in America pentru ca, atunci cand se vor intoarce, sa poata fi folositori in lucrarea din aceasta tara. Daca aceasta este calea de a ajunge bogat, atunci cred ca ar fi bine ca si altii sa o incerce.”

“Toate drepturile provenite din cartile vandute in America sunt cu sfintenie dedicate lui Dumnezeu, in vederea educarii studentilor, pentru ca ei sa devina utili in lucrare. Mii de dolari au fost cheltuiti in acest fel. Sa fie aceasta calea de a acumula bani? Vechea poveste, a acelui Canright si a altora, care a circulat si prin care se spune as avea treizeci de mii de dolari, sunt pure fictiuni. Conform zvonurilor, aceasta avere ar fi crescut la treizeci de mii de lire de cand am sosit in Australia.”

“Nu stiu unde s-au dus. Imi epuizez resursele materiale din momentul in care imi parvin pentru a purta de grija lucrarii din aceasta tara. Daca asi fi avut treizeci de mii de lire nu asi mai fi cerut imprumutul de o mie de lire din Africa care ma preocupa in acest moment. Daca asi putea, asi mai lua cu imprumut o alta mie de dolari, asa incat sa putem ridica principala cladire a scolii.”

“Nu am treizeci de mii de lire. Mi-asi dori eu sa fi avut un milion de dolari. Asi face exact ce am facut in Sydney. Asi pune oamenii din camp la treaba, achitandu-le cheltuielile din propriile mele fonduri. Avem nevoie de o suta de oameni in campul unde acum avem numai unul “(Scrisoarea 98a, 1897).

Sase ani mai tarziu, intr-o scrisoare particulara, datata 19 octombrie 1903, Ellen White scria: “Am facut tot ce am putut pentru a putea ajuta cauza lui Dumnezeu folosindu-mi resursele materiale. Platesc dobanda pentru doua zeci de mii de dolari, pe care i-am investit in lucrarea lui Dumnezeu. Si voi continua sa fac tot ce-mi sta in putere pentru a face sa inainteze lucrarea Sa” (Scrisoarea 218, 1903).

Nu si-a contrazis Ellen White propriile invataturi atunci cand a contractat imprumuturi?

Ellen White a avertizat cu intelepciune impotriva pericolului indatorarii, dar cand a decedat ea avea o datorie de aproape 90.000 de dolari, iar bunurile evaluate erau ceva mai mult de 65.000 de dolari. Acest lucru lasa un deficit cu putin peste 20.000 de dolari. Si-a manuit Ellen White problemele financiare intr-o maniera iresponsabila si in totala nepasare fata de propriile-i sfaturi? Cand insa sunt luate in considerare toate aspectele afacerilor ei financiare, devine clar faptul ca Ellen White nu a incalcat spiritul si scopul sfatului pe care ea l-a dat cu privire la a nu avea datorii.

Ar trebui sa se tina cont de faptul ca Ellen White nu a adoptat o pozitie extrema in problema datoriilor , si anume ca cineva, in nici un fel de imprejurare nu ar trebui sa intreprinda vreo actiune inainte de a avea banii in mana. Ea a recunoscut ca oportunitatile care i se prezentau erau raspunsul de a merge inainte prin credinta, desi pentru aceasta ar fi fost necesar sa “imprumute bani si sa plateasca dobanda ” (Counsels on Stewardship, pag. 278).

De-a lungul experientei sale, cele mai multe dintre imprumuturile lui Ellen White au fost contractate in perioada ultimilor ani ai vietii sale cand, realizand scurtimea zilelor pe care le mai avea, a depus cele mai mari eforturi pentru pregatirea noilor carti, atat in engleza cat si in alte limbi. Existau numai doua optiuni prin care cheltuielile de pregatire a cartilor puteau fi suportate , fie din profitul realizat din ceea ce publicase anterior (de exemplu: drepturi de autor), fie prin contractarea de imprumuturi in baza drepturilor de autor anticipate. Datorita generozitatii de care Ellen White a dat dovada in trecut, contribuind cu fonduri pentru lucrarea bisericii, pentru a-si lichida datoriile, ea a ramas numai cu posibilitatea de a se bizui pe veniturile ce urmau sa fie incasate (din drepturile de autor). O parte a acestei generozitati a constat si din refuzul de a primi sume din drepturi de autor pentru editiile ne-engleze, dar si donarea drepturilor de autor a celor mai populare lucrari din ultimii ei ani: Parabolele Domnului Hristos (1900) si Divina Vindecare (1905) pentru a sprijini diferite proiecte ale bisericilor. In anii care au urmat decesului ei, vanzarile de lucrari i-au achitat in intregime obligatiile, asa cum dumneaei de altfel anticipase. Pentru o abordare mai cuprinzatoare a datoriilor doamnei Ellen White, vedeti “Datoriile doamnei White”.

Daca scrierile lui Ellen White sunt inspirate, de ce atunci cartile ei au drepturi de autor (copyright) si sunt vandute?

