Trasaturile esentiale ale secolelor XVIII si XIX

Trasaturile esentiale ale secolelor XVIII si XIX

  Rationalism si Deism. - Nu numai ca Europa de Apus era framantata de rivalitati intre protestanti si romano-catolici, dar printre protestanti existau nesfarsite dispute teologice, adesea in sanul aceleiasi biserici. Luteranii incercasera sa-si defineasca doctrinele in forma finala in Formula Concordiei (1580). Calvinistii ajunsesera la un soi de intelegere cu privire la doctrina la Sinodul din Dort, in 1618, si prin Consensus Helveticus, in 1675.

Razboaiele religioase care torturasera toate tarile europene facusera ca multi oameni sa se intoarca impotriva religiei, iar urmarea naturala a fost o reactie rationalista, anti-crestina. Multi deisti englezi – care si-L imaginau pe Dumnezeu ca o fiinta indepartata, atat de ocupata cu alte treburi incat are prea putin timp sau deloc pentru lumea aceasta si pentru problemele ei – au luat o pozitie hotarata impotriva conservatorismului Bisericii Anglicane si impotriva dogmatismului puritanilor. Scopul lor declarat era sa se intoarca la o religie a naturii si sa lase la o parte religia revelata, adica religia Bibliei.

Filosoful francez René Descartes (1596-1650) a fost parintele rationalismului. Conceptia sa cu privire la adevar este ca tot ce e perceput clar si distinct este adevarat si ca viata insasi poate fi perceputa cu mintea, lucru pe care l-a exprimat in binecunoscuta maxima cogito ergo sum, “gandesc, deci exist”. Exista o tendinta crescanda catre ratiune, pana cand aceasta a fost in cele din urma zeificata si adorata pentru o scurta vreme, in timpul Revolutiei Franceze.

Cei care nu lepadau chiar cu totul crestinismul incercau sa-l faca sa se conformeze ratiunii. John Locke (1632-1704) considera ca tot ce este contrar ratiunii este inadmisibil. In lucrarea sa The Reasonableness of Christianity (“Rationalitatea Crestinismului”) (1695), in timp ce sustinea ca Biblia contine adevaruri pe care ratiunea umana nu le poate descoperi si care sunt atestate de catre miracole, Locke considera ca nici una din soliile centrale ale Scripturii nu este contrara ratiunii si ca minunile nu sunt irationale. Subliniind etica lui Isus si consonanta dintre crestinism si ratiune, Locke nadajduia sa evite argumentatia teologica. El era un aparator inflacarat al tolerantei religioase.

Unii oameni de stiinta au ramas credinciosi invataturilor religiei revelate, asa cum este ea prezentata in Scriptura. Un exemplu remarcabil este Isaac Newton (1642-1727), un geniu in matematica si in fizica si descoperitor al legii gravitatiei universale. Newton pretindea ca ideea de timp si cea de spatiu nu sunt absolute, o conceptie care a fost reexaminata de Albert Einstein, care in studiile sale in domeniul relativitatii pretindea ca notiunile umane cu privire la timp si spatiu sunt relative pentru observator. Newton a fost un dedicat si devotat cercetator al profetiei biblice.

Einstein spunea ca Newton nu a fost doar un inventator genial al metodelor specifice si al demonstratiilor matematice si fizice, ci si un maestru al materialului empiric cunoscut pe atunci. In studiile sale, Newton a stabilit implinirea profetiei biblice in istorie; in privinta aceasta cunostintele lui de cronologie si astronomie fiindu-i de mare folos. Lucrarea sa Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John, scrisa in 1733 si publicata postum, a fost produsul multor ani de studiu.

