Rugăciunea toboşarului

Rugăciunea toboşarului

De două sau de trei ori în viaţă, Dumnezeu prin harul Său, mi-a atins inima şi de două ori înainte de converirea mea, m-am simţit profund convins de păcat.

În timpul războiului civil american, eram chirurg în armata Statelor Unite şi după bătălia de la Gettysburg, au fost multe sute de soldaţi răniţi în spital, dintre care douăzeci şi opt fuseseră răniţi atât de grav încât aveau nevoie imediat de serviciile mele; unii ale căror picioare trebuiau amputate, alţii braţele, iar alţii câte un braţ şi un picior. Printre cei cu câte un braţ şi un picior se afla un băiat, care nu fusese decât de trei luni în serviciu şi, fiind prea tânăr ca să fie soldat, se înrolase ca toboşar. Când ajutorul meu de chirurg şi unul din aghiotanţii mei au vrut să-i administreze cloroform, mai înainte de amputare, el şi-a întors capul într-o parte şi a refuzat să-l primească. Când aghiotantul i-a spus că este ordinul doctorului, el i-a răspuns: “Trimiteţi-l pe domnul doctor la mine.”

Când am ajuns la capătul patului său, i-am spus: “Tinere, de ce refuzi cloroformul? Când te-am găsit pe câmpul de luptă, te simţeai atât de rău că m-am gândit dacă merită să te mai iau, dar când ai deschis acei ochi mari, albaştri, m-am gândit că ai o mamă pe undeva, care probabil că în acea clipă se gândea la fiul ei. N-am vrut să mori pe câmp, aşa că am dat ordin să fii adus aici, dar ai pierdut atât de mult sânge că eşti prea slăbit să suporţi o operaţie fără cloroform, aşa că mai bine m-ai lăsa să-ţi dau.”

El îşi puse mâinile pe mâinile mele şi privindu-mă în ochi, îmi spuse: “Domnule doctor, într-o după-amiază de duminică, la şcoala de duminică, când aveam nouă ani şi jumătate, mi-am predat inima Domnului Hristos. Atunci, am învăţat să îmi pun încrederea în El. De atunci, am avut întotdeauna încredere în El şi ştiu că pot să am încredere şi acum. El este tăria mea şi ajuoturl meu; El mă va sprijini în timp ce îmi veţi amputa braţul şi piciorul.”

Apoi, l-am întrebat dacă îmi îngăduie să-i dau puţin coniac. Iarăşi, mă privi în ochi şi îmi spuse: “Domnule doctor, când aveam cinci ani, mama mea a îngenuncheat lângă mine, cu un braţ în jurul gâtului meu şi mi-a spus: “Charlie, mă rog acum Domnului Isus ca tu să n-ajungi să cunoşti niciodată gustul băuturilor tari. Tatăl tău a murit beţiv şi a fost înmormântat ca un beţiv, iar eu I-am promis lui Dumnezeu, dacă va fi după voia Lui ca tu să creşti, ca tu să-i avertizezi pe tineri să nu bea din paharul cel amar.” Am acum şaptesprezece ani, dar n-am gustat niciodată nimic mai tare decât ceaiul şi cafeaua şi dacă, după toate probabilităţile, am să ajung în prezenţa Dumnezeului meu, m-aţi trimite acolo cu coniac în stomacul meu?”

Nu voi uita niciodată privirea cu care s-a uitat la mine acel băiat. Pe atunci, Îl uram pe Isus, dar respectam credincioşia acelui băiat faţă de Mântuitorul său şi când am văzut cât Îl iubea şi cum avea încredere în El până la capăt, ceva mi-a înduioşat inima şi am făcut pentru acel băiat ceva ce nu mai făcusem niciodată pentru nici un alt soldat – l-am întrebat dacă nu dorea să-l vadă un capelan.

“Ba da, domnule!” i-a fost răspunsul.
Când a sosit capelanul R_______ , l-a recunoscut imediat pe băiat deoarece se întâlnise deseori cu el la întâlnirile de rugăciune de la cort şi luându-l de mână îi zise:
“Ei bine, Charlie, regret că te văd în starea aceasta tristă.”
“Dar sunt foarte bine, domnule” îi răspunse el. “Medicul mi-a oferit cloroform, dar l-am refuzat; apoi a vrut să-mi ofere coniac pe care iarăşi l-am refuzat, iar acum dacă mă va chema Mântuitorul, mă voi putea duce la El cu mintea limpede.” “S-ar putea să nu mori, Charlie” îi spuse capelanul, “dar, dacă Domnul te va chema la El, aş putea face ceva pentru tine după ce te vei duce?”

“Capelane, te rog pune-ţi mâna sub perna mea şi ia Biblia mea mică în care vei găsi adresa mamei mele. Te rog, trimite-i-o ei şi scrie-i o scrisoare în care să-i spui că de când am plecat de acasă, n-a trecut nici o zi fără să citesc o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi să mă rog zilnic ca Dumnezeu să o binecuvinteze pe scumpa mea mamă, indiferent că mă aflam în marş, pe câmpul de luptă sau la spital.”