Mii de carti ale lui Ellen White de fapt sunt daruite. In acest caz, anumite persoane, individual sau in grup, au donat fonduri care sa acopere costurile de tiparire  exact in aceeasi maniera in care unele Biblii sunt oferite gratuit, pe cheltuiala generoasa a altor persoane. Daca cineva poate intelege ca Ellen White a asigurat costurile tipografice, a ilustratiilor si a traducerilor, fara a mai mentiona si costurile producerii manuscrisului, atunci nu pare deloc nerezonabil faptul ca ea trebuia sa se astepte la acoperirea acestor cheltuieli cu ajutorul mecanismul obisnuit prin care sunt remunerati cei mai multi dintre autori si anume prin drepturile de autor. In plus, pentru o carte, legea drepturilor de autor (copyright) mai asigura si mentinerea acuratetei textului. Astazi, exista in permanenta cheltuieli pentru mentinerea in bune conditii a manuscriselor originale ale lui Ellen White, a pregatirii noilor editii, inclusiv materiale pe CD-ROM, dar si pentru alte materiale care au apartinut vietii si lucrarii sale.

Nu si-a contrazis Ellen White propriile sfaturi atunci cand, uneori, si-a directionat fonduri din zecime catre pastorii aflati in nevoie?

Instructiunile lui Ellen White cu privire la o potrivita intrebuintare a fondurilor zecimii sunt prezentate cu claritate in lucrarea ei Marturii catre comunitate, vol. 9, paginile 245-251 (ed. engl.). Ea afirma aici ca zecimea trebuie sa fie adusa la visteria Domnului pentru a sustine pe lucratorii evangheliei (pag. 249  ed. engl.), si ca oamenii nu ar trebui sa se ” simta liberi a retine zecimea si a o folosi potrivit propriei lor judecati. Acestia nu trebuie o sa foloseasca pentru ei insisi si nici sa o intrebuinteze asa cum gasesc de cuvinta, chiar si daca ei considera ca intrebuintarea acesteia ar fi o lucrare a lui Dumnezeu ” (pag. 247  id.). Metoda si practica lui Ellen White a urmat acelasi model. In 1890 ea scria: “Am achitat zecimea cu bucuire si cu simtamantul libertatii, spunand asemenea lui David: ‘Tie iti vom aduce daruri” (Pastoral Ministry, pag. 260). Intr-o vreme in care lucratorii anumitor denominatiuni erau sustinuti financiar inadecvat, sau privati in intregime de salarii, Ellen White a actionat dupa instructiunile pe care le-a primit de la Domnul, conform carora ea trebuia sa ajute niste lucratori din propriile fonduri de zecime, daca era necesar. Ea nu a considerat ca prin actiunile sale ar retine zecimea datorata trezoreriei sau ca ar redirectiona-o pentru o intrebuintare neautorizata. Mai degraba a recunoscut inabilitatea “canalelor obisnuite” de a intampina nevoile anumitor lucratori la un moment dat.

Modul in care a practicat vegetarianismul Ellen G. White


A mai consumat Ellen White carne dupa ce a primit,  in 1863, viziunea reformei sanitare? Ce este cu asa-numita marturie a “porcului”?

Ellen White nu a pretins ca dupa ce a primit viziunea reformei sanitare, in 1863, nu a mai mancat niciodata carne. Inainte de viziune ea considera ca “era dependenta de dieta carnata pentru a se mentine in putere”. Datorita conditiei fizice slabe pe care o avea, si in special datorita tendintei ei de a lesina cand era slabita si ametita, ea considera carnea ca fiind “indispensabila”. De fapt, la acea vreme era “o mare consumatoare de carne”; carnea fiind “principalul articol al dietei”.

Insa s-a conformat noii lumini. A taiat imediat carnea de pe “lista de alimente”, iar carnea nu a mai facut in mod obisnuit parte din dieta sa. Ellen White a practicat principiile generale pe care le preda altora, printre care si acela ca oamenii trebuie sa foloseasca cea mai buna hrana disponibila in circumstantele in care se afla. Atunci cand era departe de casa, sau atunci cand calatorea ori facea tabara in conditii austere, cu multe decenii inainte de a se fi inventat hrana semipreparata sau gata preparata, gasirea unei alternative adecvate pentru dieta era adesea dificila. Neavand intotdeauna posibilitatea sa aiba cea mai buna hrana, din diferite motive, ea opta in acele momente pentru inteleptul principiu  foloseste ce este cel mai bun in circumstanta data.

Ellen White nu era dogmatica in ceea ce priveste consumul de carne. In 1895 ea a notat: “Nu am simtit niciodata ca ar fi de datoria mea sa afirm ca oamenii nu ar trebui sa guste in nici o imprejurare carne. A spune aceasta . . . ar insemna sa se impinga chestiunea la extrem. Nu am simtit niciodata ca este de datoria mea sa fac afirmatii care sa cuprinda toate aspectele acestei probleme. Ceea ce am spus, am spus sub imboldul simtamantului datoriei, insa am fost foarte precauta cu ceea ce am afirmat, intrucat nu am vrut sa dau ocazia cuiva sa se faca constiinta altora “ (Sfaturi pentru dieta si hrana, pag.462, 463  ed. engl.).