Opuse ideilor lui Newton erau cele ale lui Henry St. John Bolingbroke (1678-1751). Desi dispretuia toate cultele, considerandu-le produsul entuziasmului, al fraudei si al superstitiei, totusi el i-a recunoscut crestinismului dreptul la adevar rational. Aparator al libertatii de gandire, el sprijinea o biserica oficiala, in interesul statului si al moralei publice. Si mai mare a fost influenta lui David Hume (1711-1776), a carui critica deista a emancipat metoda stiintifica de la conceptul de divinitate perceputa prin ratiune.

Impotriva justificarii unei religii prin mijloace de alta natura decat rationale, Hume si-a indreptat critica asupra minunilor. El admitea posibilitatea intamplarilor miraculoase, dar sustinea ca exista posibilitatea ca observatorul sau istoricul sa greseasca. Remarcabil printre necredinciosi – cei care resping mantuirea crestina – a fost Edward Gibbon (1737-1794), care prin lucrarea History of the Decline and Fall of the Roman Empire a incercat sa trateze cu demnitate si pragmatism aparitia crestinismului. In secolul al XIX-lea principiile fundamentale ale deismului erau supuse influentei scepticismului, a pesimismului si a panteismului, dar conceptiile asa numitei religii naturale isi pastrau in mare masura vechiul caracter.

Deismul avea multe fatete. In general, deistii credeau intr-un Dumnezeu care crease celula originala a vietii. Ei considerau ca Dumnezeul universului, marele Ziditor si “Ceasornicar”, a dat legi universale care sunt in acord cu ratiunea. Toate practicile si crezurile care nu pot fi intelese sau aprobate de ratiune trebuie inlaturate si considerate superstitie; ele sunt folosite de cler pentru profit. Deistii leapada credinta ca Dumnezeu le-ar fi descoperit oamenilor vointa Sa; El creeaza, dar nu pastreaza nici o legatura cu creaturile Sale. De aceea, ei resping biserica, Scripturile si credinta ca la un moment dat Dumnezeu S-ar fi intrupat. Ei spun ca omul poate sa-si gaseasca propria cale spre fericire si spre imbunatatirea sortii sale intelectuale fara ajutorul religiei.

Accentul care s-a pus in secolul al XVIII-lea pe ratiune a fost aplicat nu doar la filosofie si religie, ci si la politica. Cand “despoti luminati”, ca Frederick al II-lea si Joseph al II-lea, au domnit in numele ratiunii, ei au decretat legi in interesul supusilor lor. De pilda, sclavia trebuia sa fie desfiintata deoarece desfiintarea ei era rationala.

Exista o dorinta generala de a lumina poporul si de a populariza cunostintele stiintifice. Aceasta conducere iluminata era incurajata, mai ales in Franta, de catre deisti, dintre care multi erau enciclopedisti. Cel mai elocvent dintre deistii francezi a fost Voltaire (1694-1778) un critic ager si indraznet, care a inceput o stralucita polemica impotriva intolerantei din biserica si din stat, ca si impotriva pretentiei de transcendenta a bisericii. Voltaire a fost foarte mult influentat de Newton, dar ideile sale cu privire la toleranta veneau in cea mai mare parte de la Locke si Shaftesbury. El avea pareri asemanatoare cu cele ale pretinsilor filosofi, enciclopedistii, care sustineau ca Dumnezeu intr-adevar exista si ca El crease lumea, dar ca toate institutiile religioase sunt inselaciuni.

Declaratiile lui Voltaire erau clare si foarte spirituale, dar Voltaire personal nu era nici profund, nici metodic, iar despre lucrarea lui se poate spune ca este un “haos de idei clare”. El era un dusman declarat al doctrinei crestine si isi rezuma ideile spunand ca “dogma duce la fanatism si cearta; dar moralitatea (etica) duce la armonie”. Cea mai mare contributie a sa a fost ca a aparat cu elocventa si curaj libertatea opiniei si a exprimarii. El le-a luat pe fata apararea celor care erau persecutati pe nedrept pentru ideile lor.