“Mai există şi altceva ce aş putea să fac pentru tine, băiete?” îi spuse capelanul.
“Da, te rog să-i scrii o scrisoare directorului Şcolii de duminică din Strada Sands, Brooklyn, New York, şi să-i spui că n-am uitat niciodată cuvintele frumoase, multele rugăciuni şi sfaturile bune pe care mi le-a dat; ele m-au urmărit prin toate pericolele luptei, iar acum, în ceasul în care mor, Îl rog pe scumpul meu Mântuitor să-l binecuvinteze pe dragul şi bătrânul meu director. Atâta.”

Întorcându-se spre mine, băiatul spuse: “Acum, domnule doctor, sunt gata şi vă promit că nici măcar n-am să gem în timp ce îmi veţi tăia braţul şi piciorul, numai să nu-mi daţi cloroform.”

I-am promis, dar eu n-aveam curajul să iau cuţitul în mână ca să realizez operaţia fără să mă duc mai întâi în camera alăturată şi să iau puţin stimulent ca să mă întărească să-mi fac datoria.

În timp ce îi tăiam carnea, Charlie Coulson n-a gemut de loc, dar când am luat fierăstrăul ca să-i tai osul, băiatul a luat colţul pernei în gură şi n-am putut să-l aud rostind decât: “O, Isuse, bunule Isuse! Rămâi lângă mine acum.” Şi-a ţinut făgăduinţa şi n-a gemut de loc.

În noaptea aceea n-am putut să dorm, deoarece oriunde mă întorceam, vedeam acei ochi albastru deschis, iar când mi i-am închis pe ai mei, cuvintele “O, Isuse, bunule Isuse! Rămâi lângă mine acum” îmi tot răsunau în urechi. Între douăsprezece şi unu, m-am sculat din pat şi am vizitat spitalul – un lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată până atunci, decât dacă eram chemat special, dar mi-am dorit foarte mult să-l văd pe acel băiat. La sosirea mea acolo, am fost informat de către infirmierul de noapte că şaisprezece din cazurile fără speranţă muriseră şi fuseseră duse deja la morgă.

“Dar cum este Charlie Coulson? A murit şi el?” l-am întrebat.
“Nu, domnule” mi-a răspuns infirmierul, “doarme ca un copilaş.”
Când am ajuns la patul unde zăcea el, una dintre surori mi-a spus că pe la nouă, doi membri din Asociaţia Tinerilor Creştini au trecut prin spital ca să citească şi să cânte imnuri. Au fost însoţiţi de către capelanul R______, care a îngenuncheat lângă patul lui Charlie Coulson şi a înălţat o rugăciune fierbinte, înduioşătoare, după care au cântat, tot pe genunchi, cel mai dulce dintre toate imnurile, “Isus al vieţii Domnitor”, pe care l-a cântat şi Charlie. N-am putut să înţeleg cum acel băiat, care trecuse printr-o suferinţă atât de copleşitoare, era în stare să cânte.

La cinci zile după ce i-am amputat braţul şi piciorul acelui băiat scump, a trimis după mine şi de la el în acea zi, am auzit prima predică despre evanghelie.      ”Domnule doctor”, îmi spuse el, “mi-a sosit timpul. Nu cred că o să mai văd lumina soarelui, dar slavă Domnului, sunt gata să plec, iar înainte ca să mor, vreau să vă mulţumesc din toată inima pentru amabilitatea dvs. Domnule doctor, dvs. sunteţi evreu, nu credeţi în Isus. N-aţi vrea să staţi aici lângă mine şi să mă vedeţi cum mor cu încredere în Mântuitorul meu până în ultima clipă a vieţii mele?”

Am încercat să rămân, dar n-am putut, deoarece n-aveam curajul să stau şi să privesc un băiat creştin cum moare şi se bucură de iubirea acelui Isus pe care eu fusesem învăţat să-L urăsc, aşa că am plecat din cameră cu grabă. Peste douăzeci de minute, un infirmier, care m-a găsit stând jos în biroul meu, cu mâinile acoperindu-mi faţa, mi-a zis: “Domnule Doctor, Charlie Coulson doreşte să vă vadă.”

“Dar tocmai l-am văzut,” i-am răspuns, “şi nu pot să-l mai văd din nou.”
“Dar, domnule doctor, el spune că trebuie să vă mai vadă încă o dată înainte ca să moară.”

Acum, m-am hotărât să merg să-l văd, să-i spun un cuvânt de încurajare şi să-l las să moară, dar m-am hotărât ca nici un cuvânt din ale lui să nu mă influenţeze câtuşi de puţin, cât privea persoana lui Isus al său. Când am intrat în spital, am văzut că starea lui se înrăutăţise mult, aşa că m-am aşezat lângă patul lui. Rugându-mă să-i iau mâna, mi-a zis:
“Domnule doctor, vă iubesc pentru că sunteţi evreu; cel mai bun Prieten pe care L-am găsit în lumea aceasta a fost evreu.”

