Secte dezbinatoare si in concurenta

 Secte dezbinatoare si in concurenta 

Pentru iudei crestinismul era o “erezie” (Faptele apostolilor 24,14). La fel, crestinismul si-a avut ereziile lui iar apostolii au dat avertizari cu privire la acestea, fie ca pericole prezente, fie ca pericole de care trebuiau sa se pazeasca in viitor (cf. 1 Corinteni 11,19; Galateni 5,20; 2 Petru 2,1).

Montanistii.-Montanistii erau o secta ale carei obiective spirituale erau de ordin foarte inalt. Motivul pentru aparitia acestei secte trebuie cautat in declinul influentei pneumatikoi, barbatii cu daruri spirituale. Dovezi cu privire la decaderea in randul acestor oameni au fost deja prezentate. Montanus a fost un barbat cu o puternica influenta spirituala care a inceput sa predice o solie de reforma in provincia Frigia. El pretindea ca el si apropiatii lui au darurile Duhului, in special darul proorociei. Ei au predicat o redesteptare si reforma, sfatuind biserica sa lase deoparte lucrurile lumesti despre care montanistii sustineau ca au pus stapanire pe biserica inca din era subapostolica.

Plina de zel reformator, se pare ca secta s-a raspandit cu rapiditate. Se pare ca a castigat interesul si atentia lui Hipolit, care era conducator al unui grup mai strict in biserica din Roma in prima parte a secolului al treilea.Unele repere ale succesului montanismului pot fi gasite in faptul ca Tertulian, marele scriitor latin si conducator al bisericii din nordul Africii, a acceptat montanismul si s-a alaturat cu toata inima acestui spirit reformator.

Montanistii au folosit terminologia lui Pavel pentru a face o descriere a lor insisi, cat si a acelora care li se impotriveau. Ei se intitulau pneumatikoi iar pe oponentii lor ii numeau psuchikoi. Ei condamnau recasatorirea, considerand casatoria o unire spirituala si asteptand ca aceasta unire sa fie reinnoita dupa moarte. Ei insistau ca toti cei vinovati de nelegiuri sa fie exclusi din biserica. Ei impuneau perioade de post rigide, sustineau celibatul, laudau peste masura pe cei care isi dadusera viata ca martiri si chiar incurajau aceasta experienta, socotind ca nu este legitim a fugi de martiraj in timp de persecutie.

Experienta crestina era pentru ei nu numai rezultatul unui inceput miraculos ci un miracol care se repeta continuu; pentru ei nimic din ceea ce provenea din vietuirea naturala sau din dezvoltarea normala a proceselor mintale si spirituale nu contribuia la progresul vietii crestine. Se pare ca ei credeau ca dezvoltarea experientei religioase in comunitate in ansamblul ei trebuie sa treaca prin patru etape: (1) religia naturala, sau conceptul innascut despre Dumnezeu; (2) religia Vechiului Testament; (3) intruparea lui Hristos si evanghelia pe care El a prezentat-o; (4) venirea Mangaietorului cu revarsarea Duhului Sfant la cincizecime si, in special, venirea darurilor Duhului la Montanus.

Astfel ei credeau ca experienta lor deosebita trebuia sa marcheze experienta culminanta a bisericii si ca perfectiunea soliei lor in biserica avea sa aduca triumful acesteia pe pamant la cea de-a doua venire a lui Isus Hristos, Domnul lor. Aceasta a doua venire era asteptata a se petrece foarte curand dupa aparitia lor si propagarea soliei lor.

La inceput si nu de putine ori dupa aceea, secta aceasta era numita erezia frigiana. Ea exista inca in secolul al cincilea. Impactul sau asupra crestinismului a modificat intrucatva cu siguranta doctrinele bisericii romano-catolice. Vederile montaniste au aparut in cateva manifestari diferite intre sectele din Evul Mediu.

In parte din cauza convingerii lor ferme in prezenta launtrica dinamica a Duhului Sfant si in parte din cauza opozitiei fata de ei si lucrarea lor din partea autoritatilor administrative ale bisericii, montanistii criticau punctul de vedere catolic ce lua tot mai mult amploare si anume ca biserica ar consta din episcopi. Tertulian a spus, “‘Biserica, este adevarat, va ierta pacatele, dar (este vorba despre) Biserica Duhului, prin intermediul omului spiritual; nu biserica ce consta dintr-un numar de episcopi ” (On Modesty 21; ANF, vol. 4, p. 100).