Voltaire si-a riscat averea si reputatia pentru a reabilita familii de protestanti, ca Jean Calas, si politicieni, cum ar fi guvernatorul francez din India, Lolly-Tollendal, care fusese pe nedrept acuzat de conducere gresita. Voltaire a fost un necredincios pentru ca a respins mantuirea crestina, dar el nu era ateu. Ultimele sale cuvinte au fost: “Mor adorandu-L pe Dumnezeu, iubindu-mi prietenii, neurandu-mi vrajmasii si detestand superstitia” (S. G. Tallentyre, Voltaire in His Letters, p. 222).

Contemporanul sau, J. J. Rousseau din Geneva, considera constiinta individuala ca centru al religiei. El era de parere ca omul este bun de la natura, dar ca se strica prin asocierea cu alti oameni. Rousseau (1712-1778) a incercat sa demonstreze ca omul trebuie sa fie educat pe un fundament cu totul diferit de cel de pana acum (Emile), ca trebuie sa-si schimbe conceptia despre lume si despre dreptate in general (Essay on Inequality) si ca statul trebuie sa fie reorganizat, pe baza acordurilor reciproce dintre diferitele clase sociale (Social Contract). Ideile lui au inspirat direct socialismul din secolul al XIX-lea. El considera ca elementul de baza al religiei este sentimentul.

Pentru Rousseau sentimentul era temeiul unui sistem metafizic, iar acesta era rezultatul experientei sub influenta filosofiei, dar eliberata de formalism prin constanta referinta la sentimentalitate si emotii ca izvoare primare ale religiei. Rousseau considera ca esenta religiei se afla nu in intelectul cultivat, ci in intelegerea naiva si dezinteresata a celui incult. Pentru Rousseau religia naturala avea un nou sens: “natura”, pe care el nu o mai considera universalitate in ordinea cosmica, este simplitate si sinceritate primitiva, in contrast cu artificialul.

Rationalismul si deismul au incercat sa elimine din religie insasi esenta ei; deismul nu este un raspuns la intrebarea cum poate un om sa ajunga la mantuire si sa obtina rascumpararea si impacarea; ci este doar o filosofie care incearca sa explice lumea. Unul dintre adeptii rationalismului a fost filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), care a atras atentia asupra limitelor inteligentei umane, folosind principiul eticii. El argumenta ca Dumnezeu si realitatea sufletului viu sunt postulatele ratiunii practice. Din punct de vedere religios si practic, contributia lui Kant consta in insistenta sa asupra datoriei si a imutabilitatii legii morale a lui Dumnezeu.

  Revolutia Franceza si Crestinismul. – In timp ce Evul Mediu a favorizat cresterea puterii papale, influenta rationalismului si cresterea cunoasteri in secolul al XVIII-lea a ajutat la dezvoltarea puterii civile si politice. Secularismul a gasit un teren gata pregatit mai ales in Franta. Biserica galica (franceza) incercase sa puna o amprenta nationala asupra catolicismului.

Prin Concordatul de la Bologna, din 1516, regii aveau dreptul sa-i numeasca pe episcopi. Puterea statului a fost si mai mult sporita prin Reforma. In Franta secolului al XVII-lea papa avea doar o jurisdictie limitata si era marginita strict numai la problemele religioase; i se refuza amestecul in treburile seculare. In secolul al XVIII-lea comunitatile civile nu mai erau considerate dependente de biserica, iar statul a castigat influenta tot mai mare in Franta.

Statul era considerat un mijloc de a obtine libertatea si fericirea. Aceasta conceptie exista in diferite tari apusene si chiar si in colonii. Ea este un adevar de baza in Declaratia de Independenta a Americii, in care se mentioneaza ca “viata, libertatea si cautarea fericirii” sunt drepturi fundamentale inalienabile ale omului.