L-am întrebat, “Cine a fost el?”
Îmi răspunse: “Isus Hristos, pe care vreau să vi-L prezint înainte ca să mor; şi îmi veţi promite, domnule doctor, că ceea ce vă voi spune, n-o să uitaţi niciodată?”
I-am promis şi el mi-a zis, “Acum cinci zile când mi-aţi amputat braţul şi piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos să vă convertească sufletul.”

Aceste cuvinte mi-au pătruns adânc în inimă. N-am înţeles cum, atunci când eu îi provocam cea mai mare durere, el era în stare să se uite pe sine şi să nu se gândească la nimic altceva decât la Mântuitorul său şi la sufletul meu neconvertit. Tot ce i-am putut spune a fost: “Ei bine, dragul meu băiat, în curând va fi totul bine.” Cu aceste cuvinte, am plecat de la el, iar peste douăsprezece minute a trecut la odihnă, “Sigur la Domnu’n braţe.”

Sute de soldaţi au murit la mine în spital în timpul războiului, dar doar pe unul l-am urmat până la mormânt şi acela a fost Charlie Coulson, toboşarul, şi am mers cinci kilometri ca să fiu prezent la înmormântarea lui. Am dat dispoziţii să fie îmbrăcat într-o uniformă nouă şi să fie aşezat în coşciugul de ofiţeri, cu un steag nou al Statelor Unite deasupra lui.

Cuvintele acelui scump băiat au făcut o impresie profundă asupra mea. La acel timp eram bogat, în ceea ce proveşte banii, dar aş fi dat orice bănuţ pe care îl aveam dacă aş fi putut să simt şi eu faţă de Hristos ceea ce simţea Charlie. Dar acel simţământ nu se poate cumpăra cu bani.

Câteva luni după moartea lui, n-am putut să scap de cuvintele acelui scump băiat. Îmi tot răsunau în urechi, dar, fiind în tovărăşia ofiţerilor lumeşti, treptat am uitat predica pe care Charlie mi-o ţinuse în ceasul morţii lui; dar n-am putut să uit niciodată răbdarea lui minunată într-o suferinţă atât de gravă şi încrederea lui copilărească în acel Isus al cărui nume pentru mine la acel timp reprezenta un nume de batjocură şi de ocară.

Timp de zece ani, m-am luptat împotriva lui Hristos cu toată ura unui evreu tradiţionalist până ce Dumnezeu în îndurarea Lui m-a adus în legătură cu un bărbier creştin, care s-a dovedit a fi cea de-a doua unealtă în convertirea mea la creştinism.

La încheierea războiului civil american, am fost trimis ca inspector chirurg, care să se ocupe de spitalul militar din Galveston, st.Texas. Întorcându-mă într-o zi după o tură de inspecţie şi în drum spre Washington, m-am oprit să mă odihnesc câteva ore la New York. După masă, am coborât pe scări până la salonul bărbierului (care, trebuie să remarc, se găseşte în orice hotel de renume din Statele Unite). Când am intrat în încăpere, am fost surprins să văd agăţate în jurul camerei texte din scriptură înrămate frumos, în diferite culori. Stând pe unul din scaunele bărbierului, am văzut direct în faţa mea, agăţat într-o ramă pe perete, următorul aviz: “Vă rugăm, nu înjuraţi în această cameră.” De-abia începu să-mi pună pămătuful pe faţă că bărbierul şi începu să-mi vorbească despre Isus. Vorbea atât de atrăgător şi iubitor încât mi-au dispărut prejudecăţile şi am ascultat cu o atenţie din ce în ce mai mare ceea ce îmi zicea.

Tot timpul când îmi vorbea el, îmi venea în minte, Charlie Coulson, toboşarul, deşi murise de zece ani. Mi-au făcut atât de mare plăcere cuvintele şi purtarea acelui bărbier încât, de îndată ce a terminat să mă radă, i-am spus să mă şi tundă, deşi când am intrat în cameră, nu am avut o aşa intenţie. Tot timpul cât m-a tuns, şi-a continuat predica permanent, predicându-mi despre Isus şi spunându-mi că, deşi el nu era evreu, într-un timp din viaţa lui fusese tot atât de departe de Hristos ca şi mine.

L-am ascultat atent, interesul meu crescând cu fiecare cuvânt pe care mi-l zicea, până la o aşa de mare intensitate încât, după ce a terminat ca să-mi tundă părul, i-am zis: “Domnule bărbier, mi-ar plăcea să-mi daţi şi cu şampon acum”. De fapt, l-am lăsat să facă tot ce ştia să-i facă unui domn la o şedinţă şi, neavând prea mult timp la dispoziţie, m-am pregătit să plec. L-am plătit, i-am mulţumit pentru cuvintele lui şi i-am spus: “Trebuie să prind următorul tren.” Totuşi, el, nu era încă mulţumit.