Ebionitii.-S-a atras atentia asupra despartirii serioase ce a aparut in biserica apostolica in doua grupe: (1) crestinii iudei care insistau ca toata biserica, fie ca e vorba de iudei sau neamuri, trebuie sa pazeasca legea lui Moise; (2) crestinii iudei ca si Pavel, cat si marea majoritate a crestinilor convertiti dintre neamuri care au acceptat invatatura lui Pavel si au salutat decizia consiliului de la Ierusalim (Fapte 15).

Cei din urma sustineau ca neamurile trebuie sa accepte mantuirea prin Isus Hristos, prin credinta, si ca nu trebuie sa se acorde atentie ritualurilor iudaice. Pe masura ce numarul celor veniti in biserica dintre neamuri sporea, iar crestinii iudei tindeau sa devina o minoritate cei ce erau zelosi pentru lege au devenit o grupa de sine statatoare. Ei au format una sau mai multe secte, ocupand prin crezuri si practici zona aceea de hotar dintre crestinism si iudaism. Scriitorii crestini vorbesc despre ebioniti ca fiind una din aceste grupe de crestini-iudei, daca nu chiar cea mai importanta.

Numele sectei provenea de la un cuvant ebraic ce insemna “sarac, ” si este posibil ca la inceput acesta sa fi fost un termen aplicat crestinilor in general, asa cum insista Epifaniu. Mai tarziu acesta a fost folosit pentru a-i desemna pe crestinii iudei (Origen Against Celsus ii. 1). Este cu totul posibil ca epistola catre evrei sa fi fost scrisa pentru a-i sustine pe crestinii iudei, care erau doritori sa-l asculte pe Pavel, gata sa-L primeasca pe Isus Hristos ca Mantuitor si Mare Preot, in contrast cu un grup de crestini iudei care insistau pe tinerea legaturii cu preotia si ritualurile.

Daca este asa, epistola catre evrei trebuie ca a semnalizat o dezbinare intre cele doua tipuri de iudei crestini, cu rezultatul ca ebionitii s-au cristalizat intr-o secta legalista si ritualista, dependenta de pastrarea formelor exterioare iudaice. Schaff descrie miscarea ca fiind un “crestinism iudaizant, pseudo-Petrin, ” sau “un iudaism crestinizat” (History of the Christian Church,  vol. 2, p. 429).

Ebionitii trebuie sa fi fost in cea mai mare parte farisei. Ei erau succesorii naturali ai iudaizantilor, carora Pavel li s-a opus cu putere, asa cum se arata in epistola catre Galateni. Ei L-au acceptat pe Isus ca Mesia cel promis, fiul lui David, insa doar ca om, ca si Moise si David, si ca produs prin reproducere naturala, al unirii dintre Iosif si Maria. Conform celor crezute de acestia, El a devenit constient de statutul Sau mesianic atunci cand a fost botezat de Ioan, moment cand I-a fost dat un spirit divin.

Aceasta invatatura a fost recunoscuta de unitarienii din secolul al XIX-lea ca fiind similara cu convingerile lor cu privire la Isus. De aceea, unii dintre ei au spus ca ebionitii au fost adevaratii crestini de la inceput si ca miscarea crestina de inceput a fost unitariana. Intelegerea ebionita cum ca Isus omul ar fi primit la botezul Sau un spirit divin poate face din ei precursorii adoptionismului de mai tarziu. (Vezi Vol. V. pp. 912,913).

Ei insistau sa se pastreze circumciziunea si intregul ritual al legii lui Moise, ca fiind necesare pentru mantuirea oamenilor. Eusebiu arata ca ebionitii au pastrat atat Sabatul cat si ziua Domnului, duminica (Ecclesiastical History iii. 27. 5). Inevitabil, ebionitii l-au socotit pe Pavel un apostaziat si un eretic. Unii chiar au sustinut ca Pavel este un pagan neiudeu, convertit la iudaism de la care el a cazut in viata de dupa aceea din motive de necuratie. Ei asteptau o revenire apropiata a lui Isus, pentru a incepe domnia slavei de o mie de ani pe pamant, cu un Ierusalim restaurat ca centru al lui.