Revolutia franceza a fost un alt produs al acestei conceptii. Se insista asupra construirii unei lumi bazate pe principiile “libertatii, egalitatii si fraternitatii”, si pe realizarea, in cele din urma, a unei ordini a lucrurilor care sa respecte “drepturile omului”. Mintea poporului era pregatita pentru o schimbare, iar societatea feudala din Franta a ajuns la capat. Ideile noi au fost foarte elocvente, creand un climat pentru Revolutie, care a inceput in 1789, cand reprezentantii celor trei clase ale societatii franceze s-au intalnit la Versailles. Ei nu aveau de gand sa rastoarne guvernarea lui Louis al XVI-lea.

Existau insa plangeri cu privire la abuzuri in ce priveste taxele, reprezentarea si nedreptatea generala manifestata fata de majoritatea populatiei, a treia clasa sociala. A fost alcatuita o constitutie care limita puterea absoluta a monarhiei, o sectiune a ei fiind Constitutia Civila a Clerului, prin care Adunarea Nationala recunostea suprematia statului, iar biserica ramanea sa fie subordonata statului.

In 1792, cand Franta a declarat razboi Austriei, revolutia a fost grabita si a devenit mai agresiva si violent de revolutionara, prin eliminarea “vrajmasilor” de pana atunci ai poporului, aristocratii, precum si a institutiilor politice si sociale prin care ei isi impusesera vointa. Constitutia a fost abrogata in iunie 1792, iar in august prima revolta populara serioasa a dus la intemnitarea regelui si, dupa cinci luni de zile, la judecarea si executarea sa. In 1793 tara a fost cuprinsa de un suflu anticrestin si i s-a declarat razboi religiei.

Ratiunea a fost zeificata, iar bisericile au devenit asa-zisele temple ale ratiunii. Timp de cateva saptamani ateii cei mai inversunati au detinut stapanirea absoluta, dar dupa un scurt timp Cultul Ratiunii a fost inlocuit prin Cultul Fiintei Supreme. Devenind prim consul, in 1801 Napoleon a incheiat un concordat cu biserica, acordandu-i papalitatii multe din privilegiile ei anterioare.

  Biserica catolica in secolul al XVIII-lea: Jansenisti. - Iezuitii excelau in arta de a transforma asa numitele pacatele mortale in pacate marunte, acoperindu-le cu rezerva mintala si folosind o exprimare ambigua (amfibolie). Ei mergeau atat de departe incat omul sa poata actiona contrar propriei constiinte atata vreme cat e disponibila o “opinie probabila”.

Propovaduitorul probabilismului a fost iezuitul Escobar. Pana si papalitatea a osandit ideile acestuia, de aceea, oficial el si-a repudiat invataturile despre probabilism in 1687, dar a continuat sa le propage in alta forma. Cei mai seriosi dusmani ai iezuitilor erau jansenistii, care s-au intors la conceptia augustiniana despre mantuirea numai prin har. Intemeietorul jansenismului a fost profesorul olandez din Louvain, Cornelius Jansen (1585-1638). El a urmat de aproape invataturile lui Augustin, ale carui lucrari le citise de treizeci de ori. Jansen era atras in special de doctrina lui Augustin cu privire la har, asa cum se dezvoltase aceasta in lupta sa impotriva pelagienilor.

(Pelagian – cineva care sustine parerile lui Pelagius, un calugar britanic din secolul al IV-lea, care tagaduia pacatul original (n. tr.).)

In lucrarea Augustinus Jansen sustinea ca harul lui Dumnezeu este unicul mijloc de mantuire. El aproba doctrina dublei predestinatii (oamenii sunt predestinati fie pentru mantuire, fie pentru osandire). Iezuitii, pe de alta parte, insistau asupra doctrinei ca prin liberul arbitru omul conlucreaza la propria sa mantuire si isi savarseste in mare masura propria rascumparare. In Franta centrul jansenismului era manastirea de la Port Royal, aproape de Paris, unde un numar de persoane remarcabile, ca de pilda Nicole, arnaulzii, Du Vergier, staretul de la Sfantul Cyran si in special stralucitul fizician si matematician Blaise Pascal (1623-1662), traiau in armonie cu ideile lui Jansen.