Era o zi rece şi aspră de februarie iar gheaţa de pe drum făcea mersul pe jos destul de periculos. Era un mers doar de două minute de la hotel până la gară, aşa că amabilul bărbier s-a oferit imediat să meargă cu mine la gară. I-am primit oferta cu bucurie şi de îndată ce am ajuns pe stradă, m-a şi luat de braţ ca să nu cad. A vorbit puţin pe drum până ce am ajuns la destinaţie. Totuşi, când am ajuns la gară, a spart tăcerea spunându-mi: “Domnule, poate că nu înţelegeţi de ce am ales să vă vorbesc despre un subiect atât de drag mie. Când aţi intrat în salonul meu, v-am văzut după faţă că sunteţi evreu.”

A continuat să vorbească despre “scumpul său Mântuitor” şi mi-a zis că ori de câte ori intra în legătură cu un evreu, considera că este de datoria lui să încerce să-L prezinte pe Cel pe care Îl considera cel mai bun Prieten al său, atât în această lume cât şi în lumea viitoare. Când m-am uitat din nou la faţa lui, am văzut cum îi curgeau lacrimi pe obraz şi evident era foarte emoţionat. Nu puteam să înţeleg cum acest om, un total necunoscut mie, să-şi dea atâta interes faţă de binele meu şi să mai şi plângă în timp ce vorbea cu mine.

I-am întins mâna ca să-mi iau rămas bun. Mi-a luat-o în mâinile lui şi a strâns-o cu iubire, continuând să-i cadă lacrimile pe faţă şi mi-a zis: “Domnule, dacă vă bucură să aflaţi, dacă veţi dori să-mi daţi cartea de vizită sau numele dvs., vă promit pe onoarea mea de creştin că în următoarele trei luni nu mă voi odihni noaptea fără să vă amintesc numele în rugăciunile mele. Iar acum, fie ca Hristos al meu să vă urmărească, să nu vă dea pace până nu Îl veţi găsi aşa cum L-am găsit eu – un Mântuitor preţios şi Mesia pe care Îl aşteptaţi.

I-am mulţumit pentru atenţia şi consideraţia lui şi după ce i-am dat cartea de vizită, i-am spus, mă tem destul de batjocoritor: “Nu cred că este vreun aşa de mare pericol să mă fac vreodată creştin.”

Apoi, el îmi dădu cartea lui de vizită, spunându-mi: “N-aţi dori, vă rog, să-mi scrieţi un bilet sau o scrisoare dacă Dumnezeu îmi va răspunde la rugăciunea pentru dvs.?”

Am zâmbit neîncrezător şi i-am spus: “Sigur că vă voi scrie,” nevisând măcar că în următoarele patruzeci şi opt de ore, Dumnezeu în îndurarea Lui, urma să-i răspundă rugăciunii acestui bărbier. I-am strâns mâna puternic şi mi-am luat rămas bun, dar în ciuda aparenţei exterioare de nepăsare, am simţit că el îmi lăsase o impresie profundă asupra minţii, aşa cum o va arăta urmarea.

După cum se ştie, vagoanele de tren american sunt mult mai lungi decât vagoanele obişnuite englezeşti. Ele au un singur compartiment care poate fi ocupat de şaizeci până la optzeci de persoane. Întrucât vremea era deosebit de rece, pasagerii nu erau numeroşi în acest tren. Vagonul în care intrasem era doar pe jumătate plin şi fără să-mi dau seama, în mai puţin de zece sau cincisprezece minute, ocupasem toate locurile libere din compartiment.

Pasagerii au început să se uite destul de bănuitori la mine când m-au văzut că îmi schimb locul atât de des într-un timp atât de scurt, fără vreun motiv aparent. Personal, atunci nu m-am gândit că eu eram de vină, deşi nu puteam să găsesc vreun motiv pentru mutarea mea haotică. În cele din urmă, m-am dus spre un loc gol din colţul vagonului cu intenţia fermă de a adormi. Totuşi, în clipa când mi-am închis ochii, m-am simţit între două focuri. Pe de o parte se afla bărbierul creştin din New York, iar de cealaltă se găsea toboşarul din Gettysburg–amândoi vorbindu-mi despre Isus al cărui nume Îl uram. Mi-a fost cu neputinţă să adorm sau să scap de impresiile lăsate în mintea mea de aceşti doi tineri creştini–de unul de care de-abia mă despărţisem de o oră, în timp ce celălalt murise de aproape zece ani–şi am continuat aşa de nedumerit şi tulburat tot timpul cât am mers cu trenul.

La sosirea mea în Washington, am cumpărat un ziar de dimineaţă şi unul din primele lucruri care mi-a atras atenţia a fost anunţul unui serviciu divin de înviorare de la biserica congregaţionistă Dr. Rankin, cea mai mare biserică din Washington. De îndată ce am văzut anunţul, se părea că un îndemn lăuntric îmi zicea: “Du-te la biserica aceea!” Nu mai fusesem niciodată într-o biserică creştină în timpul serviciului divin şi oricând altă dată l-aş fi socotit ca un gând venit de la cel rău. Tatăl meu avusese intenţia, când eram copil, să mă facă rabin, aşa că îi făgăduisem că nu voi intra niciodată într-un loc unde “Isus, Impostorul” era venerat ca Dumnezeu şi că nu voi încerca niciodată să citesc vreo carte care să conţină acest nume şi îmi păstrasem cuvântul cu credincioşie până în acel moment.