Anumite dovezi indica tendinte gnostice in randul ebionitilor. Acestea se trag probabil dintr-un grup de ebioniti cu o influenta si reputatie mult mai mica decat corpul principal, o clasa care a reprezentat un amestec curios de invataturi crestin-iudaice si gnostice. Despre ebioniti nu s-a mai auzit nimic dupa secolul al patrulea.

  Nazarinenii.-Aceasta secta nu este mentionata de scriitorii timpurii ai bisericii crestine ci doar de cei din secolele al patrulea si al cincilea, cum ar fi Epifan, Ieronim si Augustin. Acestia vorbesc despre nazarineni ca despre o secta iudeo-crestina, alcatuita din crestini care au fugit in Pella in momentul distrugerii Ierusalimului. (Vezi Epifan Against Heresies i. 2, Heresy xxix. 7). Despre ei se spune ca ar fi crezut in obligatia universala a legii si ca l-ar fi denuntat pe Pavel ca fiind un calcator de lege. Totusi, spre deosebire de ebioniti, se pare ca ei L-ar fi acceptat pe Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu in sensul unic.

Deoarece este dificil a face o distinctie categorica intre nazarineni si ebioniti, se poate ca nazarinenii sa fi stat oarecum mai aproape de crestinismul ortodox decat ebionitii.

Gnosticii.-Ceea ce se stie despre gnosticism este dobandit in mare parte de la scriitorii crestini care erau ostili acestuia. Barbati ca Ireneu, Tertulian, Hipolit si Origen au scris impotriva acestuia, deoarece au socotit invataturile acestea periculoase pentru crestinism. Totusi, s-au descoperit recent printre sulurile de la Marea Moarta documente despre care unii cercetatori sustin ca ar contine dovezi legate de ceea ce credeau gnosticii evrei timpurii. O descoperire chiar mai direct legata de gnosticism a fost facuta la Chenoboscium (Nag Hammadi) in Egypt, in 1946, unde a fost descoperita o biblioteca de scrieri gnostice alcatuita din aproape 1000 de pagini pe papirus. Cand va fi publicata aceasta colectie va spori in mare masura cunostintele noastre in detaliu cu privire la gnosticism.

De fapt, nu a fost un cult gnostic ci numai culturi gnostice, uneori cu discipoli mai multi, alteori cu discipoli mai putini. Nu a fost o miscare atat de mare incat sa fie socotita un mod de gandire. Nu a avut o organizatie peste tot si avea putina incredere in fortele proprii. Dupa cate se pare, a devenit o problema pentru conducatorii crestini in ultimii ani ai perioadei apostolice si era inca luata in calcul la sfarsitul secolului al treilea. Vezi Vol. V, pp. 912,913.

Vechiul Testament vorbeste despre o cunoastere a lui Dumnezeu (vezi Ier. 9,23. 24), insa aceasta nu este o cunoastere speculativa. Mai degraba este vorba despre o familiarizare cu Dumnezeu ce rezulta dintr-o acceptare prin credinta a ceea ce descopera El cu privire la Sine Insusi. In mod asemanator Noul Testament cunoaste de asemenea o “gnosis” sau “cunoastere” spirituala insa aceasta nu este o filozofie abstracta. Ea este inainte de toate o cunoastere practica, sprituala a lui Dumnezeu, bazata pe propriile Sale revelatii si lucrand in experienta crestinilor.

“Cunoasterea” poate fi luata drept tema evangheliei lui Ioan. Apostolul accentueaza cunoasterea de Dumnezeu si relateaza afirmatia lui Isus potrivit careia viata vesnica este a-L cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau (Ioan 17,3). Ioan accentueaza realitatea existentei lui Isus si bucuria partasiei in ce priveste cunoasterea Lui, lucru exprimat prin faptul ca L-a vazut si atins pe Domnul (1 Ioan 1,1-7).