In incercarile moderne de intelegerea istoriei, se obisnuieste mult prea frecvent a se judeca trecutul prin prisma prezentului, prea adesea in necunostinta de cauza. Indivizii din trecut trebuie judecati in contextul circumstantelor lor, nu in contextul nostru. Intr-o perioada fara refrigeratoare, cand obtinerea fructelor si a legumelor proaspete depindea de locul in care locuia persoana si de anotimp, cand substituentii carnii rareori erau disponibili (inainte de introducerea untului de arahide si a cerealelor uscate  jumatatea anilor 1890), in anumite situatii fie se consuma carne, fie nu se putea consuma absolut nimic. Insa, in zilele noastre, in cele mai multe imprejurari, consumul de carne este rareori o necesitate.

In timp ce se afla in Australia, a ajuns intr-un loc unde, asa cum relateaza dumneaei: “Am interzis in mod absolut consumul de carne la masa mea”. Intr-o anumita perioada, ea permisese sa fie servita niste carne lucratorilor si membrilor familiei. De atunci inainte (ianuarie 1894) se poate afirma cu certitudine, dupa cum consemneaza dumneaei:   “ca indiferent daca sunt acasa sau departe, nimic de felul acesta nu va sta pe masa mea sau nu va fi folosit in familia mea” (ibid., pag. 488). Multe dintre cele mai puternice afirmatii impotriva consumului de carne, facute de Ellen White, au fost scrise dupa ce si-a reinnoit, in 1894, angajamentul de abstinenta totala.

Viziunile cele mai importante ale lui Ellen White, din 1863 si 1865, referitoare la reforma sanitara, cuprindeau toate aspectele mesajului reformei in domeniul sanatatii, mesaj pe care le-a predicat cu precadere pana la moartea sa. Schimbarile in anumite accentuari de-a lungul anilor, nu au fost decat pentru a perfectiona intelegerea acestor principii si nu pentru a adauga sau a scoate ceva din ele. Chiar si profetii au nevoie de timp ca sa asimileze principiile revelate  timp necesar ca teoria sa devina practica in propriile lor vieti. Atat in practica cat si in invatatura, dumneaei a sustinut in mod constant principiul conform caruia cineva care adera la adevar, va merge de la rau la bine, de la bine la mai bine, si de la mai bine la cel mai bine. Asa a fost si propria ei experienta.

Ce se poate spune despre aparenta contradictie in ceea ce priveste consumul carnii de porc? In 1858 ea a scris catre familia Haskell (Fratele si Sora A) referindu-se la un anumit numar de aspecte, mustrand, printre altele, ideea insistenta de a face din consumul carnii de porc o “intrebare de testare” : “Am vazut ca vederile voastre privitoare la carnea de porc nu s-ar dovedi a fi vatamatoare daca l-ati tine pentru voi insiva; insa atat in judecata cat si in opinie voi ati facut din aceasta o intrebare-test. . . . Daca Dumnezeu cere intr-adevar poporului Sau sa se abtina de la consumul carnii de porc, El ii va lamuri in aceasta chestiune. . . . Daca este datoria bisericii sa se abtina de la consumul carnii de porc, Dumnezeu va descoperi aceasta la mai mult de doi sau trei. El va invata intreaga biserica care-i este datoria “ (Marturii catre comunitate, vol. 1, pag. 206, 207  ed. engl.).

In viziunea reformei sanitare din 6 iunie 1863, au fost revelate si expuse in ordine principiile sanatatii. Anul urmator ea a publicat cincizeci de pagini sub titlul “Sanatate” in lucrarea Spiritual Gifts, volumul 4. Referindu-se la carnea de porc ea a spus: “Dumnezeu nu a permis in nici o imprejurare sa fie consumata carnea de porc ” (pag. 124), iar in cartile ei ulterioare dumneaei a continuat sa accentueze consecintele vatamatoare ale consumului carnii de porc.

Cum se poate intelege diferenta dintre punctul de vedere a lui Ellen White din 1858 fata de cel din 1863?

In primul rand, ea nu a primit nici o lumina privitor la consumul carnii de porc pana in anul 1863. Viziunea din 1858 nu a informat-o daca este corect sau gresit consumul carnii de porc. Mai degraba ea a mustrat pe acei frati pentru crearea unei schisme printre adventisti, facand  la acea data, o intrebare-test din problema consumului carnii de porc. In al doilea rand, ea a lasat deschisa posibilitatea ca sa fie inlaturat consumul de carne de catre oamenii lui Dumnezeu, daca El va dori, si in momentul pe care El i-l va decide ca sa “invete intreaga Sa biserica care-i este datoria”. Atunci cand i-a fost prezentata viziunea, la aproape cinci ani mai tarziu, intreaga biserica a vazut aceasta problema cu claritate si niciodata dupa aceea nu a mai existat vreo disputa in ceea ce priveste aceasta problema.

[Adaptat dupa Herbert E. Douglass, Messenger of the Lord: the Prophetic Ministry of Ellen G. White (Nampa, Idaho: Pacific Press Publishing Association, 1998), pag. 157, 158, 312-319.]

Sursa: www.adventist.ro

This entry was posted in E. White - Viata si lucrarea. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>