În legătură cu adunările de evanghelizare deja menţionate, se spunea că va fi şi un cor unit din diferite biserici din oraş, care va cânta la fiecare din servicii. Plăcându-mi muzica nespus, acest anunţ îmi atrase atenţia şi l-am folosit drept scuză ca să caut să vizitez biserica în timpul serviciului de reînviorare din acea seară. Când am intrat în biserica plină de oameni, unul dintre plasatori, atras fără îndoială de epoleţii mei de aur (căci nu-mi schimbasem uniforma) mă conduse către locul din faţa bisericii, chiar în faţa predicatorului, un bine cunoscut evanghelist în Anglia şi America. Am fost încântat de corurile frumoase, dar vorbitorul nu vorbise mai mult de cinci minute înainte ca să ajung la concluzia că probabil că cineva l-a informat cine sunt eu, căci mi se părea că arată cu degetul spre mine. Se tot uita la mine şi din când în când părea că mă ameninţă cu pumnul.

Cu toate acestea, m-am simţit adânc interesat de ceea ce zicea. Dar asta nu a fost tot, deoarece încă îmi răsunau în urechi cuvintele primilor doi predicatori–bărbierul creştin din New York şi toboşarul din Gettysburg–accentuând frazele evanghelistului, iar în mintea mea, îi vedeam clar pe acei doi scumpi prieteni, repetându-şi predica. Crescându-mi interesul din ce în ce mai mult faţă de cuvintele predicatorului, am simţit cum au început să mi se scurgă lacrimi din ochi pe faţă. Asta m-a trezit şi a început să-mi fie ruşine cum eu, evreu tradiţionalist, să fiu atât de copilăros, încât să vărs lacrimi într-o biserică creştină, prima oară când am plâns într-un astfel de loc.

Am omis să spun că, în timpul serviciului divin şi în timp ce predicatorul se uita la mine, mi-a venit gândul că poate arată cu degetul vreo altă persoană din spatele meu şi m-am întors pe scaun să văd la cine se uita, când, spre uimirea mea, se părea că o adunare de peste două mii de oameni, din toate straturile sociale, se uita la mine. Imediat, am ajuns la concluzia că eram singurul evreu din acel loc şi mi-am dorit din toată inima să fi ieşit din clădire, căci m-am simţit ca şi când mă aflu unde nu trebuie.

Fiind bine cunoscut în Washington atât de evrei cât şi de neevrei, mi-a trecut prin minte ideea, cum se va citi într-un ziar de Washington că “Dr. Rossvally, de origine evreu, a fost prezent la la serviciile de reînviorare, nu la mai mult de un drum de cinci minute de sinagoga la care merge de obicei şi a fost văzut curgându-i lacrimile în timpul predicii.” Nedorind să mă fac remarcat (deoarece erau acolo feţe pe care le-am recunoscut) m-am decis să nu-mi scot batista să-mi şterg lacrimile. Trebuiau să se usuce singure, dar, culmea, nu puteam să mă abţin, deoarece îmi veneau din ce în ce mai repede.

După un timp, predicatorul şi-a încheiat predica şi am fost surprins să-l aud că anunţă o întrevedere şi că îi invită pe toţi care puteau să rămână, să mai stea puţin. N-am acceptat invitaţia, fiind mult prea bucuros să ies din biserică. Cu acea intenţie, m-am sculat de pe locul meu şi m-am îndreptat spre uşă, când am simţit că cineva mă ţinea de pulpana hainei. Întorcându-mă, am văzut o bătrânică, care s-a dovedit a fi Dna Young, o bine cunoscută lucrătoare creştină din Washington.

Adresându-mi-se, îmi spuse: “Scuzaţi-mă, domnule, văd că sunteţi ofiţer în armată. V-am urmărit toată seara şi vă rog mult să nu plecaţi, căci cred că sunteţi deja convins de păcate. Bănuiesc că aţi venit aici să-L căutaţi pe Mântuitorul şi nu L-aţi găsit încă. Vă rog, mai reveniţi! Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu dvs. şi dacă îmi veţi da voie, mă voi ruga pentru dvs.”

“Doamnă,” i-am răspuns, “eu sunt evreu.”
Mi-a răspuns, “N-are nici o importanţă. Isus Hristos a murit şi pentru evrei şi pentru ne-evrei.”
Modul convingător în care a rostit aceste cuvinte n-a rămas fără efect. Am urmat-o înapoi chiar spre locul
de la care tocmai plecasem atât de grăbit şi când am ajuns în faţă îmi spuse:
“Dacă binevoiţi să îngenuncheaţi, mă voi ruga pentru dvs.”
“Doamnă, este ceva pe care nu l-am făcut niciodată şi nici nu-l voi face vreodată.”

Dna Young se uită la mine calmă şi îmi spuse: “Dragă domnule, eu am descoperit un Mântuitor atât de scump, iubitor şi iertător în Isus al meu încât cred cu tărie că El este în stare să convertească un evreu care stă în picioare, iar eu mă voi pleca pe genunchi şi mă voi ruga pentru asta.”