Pentru Pavel, cunoasterea lui Hristos tine de simpla experienta, disponibila tuturor. Insa exista si o intelepciune mai profunda, privilegiul crestinilor maturi, “desavarsiti”, care la randul ei se transforma in desavarsire. “Noi propovaduim” spune el, “intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si tinuta ascunsa… pe care nu a cunoscut-o nici unul din fruntasii veacului acestuia” (1 Corinteni 2,6-8). Exista un “cuvant al cunostintei”, un dar al Duhului, despre care vorbeste Pavel (1 Corinteni 12,8).

De pilda, consiliul de la Ierusalim a hotarat ca crestinii dintre neamuri sa evite orice contact cu idolii, infranandu-se chiar de la mincarea jertfita acestora. Pavel scoate in evidenta faptul ca cei maturi in privinta cunostintei vor intelege ca zeii pagani sunt spirite de demoni iar idolii pusi sa-i reprezinte, nu sunt nimic. De aceea, nu are importanta daca o mancare a fost jertfita idolilor sau nu, cu exceptia cazului cand acest lucru ar pune in primejdie constiinta unuia care este mai scrupulos (1 Corinteni 8).

Pe langa cunoasterea practica, de fiecare zi a lui Dumnezeu, esentiala pentru experienta crestina si cresterea spre desavarsire, exista si falsa gnosis, pe care conducatorii bisericii trebuie s-o evite si sa-i ajute si pe oameni s-o evite (1 Corinteni 3,20.21).

Apoi, mai exista doua feluri de cunoastere gonisis alethine adevarata cunoastere; si gnosis pseudonumos , falsa cunoastere. Trebuie sa se faca deosebire intre acestea, deoarece una duce la mantuire iar cealalta la inselaciune si condamnare. Adevarata cunostinta (gnosis) se supune autoritatii Scripturii si este o credinta ce a crescut, s-a perfectat.

Falsa gnosis era pretentioasa si ingamfata, pretinzand ca este intelectuala si nu se afla la indemana celor vulgari. Se propaga pe sine insusi nu prin dovezi logice, ci prin sustinerea autoritatii sale intuitive. Dupa ce si-a stabilit ideile, a incercat apoi sa le sistematizeze si sa faca din ele o cale de gandire continua cu privire la lumea spirituala.

Din ceea ce se cunoaste cu privire la gnosticismul din vechime, se poate vedea ca radacinile acestuia erau infipte adanc, erau larg raspandite si variate. S-au propus mai multe teorii in ce priveste originea acestuia, insa probabil cel mai bine este a le vedea ca produs al sincretismului religios care era o trasatura atat de caracteristica a lumii elenistice. Faptul ca era asemanatoare gandirii orientale se vede din pronuntatul ei caracter dualist, care expune la o lupta perpetua intre lumina si intuneric.

Prin aceasta, gnosticismul s-a dovedit a fi paralel parsiismului, care, la randul lui, si-a avut radacinile in anticul zoroastrianism. Dispretul gnosticismului fata de ceea ce este trupesc si material constituie o reminiscenta a anumitor trasaturi ale platonismului si a filozofiilor vechi ale Greciei. Iudaismul din perioada macabeilor si perioada crestina timpurie contine puternice elemente speculative, care au avut tendinta de a depasi delimitarile autoritatii Scripturii. Esenismul iudaic si cabalismul se pare ca ar fi avut ceva legatura cu gnosticismul. Depasind limitele gandirii crestine, gnosticismul s-a folosit de Scriptura crestina si a imprumutat terminologia crestina pentru a imbraca modurile de gandire gnostice.

Avand in vedere aceste conditii si relatii complexe, cat si imprejurarile spirituale si intelectuale in care a aparut gnosticismul, acesta s-a dezvoltat in mod inevitabil intr-o larga varietate de sisteme gnostice (daca pot fi numite sisteme) cu combinatii ciudate de compatibilitati si repulsii. Au existat forme de gnosticism pagan. A existat un gnosticism in care paganismul si crestinismul au cautat sa se imbine. Au existat combinatii de paganism si iudaism. Unele tipuri de gnosticism crestin s-au manifestat ca anti-iudaice iar altele ca anti-pagane. Gnosticismul a fost o incercare speculativa de a explica lumea nevazuta printr-o metoda filozofica; de a explica complicatiile si frustrarile vietii; si de a oferi un fel de speranta pentru implinirea cu succes a intregii existente.