Pascal a inceput sa stigmatizeze si sa demaste falsitatea ratiunii cazuisticei iezuitilor. In Provincial Letters (“Scrisorile Provinciale”, dintre care prima a aparut in 1656) colectie publicata in saizeci de editii, Pascal a combatut cu maiestrie sistemul iezuitilor prin stralucitele si ironicele sale invective. Pascal de asemenea a inceput sa scrie o apologie stiintifica a crestinismului, dar moartea l-a biruit pe cand era inca destul de tanar. Observatiile si notitele pentru lucrarea sa au fost publicate sub titlul de Pensées (“Ganduri”), care raman chiar si asa una din cele mai frumoase si maiestre apologii a crestinismului.

In ce ii priveste pe iezuiti, activitatea lor s-a extins in multe domenii, sugerand metode machiavelice chiar si in finantele, comertul si politica publica. Rezultatul a fost un profund resentiment, iar iezuitii au simtit curand opozitia diferitelor forme de conducere. Ordinul lor a fost expulzat din Portugalia in 1759, din Franta in 1764 si din Neapole in 1767. In 1773 Papa Clement al XIV-lea a suspendat acest ordin calugaresc, dar succesorul lui l-a reinfiintat.

  Biserica catolica in secolul al XIX-lea. – Biserica Catolica a fost afectata si de liberalism, prin eforturile lui Robert de Lamennais, dar in 1850 aceasta inclinatie spre liberalism a fost anulata prin ceea ce este cunoscut sub numele de ultramontanism. Acesta privea “dincolo de munti” – adica la papa de la Roma – pentru autoritate si directive in materie de credinta si filozofie. Pius al IX-lea (1846-1878) a inlaturat cu hotarare din catolicism orice urma de moderatie.

In 1854 a fost proclamata dogma Imaculatei Conceptiuni a Mariei. In 1864 Syllabus-ul Erorilor acuza statul modern ca este un mijloc de propagare a indiferentei si a nelegiuirii. Acesta denunta libertatea de constiinta si condamna societatile biblice, numindu-le “ciuma”. In 1870 Sinodul Vatican a proclamat dogma infailibilitatii si a facut-o retroactiva. “Infailibilitatea” inseamna ca o decizie papala pronuntata ex cathedra – cu scopul de a-i arata bisericii ce sa creada si ce sa faca – devine obligatorie pentru biserica. Astfel, a fost rezolvata oficial problema autoritatii supreme a bisericii asupra constiintei, in privinta careia nu fusese luata nici o decizie la Trent. Promulgarea acestei dogme a cauzat dezbinare in biserica.

Existau persoane, cum ar fi Gratry, Dupanlout si Maret, care preferau sa transforme sinoadele bisericesti in autoritatea suprema in cadrul bisericii. Acesti “catolici vechi” au refuzat sa accepte doctrina infailibilitatii papale si au mers pe drumul lor. Dar, din scopuri practice, iezuitii si redemptoristii (al caror fondator a fost A. Liguori, in 1732) au reusit sa faca sa fie completa victoria pentru biserica.

(Redemptorist – persoana din congregatia preotilor misionari romano-catolici, intemeiata de Alfonso Liguori in 1732, al carei scop era instruirea religioasa a poporului si reformarea moralitatii publice, prin vizitarea periodica, prin predicarea si prin ascultarea spovedaniilor (n. tr.).)