Şi aşa şi făcu, se plecă pe genunchi şi începu să se roage, vorbind cu Mântuitorul ei ca un copil cu tatăl său, ceea ce mă enervă de tot. Mi-a fost atât de ruşine de mine, să văd o scumpă doamnă în vârstă îngenuncheată lângă mine, în timp ce eu stăteam în picioare şi rugându-se atât de fierbinte pentru mine. Toată viaţa mea îmi trecu atât de viu prin minte încât aş fi preferat să se deschidă podeaua şi să intru în pământ ca să nu mai mă vadă nimeni. Când se ridică de pe genunchi, îmi întinse mâna şi cu o compasiune maternală, îmi zise: “N-aţi dori să vă rugaţi Domnului Isus înainte de a vă culca în seara asta?”

“Doamnă,” i-am răspuns, “mă voi ruga Dumnezeului meu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, nu lui Isus.”
“Dumnezeu să te binecuvinteze!” îmi spuse, “Dumnezeul dvs. al lui Avraam, Isaac şi Iacob este Hristos al meu şi Mesia dvs.”
“Noapte bună, doamnă şi vă mulţumesc pentru amabilitatea dvs.,” i-am spus pe când am plecat încetişor de la biserică.

În drum spre casă, reflectând la recentele experienţe atât de ciudate, am început să judec în mintea mea: “De ce aceşti creştini se interesează atât de mult de evrei sau ne-evrei, care le sunt atât de străini. Oare este cu putinţă ca toate aceste milioane de oameni care, în ultimele optsprezece secole, au trăit şi au murit cu încredere în Hristos, să fi greşit, iar o mână de evrei, împrăştiaţi în toată lumea, să aibă dreptate? Oare de ce acel toboşar pe moarte se gândea doar la sufletul meu neconvertit? Şi de ce s-a interesat atât de mult de mine acel bărbier creştin din New York? De ce predicatorul din seara aceasta m-a arătat cu degetul pe mine sau acea scumpă doamnă m-a urmat până la uşă ca să mă întoarcă? Probabil că toate se datorează iubirii pe care I-o poartă lui Isus al lor, pe car eu Îl dispreţuiesc atâta.” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai rău mă simţeam. Pe de altă parte, mă certam cu mine astfel:

“Ar fi oare cu putinţă ca tatăl şi cu mama mea, care m-au iubit atât de mult, să mă înveţe ceva greşit? În copilărie, m-au învăţat să-L urăsc pe Isus, că există un singur Dumnezeu şi că El nu are nici un Fiu.” Simţeam acum ţâşnindu-mi în inimă o dorinţă de a mă familiariza cu acest Isus pe care creştinii Îl iubeau atât de mult. Am început să merg mai repede, hotărât pe deplin că dacă există ceva real în religia lui Isus Hristos, să aflu ceva înainte ca să mă duc la culcare.

Când am ajuns acasă, soţiei (care era o evreică foarte strictă, tradiţionalistă) i s-a părut că arătam cam răvăşit şi m-a întrebat unde am fost. N-am îndrăznit să-i spun adevărul şi nici o minciună, aşa că i-am spus:

“Dragă, te rog, nu-mi pune întrebări. Am nişte treburi foarte importante. Mă voi duce în biorul meu unde pot să fiu singur.”      M-am dus imediat în biroul meu, am încuiat uşa şi am început să mă rog, stând cu faţa spre răsărit, aşa cum făcusem întotdeauna. Cu cât mă rugam mai mult, cu atât mă simţeam mai rău. Nu puteam să-mi explic sentimentul care mă copeşise. Eram foarte nedumerit cu privire la înţelesul multor profeţii din Vechiul Testament, care mă interesau profund. Rugăciunea nu mi-a adus nici o mulţumire, iar apoi mi-a trecut prin minte ideea că atunci când se roagă, creştinii îngenunchează. Avea oare vreo însemnătate asta? Deoarece fusesem crescut ca evreu strict tradiţionalist şi fusesem învăţat să nu îngenunchez niciodată la rugăciune, m-am temut că dacă aş îngenunchea, s-ar putea să fiu înşelat ca astfel să-mi plec genunchiul înaintea acelui Isus, despre care fusesem învăţat în copilărie că este un impostor.

Deşi noaptea era deosebit de rece şi nu aveam căldură în biroul meu (nu ştiam că voi folosi camera în acea noapte), n-am transpirat niciodată atât de mult în viaţa mea cât am transpirat în acea noapte. Filacteriile mele atârnau în biroul meu, pe perete şi le-am privit. De la treisprezece ani n-a trecut nici o zi în care să nu le port, cu excepţia sabatelor şi sărbătorilor evreieşti. Le iubeam foarte mult. Le-am luat în mână şi în timp ce mă uitam la ele, mi-a trecut prin minte ca un fulger textul din Geneza 49:10:

“Toiagul de domnie nu se va depărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele.”      Şi alte două pasaje, pe care le citisem adesea şi la care meditasem, mi-au apărut vii în minte. Primul era din Mica 5:2:
“Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda…”

Celalt pasaj este bine cunoscuta prezicere din Isaia 7:14:

“De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel.”

