Sosiile lui 666

Sosiile lui 666

La trei ani de la introducerea pasapoartelor biometrice in majoritatea tarilor europene (Belgia le-a introdus inca din 2004), Romania se confrunta cu o dilema metafizica. Religios prin traditie, poporul roman intuieste o imixtiune a Necuratului. Ce ascunde optiunea pentru utilizarea microcipului ? Este el semnul damnat care constrange la o noua apartenenta ? Asemenea auspicii apocaliptice, marcate de umbra lui Antihrist, cu brandul sau “666”, tulbura omul simplu.

“Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om; si numarul ei este: sase sute sase zici si sase.” Apoc. 13: 16-18

Aproape fiecare generatie a avut suficienta imaginatie sau perspicacitate sa aplice marca “666” unei persoane non-grata. In vechime - Nero, Diocletian, Iulian Apostatul ; mai recent - Napoleon, Kaiserul, Wilhelm, Hitler, Kissinger, Reagan, internetul, codul de bare, si, de curand, cipurile electronice au adus justificari pentru una sau alta dintre nenumaratele numerologii.

Sirul “antihristilor” prezumtivi este departe de a fi epuizat, fapt ce explica si gradul de indoiala cu care omenirea intampina fiecare noua oferta.

Motivul nesigurantei rezida din lipsa unui sistem obiectiv de decodare a lui 666. “Priceperea” la care Apocalipsa incurajeaza nu are sorti de izbanda fara o metodologie adecvata. Insusi cuvantul “Apocalipsa” ( = descoperire) sugereaza ca sistemul de decodare se afla chiar in pachetul de informatii ale Bibliei, si nu in alte surse externe. Pentru aceasta este nevoie de o familiarizare cu conceptele de baza ale Scripturii.

Principii biblice de interpretare profetica

Sfanta Scriptura cuprinde un mare numar de profetii. Cea mai mare parte din ele se refera la anumite momente istorice, a caror implinire s-a consumat in trecut. O mica parte din profetii, in special cele din cartea lui Daniel si Apocalipsa, vizeaza “escaton”-ul, adica “timpul din urma”, sfarsitul istoriei.

Terminologia profetiei escatologice abunda in metafore : “balaur”, “fiare”, “capete”, “coarne”… Consecventa scopului ei - acela de a fi inteleasa de cititor - , profetia insasi le decodifica. Astfel, “fiarele” semnifica imparati sau imparatii (Daniel 7:17). “Capetele” si “coarnele” reprezinta alte imparatii desprinse din cele dintai (Daniel 7:24; Apoc. 17:8-10). “Apele” reprezinta ‘noroade, gloate, neamuri, limbi’ (Apoc. 17:15). “O zi” in profetie, semnifica un an (Ezechiel 4:3-4). “Balaurul” - in lb. greaca dracon, de unde si romanescul drac - reprezinta pe Satana (Apoc. 12:9) s.a.m.d.    Identificarea acestui glosar biblic este, asadar, primul pas in decodarea corecta a “semnului fiarei” si a numarului mistic 666.

Al doilea pas, la fel de important in metodologia descifrarii profetiei escatologice, este intelegerea contextului biblic. Fara integrarea in context, orice interpretare dreasa cu putina logica devine credibila, desi e aberanta. De aici si atatea “apocalipse” …

Contextul Sfintei Scripturi se axeaza integral pe scenariul unui conflict cosmic intre Dumnezeu si Satana, intre bine si rau. Chiar de la inceputul cartii Geneza, scena conflictului se muta pe pamant, ca urmare a trecerii omului de partea lui Satana, prin neascultare. In acest teritoriu damnat de pacat coboara Iisus Hristos, cu un scop dublu : sa reabiliteze onoarea lui Dumnezeu in fata Universului si sa salveze omul aflat in captivitatea celui rau. Prin viata Lui imaculata, si apoi prin moartea Sa pe crucea Golgotei, Hristos autentifica planul de salvare a omului muritor, facand posibile iertarea si infierea lui. Totusi, salvarea infaptuita de Hristos pe cruce este deocamdata virtuala, ca un cec in alb. Ea devine operativa abia in urma unui act de vointa si credinta a omului. Iar, intrucat diavolul nu L-a putut impiedica pe Iisus Hristos sa implineasca actul jertfei, el isi concentreaza acum toata iscusinta in a-l impiedica pe om sa-si insuseasca cecul salvarii. In acest cadru si pentru acest obiectiv este mobilizat un personaj nou - Antihristul.