In Germania evenimentele au luat o alta intorsatura. In 1873 Bismarck a poruncit ca bisericile catolice si protestante sa fie sub controlul statului. Slujbasii bisericesti aveau sa fie educati si numiti de catre stat. Catolicii ultramontanisiti bineinteles ca au rezistat cu succes acestei politici, printr-o monumentala lupta, cunoscuta drept Kulturkampf (“lupta pentru cultura”). De fapt, in 1880 ei l-au constrans pe Bismarck, cunoscut drept “cancelarul de fier si sange”, sa cedeze la cererile lor si sa renunte sa mai atace din nou Biserica Catolica. Avand nevoie de votul catolic, el a facut o intelegere cu Papa Leon al XIII-lea.

O situatie asemanatoare exista si in Franta, unde a aparut o tot mai puternica miscare anticlericala, condusa de Léon Gambetta. Lozinca lui era: “Clericalismul – iata dusmanul!” S-au depus mari eforturi pentru a elibera tara de sub dominatia preotilor, carora nu le mai era permis sa predea in scolile publice. Dar primejdia ultramontanismului continua sa existe, asa cum s-a dovedit in senzationalul caz al lui Dreyfus, in 1898. In cele din urma, in 1905 in Franta a fost adoptat principiul separarii dintre biserica si stat. Republica garanta libertatea de inchinare si refuza sa recunoasca sau sa subventioneze vreo confesiune religioasa.

Proprietatile bisericesti continuau sa apartina statului, care le punea gratuit la dispozitia bisericilor legal constituite, care isi tineau serviciile de inchinare in ele. Bineinteles ca papa se opunea acestei legi a separarii, exprimandu-si ingrijorarea nu numai cu privire la libertatea religioasa, ci si cu privire la dezvoltarea modernismului in cercurile religioase, asa cum se mentiona in enciclica lui Pius al X-lea, Pascendi Dominici Gregis,1907.

Biserica anglicana in secolul al XIX-lea. - Metodistii stimulasera intr-o anumita masura spiritul evanghelic in cadrul Bisericii Evanghelice. Aceasta tendinta s-a dezvoltat in ceea ce a ajuns sa se cheme Biserica Inferioara, care a dominat in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Ramura numita Biserica Superioara a Bisericii Anglicane accentueaza presupusa origine apostolica si divina a acestei biserici si tine mult la forma si la ritual, in timp ce Biserica Inferioara considera ca biserica este o institutie mai mult umana in originea ei si minimalizeaza forma si ritualul.

Elementul evanghelic din Biserica Inferioara, mai ales sub conducerea lordului Shaftesbury, a fost in mare parte responsabil pentru suprimarea unor anumite abuzuri sociale si crearea multor institutii dedicate binefacerii si eforturilor misionare in tara si in strainatate. Biserica Inferioara nu era preocupata de problemele teologice sau de formele de inchinare. Dogmatismul oarecum prozaic al Bisericii Inferioare a apelat la introducerea unei reactii mistice si rituale, numite puseism, de la conducatorul ei, Edward Bouverie Pusey (1800-1882), profesor de limba ebraica la Oxford.

Incepand cu anul 1833, Pusey si prietenii sai, John Henry Newman (1801-1890) si John Keble (1792-1866), au publicat o serie intitulata Tracts for the Time. In aceste tratate diferiti teologi de la Oxford reveneau la sacramente, considerandu-le singurele cai prin care pacatosul poate primi harul divin, dar numai cand sunt administrate de un preot hirotonit legal.

Convingerea acestor oameni era ca biserica secolului al XIX-lea trebuie sa revina la biserica secolului al IV-lea si ca Biserica Anglicana isi are radacinile in biserica parintilor bisericesti apostolici. Numai biserica poate sa ofere mantuire si sa arate care este adevaratul inteles al Scripturii. In 1845 Newman s-a convertit la romano-catolicism. Oamenii din miscarea puseista erau foarte inteligenti si zelosi si erau in stare sa ajunga la inima unora de care metodismul nu reusise sa se apropie. Opusa acestor anglo-catolici era aripa numita Biserica Liberala (liberala) a Bisericii Anglicane. Membrii ei erau rationalisti neclintiti, potrivnici formalismului ritualic al puseistilor si dogmatismului calvinistilor.