Aceste trei pasaje s-au întipărit atât de puternic în mintea mea încât am strigat: “O, Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob, ştii să sunt sincer. Dacă Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, descoperă-mi-L în seara aceasta şi-L voi primi ca pe Mesia al meu.”

De îndată ce am spus asta, aproape inconştient mi-am aruncat filacteriile într-un colţ din cameră, m-am aşezat pe genunchi, rugându-mă în acelaşi colţ, unde se aflau filacteriile mele pe podea lângă mine. Să arunci filacteriile la pământ aşa cum făcusem eu reprezenta pentru un iudeu un act de blasfemie. Acum eram pe genunchi şi mă rugam pentru prima oară în viaţa mea, iar mintea îmi era foarte zbuciumată şi mă îndoiam dacă ceea ce fac este înţelept.

Prima mea rugăciune adresată lui Isus n-o voi uita niciodată. Suna după cum urmează: “O, Doamne Isuse, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, dacă eşti Mântuitorul lumii, dacă eşti Mesia evreilor, pe care Îl mai aşteaptă evreii şi dacă poţi să converteşti păcătoşii aşa cum spun creştinii că poţi, converteşte-mă, căci sunt păcătos şi Îţi voi promite că Te voi sluji în toate zilele vieţii mele.”

Totuşi, rugăciunea aceasta a mea, nu s-a ridicat mai sus de capul meu. Motivul nu era greu de găsit. Încercasem să fac un târg cu Isus, că dacă va face ceea ce Îi voi cere, eu, din partea mea, voi face ceea ce I-am făgăduit. Am rămas pe genunchi cam o jumătate de oră şi, în timp ce am stat aşa, picături de sudoare îmi curgeau pe faţă. Şi capul îmi era fierbinte şi mi l-am lăsat pe peretele biroului ca să se răcorească. Eram în agonie, dar nu eram convertit. M-am ridicat şi am mers cu paşi mici încoace şi încolo în cameră, iar apoi mi-a venit ideea că ajunsesem mult prea departe şi am jurat că nu voi mai îngenunchea niciodată. Am început să gândesc cam aşa: “De ce să îngenunchez? Oare Dumnezeul lui Avraam, pe care L-am iubit, slujit şi căruia m-am închinat toate zilele vieţii mele, nu poate să facă pentru mine ceea ce se zice că poate Hristos să facă pentru creştini?” Desigur că priveam lucrurile dintr-o perspectivă evreiască, aşa că am continuam să judec cam aşa: “De ce să mă duc la Fiul? Nu este Tatăl deasupra Fiului?”

Cu cât jdecam mai mult, cu atât mă simţeam mai rău şi am ajuns din ce în ce mai nedumerit. Într-un colţ al camerei zăceau filacteriile mele, care încă mai posedau o influenţă magnetică asupra mea. Din instinct, m-am întors spre ele şi fără să vreau, am căzut din nou pe genunchi, dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Mi-era rău, deoarece nutream o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte pe Hristos, dacă El era Mesia. Mi-am schimbat poziţia de câteva ori, îngenunchind, iar apoi umblând prin cameră, de la zece fără un sfert până la două fără cinci dimineaţa. Atunci, a început să mi se lumineze mintea şi am început să cred şi să simt în sufletul meu că Isus Hristos a fost într-adevăr adevăratul Mesia.

De îndată ce mi-am dat seama de acest lucru, pentru ultima dată în acea noapte, am căzut pe genunchi, dar de data aceasta, îndoiala îmi pierise şi am început să-L laud pe Dumnezeu, deoarece îmi pătrunseseră în suflet o bucurie şi o fericire cum nu mai cunoscusem niciodată. Ştiam că eram convertit şi că Dumnezeu, de dragul lui Hristos, îmi iertase păcatul. Acum simţeam că nici circumciziunea, nici necircumciziunea nu foloseau la nimic, ci doar o făptură nouă.

Cu o bucurie de nerostit m-am ridicat de pe genunchi şi în fericirea mea nou-găsită, am crezut că scumpa mea soţie va împărtăşi şi ea imediat bucuria cu mine când îi voi spune de marea schimbare care s-a petrecut cu mine. Cu acest gând în minte, m-am năpustit din birou în dormitor (deoarece soţia mea se culcase deja, deşi nu se închisese lumina), am sărit să o îmbrăţişez şi am început să o sărut cu dragoste, zicându-i:

“Iubito, L-am găsit pe Mesia.”
S-a uitat la mine deranjată şi împingându-mă de la ea, m-a întrebat cu răceală: “Pe cine ai găsit?”
“Pe Isus Hristos, Mesia şi Mântuitorul meu,” a fost răspunsul meu imediat.