Antagonismul “Hrist versus Antihrist”

Dupa cum Hristos, Fiul si Trimisul lui Dumnezeu a venit si S-a manifestat in trup omenesc, tot in dimensiuni umane isi face aparitia si emisarul diavolului, Antihristul. Din literatura (“anti-hrist”), ne asteptam sa-l gasim intr-o relatie de antagonism deschis fata de Hristos. Totusi, contrar asteptarilor noastre, strategia sa consta mai putin in tagaduirea lui Hristos (prin ateism sau satanism), si mai mult in a-I contraface autoritatea, oferind omului un set de surogate cvasi-religioase, „ca sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” (Matei 24:24).

Aceasta ipostaza de „fals Hristos” deriva din al doilea sens al prepozitiei „anti”. Enciclopedia Catolica il traduce cu : „in fata” sau „inaintea”, cu aplicatie la timp (de ex: „ante-datare”) si spatiu (de ex: „anti-camera”), dar si ca functie cu inteles de „vice”. In Antichitate, regele (basileul) obisnuia sa aiba un „anti-basileu”, un vice-rege cu atributii cvasi-regale. Si preotul (strategul) avea un adjunct, „anti-strategos” care opera in absenta sefului, uzand de autoritatea acestuia. Exact in aceasta aura pseudo-hristica, de „vice-Hristos”, il descrie apostolul Pavel pe „potrivnicul care… se asaza in Templul lui Dumnezeu, dandu-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4).

Imaginea populara despre Antihrist se schimba fundamental. Din bestie dezlantuita, el apare ca o sosie a lui Hristos. Specialitatea lui este sa contrafaca inchinarea si sa instituie un fals crestinism.

Teologia „semnului lui Dumnezeu”

Daca expertiza Antihristului consta in imitarea si dublarea lui Hristos pana la substituirea originalului cu contrafacerea, dupa aceeasi logica „semnul” lui Antihrist – despre care Apocalipsa 13:16 spune ca va fi aplicat „pe mana dreapta sau pe frunte” – va consta in contrafacerea „semnului” lui Dumnezeu. Din acest motiv, cercetarea trebuie sa elucideze mai intai care este semnul divin.

Intre multe semne din Biblie cu caracter pasager si aplicatie ocazionala, doar trei semne poarta o semnificatie emblematica, intrucat ele marcheaza cate un „legamant” pe care Creatorul il incheie cu omul.

Primul semn apare in Geneza 9:12-13 si este curcubeul, „semn al legamantului dintre Mine si pamant (tot ce-i viu)”. El este dat ca asigurare ca Dumnezeu nu va mai ingadui un alt potop universal. Semnul acesta nu are in mod direct de-a face cu omul. Aparitia sa este ocazionala (doar in anumite ocazii, dupa ploaie) si are rol de garantie divina.

Al doilea semn (Geneza 17:7-13) este circumcizia, „semnul legamantului dintre Dumnezeu si samanta lui Avraam.” El exprima un legamant pe care Creatorul il incheie strict cu Avraam si descendentii lui (evreii si arabii). El nu este un semn universal, ci unul national.

Al treilea semn (Exod 31:13; Ezechiel 20:12.20) este ziua Lui de odihna, Sabatul, „un semn” al „legamantului necurmat”. Din raportul Genezei (2:3) si din cuvintele lui Hristos (Marcu 2:27) reiese ca semnul acesta a fost destinat „omului”, lui Adam, cu mai bine de 2.000 de ani inainte de aparitia primului evreu. Pentru a-l evidentia si a-i intari valabilitatea, Dumnezeu il aseaza in mijlocul Decalogului, rostind o intreaga porunca pentru comemorarea acestui semn.

In alta ordine de idei, descrierea pe care o face Apocalipsa (13:16), specificand ca „semnul” va fi asezat „pe mana dreapta sau pe frunte”, este sugestiva. Expresia „pe mana dreapta sau pe frunte” o mai gasim in Biblie (Exod 13:9.16; Deut. 6:8; 11:18 – referintele sunt si la lege, ca si in primul pasaj), si atunci in relatie tot cu o sarbatoare. Faptul ca Apocalipsa chiar citeaza pasajul sugereaza o legatura si un context.