Teologia moderna. – Friedrich Schleiermacher (1768-1834), numit uneori “parintele teologiei moderne” sustinea ca, mai presus de toate, crestinismul este un fel de vietuire si ca pietatea este cel mai bun izvor al invataturii crestine. Alexandre Vinet a avut o influenta asemanatoare asupra teologiei franceze. Ca si Pascal, Vinet considera ca esenta crestinismului este constiinta. Radicalismul teologic – scoala din Tübingen – a condus la o metoda istorica mai riguroasa in studierea Bibliei si a fundalului ei. Ferdinand Christian Baur (1792-1860) s-a straduit sa fixeze datele scrierii cartilor Noului Testament.

David Friedrich Strauss (1808-1874), in prima carte Life of Jesus, din 1835, prezenta istoria Evangheliei ca un mit creat de imaginatia crestinilor din perioada apostolica si conditionat de profetii si sperante mesianice. In Franta, Ernest Renan (1823-1892) descria puternica personalitate a lui Hristos, dar vedea in El un vizionar care era o creatie a timpului Sau, ca si victima acestuia (Life of Jesus,1862).

In secolul al XIX-lea au fost publicate multe scrieri care purtau titlul “Viata lui Isus” si care urmau metoda istorica, sau rationalista. Criticii mai distinsi considerau ca Biblia nu se deosebeste de nici o alta carte si, tagaduind revelatia divina, analizau Scripturile asa cum ar fi facut-o cu un text obisnuit.

Liberalismul secolului al XIX-lea a fost o revolta impotriva despotismului statului. A fost perioada in care au luat nastere numeroase biserici libere. In 1900 Biserica Libera si Biserica Unita Prezbiteriana, care era independenta de stat, s-au unit si au format Biserica Unita Libera a Scotiei, cuprinzand cam o mie cinci sute de parohii. In sfarsit, in 1929, cand s-a stabilit ca biserica este autonoma si nu este supusa interventiei statului, biserica oficiala de stat si Biserica Unita Libera s-au unit in una singura.

Incercari de a unifica protestantismul. – In timp ce catolicismul isi centraliza invatatura la Sinodul din Trent si intarea puterea papei prin proclamarea, in 1870, a infailibilitatii papale, protestantii nutreau visul unei federatii a bisericilor. A crescut tot mai mult convingerea ca deosebirile confesionale nu ar trebui sa impiedice marile confesiuni si asa numitele biserici istorice sa se uneasca, punand laolalta resursele si urmand un program comun de activitate in tara si in strainatate.

De la inceputul ei biserica crestina a fost divizata din cauza ereziei si a idolatriei dinauntru si a opozitiei din afara. Cele doua lovituri puternice date unitatii crestinatatii au avut loc in secolul al XI-lea, cand Rasaritul si Apusul s-au despartit, si in secolul al XVI-lea, cand Reforma a sfasiat Biserica Catolica Apuseana.

Astazi neintelegerile din cadrul protestantismului sunt atat de mari incat conducatorii Ecumenismului – miscarea pentru unirea bisericilor – nu se mai gandesc sa incerce sa uneasca toate confesiunile. Obiectivul lor principal este sa se margineasca la unirea “bisericilor”, nu a “bisericii”. Ei impart crestinatatea intr-un numar de mari “familii” de biserici, ca de pilda Biserica Ortodoxa Rasariteana, Romano-Catolica, Anglicana, Calvinista, Metodista si Independentii.

Incercarea de a-i uni pe protestanti a pornit din Scotia, prin crearea, in 1846, a Aliantei Evanghelice, cand doua sute de clerici din doua sute saptesprezece confesiuni diferite, toate pretinzand ca apartin protestantismului traditional, au acceptat chemarea la unire. Un alt efort de felul acesta a fost Alianta Tinerilor Barbati Crestini, cu sediul la Geneva. In 1895 Uniunea Mondiala pentru Eforturi Crestine a format o federatie a tineretului crestin. Foarte importanta a fost Federatia Mondiala a Studentilor Crestini, intemeiata in 1895 de catre John R. Mott.