Este dificil a sti ce idei gnostice erau sustinute de anumite sectiuni si care erau sustinute la modul general. Este aproape tot la fel de dificil a gasi un numitor comun aplicabil pe data tuturor formelor de gnosticism, cat si pentru toate formele de hinduism sau crestinism. Insa urmatoarele idei par a fi reprezentative:

1.Inapoia a tot ce se putea cunoaste sau imagina se afla un dumnezeu suprem, un spirit divin. Acest dumnezeu era in esenta complet spiritual, netrupesc. Intr-adevar, unii gnostici propovaduiau ca zeul lor era fara esenta ori persoana. Ei aplicau conceptului termeni ca abussos, “abis, ” si buthos , “adanc.”

2.Se spunea ca de la acest zeu suprem ar fi pornit, prin veacuri nenumarate, o succesiune de emanatii, numite aiones , eoni, care erau expresii ale principiului original si serveau a-l face pe acesta mai putin de neinteles. Luate toate laolalta, aceste emanatii au fost numite Pleroma , “plinatate.”

3.Toate acestea carora esenta divina le-a dat expresie contineau in perfectiune principiul divin al Luminii. Insa mai era si principiul intunericului, care se lupta cu Lumina, cautand sa gaseasca un loc in universul Luminii si asteptand ca pana la urma s-o invinga pe aceasta. Daca s-ar intampla un asemenea lucru, ar avea loc o inimaginabila eclipsa a tuturor lucrurilor. In cele din urma, unul din eoni a cazut din Pleroma.

4.Din aceasta situatie ingrozitoare a rezultat creatia materiei din amestecul dintre eonul cazut si lumea decazuta a intunericului. Materia era fara forma, haotica, impregnata cu intuneric si de aceea rea. Demiurgul, o forma cosmica aproape inconstienta, identificata de unii gnostici cu Iehova al Vechiul Testament, a dat forma acestei materii rele, si a rezultat lumea materiala. Lumea atunci, fiind materiala, era rea in esenta ei, si era condusa de o forta mai mult sau mai putin mecanica.

5.Caderea eonului si formarea lumii rele a necesitat un act de salvare. Acest lucru a fost intreprins de un alt eon, identificat cu Hristos. El a coborat la nivelul lumii imperfecte, s-a unit temporar cu omul Isus, probabil la botezul Sau, si a ramas cu El pana la scurt timp inainte de moartea sa. Eonul Hristos a indeplinit lucrarea de mantuire salvand eonul cazut, adunand lumina din intunericul acestei lumi si reveland prin Isus cunostinta ascunsa (gnosis) prin care oamenii pot fi eliberati din intuneric si pot atinge sfera luminii.

Punctul de vedere gnostic cu privire la Isus era diferit. Unii gandeau asa cum s-a aratat mai sus. Altii afirmau ca El nu are deloc un trup material, si ca era doar o aratare. De aceea, acestia sunt cunoscuti ca docetisti (de la Gr.dokeo, “a parea”).

Unii gnostici considerau ca prin lucrarea lui Hristos materia avea sa fie eliberata de intuneric; altii ca materia avea sa fie cucerita si va disparea, spiritele oamenilor fiind eliberate pentru a fi reabsorbite in buthos sau a deveni spirite libere intr-un univers nefizic.

Au fost multe forme de gnosticism crestin, cu un numar corespunzator de conducatori. Cerint a fost un gnostic contemporan cu apostolul Ioan, si se spune ca lui Ioan nu-i placea deloc de el. (Vezi p. 36). Docetistii (vezi p. 58), impotriva carora se pare indiscutabil ca ar fi scris Ioan, au constituit o problema serioasa pentru crestinismul ortodox. Basilid, desi mai tarziu decat apostolul Pavel, a prezentat o invatatura similara cu cea pe care apostolul a scris-o in epistola sa catre Coloseni.

Tatian, cel care a facut pentru prima data o armonizare a evangheliilor, a fost un gnostic din secolul al doilea. Saturnin si Valentin au fost gnostici incomozi din secolul al doilea, iar Manes si Bardesanes din secolul al treilea. Un grup gnostic numit Ofit este combatut in scrierile lui Origen. Cam prin anul 200 d.Hr., erau identificabile cam 65 forme diferite de gnosticism.