Dupa toate indicatiile din Scritpura, este cel mai de asteptat ca in aceasta zona - a „semnului legamantului” - sa-si afiseze Antihristul contrafacerea lui, prin decretarea unei sarbatori universale ca semn al autoritatii sale cvasi-divine (Exod 31:13).

„Sase” vs „Sapte”

In culturile antice, cifrele – pe langa valoarea numerica – aveau si o semnificatie mistica. In cultura semitica (ebraica, canaanita, babiloniana), ca si in cea indiana, chineza sau europeana, cifra 7 reprezenta sacrul prin excelenta si era privita ca simbol al desavarsirii. Ebraicul „seba” (sapte) vine de la radacina „saba” – plinatate. In Biblie, sapte apare de 700 de ori (595 de ori in Vechiul Testament si 105 ori in Noul Testament). In Scriptura, acest numar se refera la divinitate, „sapte” exprimand perfectiunea.

In opozitie, simbolismul numerologic antic lega cifra 6 de om, pe considerentul principal ca „ziua de nastere” a omului a fost ziua a sasea a saptamanii creatiunii.

Odata cu razvratirea post-diluviana impotriva lui Dumnezeu, in timpul lui Nimrod (vezi istoria turnului Babel din Geneza 11:1-9), babilonienii si-au elaborat, in replica, un sistem filozofico-numerologic concurent, bazat pe 6, cifra omului-titan. Prin el, magii si-au propus sa marcheze timpul si spatiul cu numarul omului (in Apocalipsa 13:18, 666 „e numarul omului!”). Astfel, ei si-au fundamentat geometria pe multiplii lui sase, impartind cercul in 360 grade (6 x 60 grade), triunghiul echilateral (60 x 3) etc. Timpul a fost si el insemnat cu cifra sase: ora (60 secunde x 60 minute = 3600), ziua (6 x 2 pentru zi; 6 x 2 pentru noapte). Acest sistem opereaza in matematica si astazi, ca sistemul sexagesimal.

In Antichitate, matematica interfera cu misticul din mitologie si astrologie. Departe de a fi doar o solutie logica pentru uz pragmatic, sistemul sexagesimal era povestea despre zei in numere. Babilonienii preluasera de la sumerieni panteonul lor politeist. In timpul lui Hammurabi, l-au imbogatit cu zei si mituri noi. Printre nenumaratii zei si zeite, 36 (6×6!) erau zei de prim rang.

Odata cu afirmarea politica a lui Nimrod - unificatorul cu sabia al triburilor mesopotamiene, constructorul unor cetati strategice ca Babel, Uruk, Ninive, si lider al rebeliunii contra lui Dumnezeu (vezi Geneza 10:8-12) - panteonul babilonian mai primeste un zeu important, al 37-lea. Acesta nu era altul decat insusi Nimrod, omul ajuns dumnezeu (prin apotheoza). El devenea nu „unul dintre cei multi”, ci zeu suprem. Nimrod - in scrierea consonantica ebraica NMRD - ajunge MaRDuk sau MeRoDac, „Jupiter” al babilonienilor. Mitul mortii sale, al recompunerii cadavrului sau de catre Semiramis (alias Istar), al conceperii post-mortem a lui Thamuz, fiul sau, si celebrarea invierii lui la solstitiul de primavara au cunoscut o larga raspandire in traditiile precrestine.

Nimrod, alias Marduk, omul indumnezeit, era adorat ca Zeul-Soare. Devenit zeu suprem, lui nu i s-a atribuit un numar oarecare, ci devine „suma numerelor” celorlalti 36 zei majori.

666 capata deodata sens in identificarea lui Antihrist. Asadar, el apare ca o reeditare a lui Nimrod, omul (cifra 6) care se da drept Dumnezeu (666), care va pretinde inchinare si care va impune tuturor locuitorilor pamantului „mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei.” Apoc. 13: 16-17

In contextul biblic, este evident ca Antihristul si semnul lui n-au nimic de-a face in mod direct cu datele biometrice, nici cu microcipul, nici cu codul de bare sau cu vreun alt instrument de evidenta al populatiei.

Lucian Cristescu

Semnele timpului, aprilie 2009

 
This entry was posted in Articole and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>