Miscarea ecumenica a secolului al XX-lea a inceput in 1910, prima ei adunare avand loc la Edinburgh. John R. Mott a fost presedintele si organizatorul acestei Conferinte Mondiale Misionare. La data aceea s-a discutat urgenta eforturilor crestine unite, in special in ce priveste misiunea. S-a planuit de asemenea o conferinta cu privire la credinta si ordine, dar a fost anulata deoarece Primul Razboi Mondial a facut imposibila adunarea delegatilor.

In 1920 Conferinta de la Lambeth, ai carei protagonisti erau anglicanii, a lansat o chemare pentru unire crestina. In 1925 s-a intrunit Consiliul Universal Crestin pentru Viata si Lucrare, avandu-l ca sustinator principal pe talentatul episcop suedez luteran, Nathan Söderblom. In 1927, la Lausanne, a avut loc Conferinta Mondiala pentru “Credinta si Ordine”. In 1937 s-au tinut doua adunari, la Oxford Conferinta pentru “Viata si Lucrare” (accentuand crestinismul practic) si la Edinburgh Conferinta pentru “Credinta si Ordine”, condusa de pastorul francez Marc Boegner. In 1938, la o conferinta similara de la Utrecht, clericii conducatori au fost arhiepiscopul William Temple si John R. Mott.

In 1948 la Amsterdam a avut loc o importanta adunare ecumenica, avand urmatorul motto: “Dezordinea Omului si Planul lui Dumnezeu”. Au participat patru sute cincizeci de delegati si a fost infiintat Consiliul Mondial al Bisericilor. Multe organizatii religioase nu s-au afiliat, ca de pilda unitarienii, luteranii (Sinodul din Missouri), crestinii scientisti, mormonii, baptistii din sud, adventistii de ziua a saptea si, bineinteles, romano-catolicii.

A doua adunare generala a Consiliului Mondial a avut loc la Evanston, Illinois, in 1954. Ea a fost convocata sub nobila tema: “Hristos – Nadejdea Lumii”. Implicatiile escatologice ale acestui motto i-a facut insa pe unii sa obiecteze impotriva lui. Reinhold Niebuhr, de exemplu, referindu-se la perspectiva fundamentalista a acestui motto, care trebuia sa fie esenta discutiilor si motivatia pentru viitoarea lucrare a Consiliului Mondial, a spus: “In America opiniile escatologice trebuie considerate cu totul iluzorii – lasate in seama sectelor conservatoare, care le considera un element el credintei”, si, in continuare: “alegerea escatologiei a fost o politica defectuoasa.

Escatologia Noului Testament este prea naiva pentru lumea sofisticata si, in acelasi timp, prea sofisticata pentru omul modern, cu conceptii simple”. Desi este posibil ca Ecumenismul sa uneasca bisericile, cel putin in exterior, exista importante obstacole interne care par aproape de netrecut.

Ecumenismul este fundamental opus conceptiei protestante cu privire la individualitate. Dreptul la interpretare a fost si este inca un principiu protestant fundamental, iar eforturile de a-i uni pe protestantii, dispretuind acest principiu protestant de baza, sunt impiedicate de acest obstacol important. Dorinta de a exista raporturi cordiale intre bisericile existente nu este suficienta pentru a cimenta o miscare mondiala religioasa. Identitatea fiecarei biserici, indiferent de cat de “istorica” poate fi ea, face ca o armonioasa “umblare impreuna” cu alte biserici sa fie dificila, daca nu chiar imposibila. In fata unei biserici romano-catolice agresive si in continua crestere, protestantismul nadajduieste ca prin unirea bisericilor sa sfideze amenintarea catolica.

  Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>