Acesti ganditori gnostici foloseau Sciptura in mod liber, interpretand-o pentru a se potrivit cu teoriile lor. Ei au adunat laolalta traditii care se formasera in biserica si le-au folosit pentru a sluji scopului lor. Au imprumutat scrieri de la unul la altul, si au cladit pe scrieri de la orice ganditori inaintasi pe care le-au gasit utile. Au folosit scrierile speculative iudaice contemporane, pe langa faptul ca au imprumutat deschis de la filozofiile pagane, atat contemporane cat si anterioare.

Modul de gandire gnostic a avut impact asupra crestinismului in anii de formare ai bisericii si de aceea au influentat-o in mare masura. Prin speculatiile si denaturarile sale, gnosticismul a stimulat gandirea crestina spre a se impotrivi acestuia si i-a obligat pe ganditorii crestini sa caute sa cristalizeze o teologie. Evanghelia lui Ioan poate fi considerata o incercare pentru o prima teologie, scrisa probabil pentru a se impotrivi gnosticismului care era pe cale a se naste. Totusi Origen este primul scriitor crestin care a alcatuit o teologie sistematica obiectiva.

In mod paralel, gnosticismul a stimulat biserica crestina sa accelereze formarea ei ca o organizatie cu autoritate, sa dezvolte o ierarhie sacerdotala si sa atinga un anumit grad de acord in ce priveste canonul. Accentul acestuia pe spiritele din lumea nevazuta a incurajat desigur biserica crestina sa imprumute idei pagane legate de starea de constienta a mortilor.

Este foarte probabil ca aceasta ierarhie a spiritelor sa fi ajutat biserica sa dezvolte obiceiul venerarii sfintilor. Gnosticismul a condus biserica spre o metoda speculativa si foarte alegorica de interpretare a Bibliei, fara sa mai vorbim de influentarea crestinismului de a imbratisa traditia ca o autoritate tovarasa Scripturii. Prin faptul ca era anti-iudaic, gnosticismul a accelerat anti-iudaismul in biserica crestina.

Deoarece scoala de teologie crestina din Alexandria de sub conducerea lui Clement si Origen, au folosit termenul de “gnostic” pentru a vorbi despre modul sau de viata si gandire crestina, accentuand cunoasterea intuitiva a lucrurilor divine, s-a considerat ca acesti conducatori si scoala lor erau gnostice in sensul delor deja discutate. Acest lucru nu era adevarat. Scoala din Alexandria era o scoala speculativa si filozofica, influentata de platonism, si de aceea cunoscuta mai tarziu ca scoala platonica a crestinismului.

Insa crestinii din Alexandria luptau impotriva speculatiilor gnosticilor, respingeau teoria emanatiilor si a cuceririi intunericului si insistau asupra personalitatii lui Dumnezeu Tatal, divinitatii lui Isus Hristos si, intr-o masura considerabila asupra personalitatii Duhului Sfant. Ei Il identificau pe Iehova Vechiului Testament nu cu Demiurgul ci cu Dumnezeul Vechiului Testament si acordau Scripturii suprematie. Scoala din Alexandria a contribuit la apostazia din secolele de mai tarziu, dar nu prin analul gnosticismului extrem.

Docetistii.-Docetistii (gr. Doketoi, de la verbul dokeo, “a parea, ” “a aparea”) au fost un grup de gnostici care sustineau ca prima venire a lui Hristos pe pamant trebuie explicata ca fiind doar o “aratare.” Docetismul era adeptul raului din materie, si in special din partea trupeasca, si de aceea nu putea fi de acord cu ideea ca divinul s-ar putea uni cu umanul atat timp cat oamenii se aflau in experienta trupeasca. Ca miscare, Docetistii negau in intregime umanitatea lui Hristos cu privire la ceea ce era vazut doar ca o viziune. De aceea, erau cu totul in opozitie cu ebionismul foarte practic si energic.

Subtil atat in gandire cat si metode, docetismul era deja o problema serioasa pentru conducatorii crestini pe vremea lui Pavel si Ioan. Este posibil ca Pavel sa fi avut de-a face cu ceva forme de docetism in epistola sa catre Coloseni. Este imposibil a pune la indoiala faptul ca Ioan i-a avut in minte pe docetisti atunci cand a scris provocarea pentru fratii sai crestini spre a le aduce aminte ca Domnul Isus Hristos a putut fi atins si pipait, si ca El locuia printre oameni in realitate (1 Ioan 1,1-3). Sub termenul de “anticrist” au fost cuprinse mai tirziu mai multe forme de erezie, insa trebuie recunoscut ca aici Ioan vorbeste aici in principal de erezia docetistilor.

  Nicolaitii.-Numele de nicolait este folosit pentru prima data in solia catre Efes din cartea Apocalipsei (cap. 2,6), unde “invatatura nicolaitilor” este considerata echivalentul pentru vremurile apostolice a “invataturii lui Balaam, ” care a dus pe poporul Israel in idolatrie si desfrau in timpul lui Moise (cf. Numeri 24,1,25; Apocalipsa 2,14; PP 450-455). Nu exista relatari despre aceasta “invatatura, ” in solia catre Tiatira, despre femeia Izabela se spune ca produce acelasi fel de pacate (Apocalipsa 2,20) ca cele atribuite “invataturii nicolaitilor.”

Scriitorii crestini de mai tarziu erau preocupati de termenul de “nicolaiti.” Ireneu, cel dintai care a discutat despre acest lucru (Against Heresies  i. 26), l-a numit ca intemeietor al sectei cu acel nume pe Nicolae, unul dintre cei sapte desemnati sa se ocupe de administrarea materiala in biserica primara (Faptele apostolilor 6,1-3,5), care este descris ca fiind un “prozelit din Antiohia.” Tertulian, Hilary, Gregorian din Nisa, si Epifan (Against Heresies i. 1, Erezia xxv) a fost de acord in implicarea lui Nicolae, insa cu un grad diferit de invinovatire.

O relatare este ca Nicolae era extrem de gelos pe frumoasa lui sotie, si, pentru a invinge acest simtamant nelegiuit, el a fost tarat in pacatul si mai degustator al sustinerii promiscuitatii. De aici se presupune ca un segment al bisericii, dupa cate se pare crestini iudei, au fost tarati in pacate asemanatoare cu cele in care planul lui Balaam i-a condus pe evrei.

Trebuie observat ca exact aceleasi nelegiuiri impotriva carora Domnul a avertizat in soliile catre Pergam si Tiatira se numarau printre cele interzise de consiliul din Ierusalim, “sa va feriti de lucrurile jertfite idolilor, … si de curvie” (Faptele apostolilor 15,29). Se pare ca problema nicolaitilor ar fi aparut deja chiar pe timpul consiliului, poate intr-o forma incipienta. Confruntandu-se cu probleme similare in Corint, dupa cate se pare, Pavel nu le-a considerat ca insusiri specifice ale anumitei miscari (1 Corinteni 5,1-6,8; 10,5-11), desi in cap. 10,8 el s-a referit in mod specific la experienta lui Israel cu Balaam.

Insa Petru (2 Petru 2,9-22) si Iuda (vers. 4-13) au vorbit cu inversunare despre membrii comunitatii crestine care in vremurile de inceput se faceau vinovati in ospetele de partasie (agape), pe atunci in legatura cu Cina Domnului, de pacatele puse pe seama nicolaitilor . Vezi Apoc. 2,6.

Este o coincidenta ciudata faptul ca, sub instigatia iudeilor, in ultima parte a secolului al doilea si in prima parte a secolului al treilea, au fost aduse impotriva crestinilor acuzatii legate de o conduita respingatoare legat de mesele lor de partasie. Aceste acuzatii, similare celor atribuite nicolaitilor, au fost ridicate de pagani (Origen Against Celsus vi. 27; Tertulian Ad Nationes i. 14) impotriva crestinilor.

Lasand la o parte aceste acuzatii, este greu de crezut ca nelegiuirile atribuite nicolaitilor sa fi existat in vreun grup al bisericii primare. Intrebarea la care se cauta raspuns este in ce masura nicolaitii au constitut o miscare organizata, de sine statatoare. Cu privire la acest lucru nu exista decat aluziile facute in pasajele biblice deja citate.

In ce priveste implicatiile profetice ale experientei nicolaitilor in bisericile din Pergam si Tiatira vezi Apocalipsa 2,6,14,20.

      Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>