N-a mai rostit nici un alt cuvânt, dar în mai puţin de cinci minute, s-a îmbrăcat şi a plecat de acasă, deşi era ora două dimineaţa şi deosebit de rece, a traversat strada spre casa părinţilor ei, care locuiau imediat vizavi. N-am urmat-o, ci am căzut pe genunchi, implorându-L pe Mântuitorul meu nou descoperit ca să i se deschidă ochii şi soţiei mele, aşa cum mi s-au deschis şi mie, după care am adormit.

A doua zi dimineaţa, bietei mele soţii i s-a spus de către părinţii ei că, dacă mă va mai numi vreodată soţ, va fi dezmoştenită, alungată din sinagogă şi blestemată. În acelaşi timp, cei doi copii ai mei au fost luaţi de către bunicii lor şi li s-a spus că nu trebuie să mă mai numească niciodată ‘tată’ şi că eu, rugându-mă lui Isus, ‘Impostorul’, eram tot atât de rău şi mârşav cum a fost El.

La cinci zile după convertirea mea, am primit ordin de la Chirurgul General din Washington, să mă îndrept spre vest cu treburi guvernamentale. Am încercat prin toate mijloacele cu putinţă să-i comunic personal soţiei şi să-mi iau rămas bun, dar ea n-a vrut nici să mă vadă, nici să-mi scrie. Totuşi, mi-a trimis un mesaj printr-un vecin cu ideea că atâta timp cât Îl voi numi pe Isus Hristos Mântuitorul meu, să n-o mai numesc soţia mea, căci nu va mai trăi cu mine. Nu mă aşteptam să primesc un astfel de mesaj de la soţia mea, pentru că o iubeam pe ea şi pe copiii mei nespus, aşa că, cu o inimă tristă, am plecat de acasă în acea dimineaţă ca să călătoresc la două mii de kilometri spre sfera mea de datorie, fără să pot să-mi văd soţia sau copiii.

Timp de cincizeci şi patru de zile, soţia mea n-a vrut să-mi răspundă la nici una din scrisorile mele, deşi îi scriam câte una în fiecare zi. Şi cu fiecare scrisoare, mă rugam ca Dumnezeu să-i schimbe inima să citească cel puţin una din ele. Simţeam că dacă ar citi măcar una din scrisorile mele (deoarece i-L predicasem pe Hristos în fiecare din ele), se va gândi la ceea ce îmi spusese şi la ceea ce făcuse înainte ca să plec de acasă.

Niciodată în experienţa mea nu s-au împlinit mai adevărat cuvintele lui Cooper: “Dumnezeu Îşi mută într-un mod tainic minunile pe care vrea să le facă,” deoarece prin neascultarea fiicei mele s-a convertit soţia mea. Fiica mea era cea mai mică din cei doi copii ai mei şi era considerată răsfăţata tatălui, iar, după convertirea mea la Hristos, obligaţia faţă de mama ei pe de o parte şi iubirea ei pentru tatăl ei pe de alta, au făcut-o să fie într-o continuă agitaţie.

În cea de-a cincizeci şi treia noapte, fiica mea a visat că l-a văzut pe tatăl său murind şi a apucat-o o frică şi s-a hotărât ca fie ce-o fi, să nu distrugă următoarea scrisoare de la tatăl ei. A doua zi dimineaţa, poştaşul a adus o scrisoare cu scrisul familiar (şi apropo, ea îl aşteptase pe poştaş la uşă). Când poştaşul îi înmână scrisorile, luă scrisoarea de la tatăl ei şi repede o ascunse în sân, alergă sus în camera ei, încuiă uşa şi deschise scrisoarea. Începu să o citească, iar apoi o citi de trei ori înainte ca să o lase jos. Scrisoarea aceea o întristă atât de mult, încât atunci când coborî, mama a văzut că ea plânsese şi a întrebat-o care era cauza durerii ei. “Mamă, dacă am să-ţi spun, te vei simţi jignită, dar dacă ai să-mi promiţi că nu te vei supăra, îţi voi spune totul.”

“Ce s-a întâmplat, copila mea?” îi spuse mama ei.
Scoţând scrisoarea mea de sub rochie, îi spuse mamei despre visul din noaptea precedentă şi adăugă: “I-am deschis scrisoarea tatei din această dimineaţă, iar acum nu pot să mai cred şi nu vreau să mai cred ce spune bunicul şi bunica şi toţi ceilalţi despre tatăl meu că este un om rău, deoarece un om rău nu le-ar scrie aşa o scrisoare soţiei şi copiilor lui. Te implor, mamă, s-o citeşti,” adăugă ea şi-i înmână scrisoarea.

Soţia mea îi luă srisoarea şi o duse în camera alăturată şi o încuie în sertar. În acea după-amiază, se încuie în cameră şi, deschizând sertarul, luă scrisoarea mea şi începu să o citească. Cu cât o citea mai mult, cu atât mai rău se simţea. Ulterior, îmi povesti că a citit-o de cinci ori până la capăt înainte ca să o lase jos.

După ce a citit-o pentru ultima dată, soţia mea a pus-o la loc în sertar şi s-a întors în camera de unde plecase. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar acum veni rândul fiicei mele să întrebe: “Mamă, de ce plângi?”

“Scumpo, mă doare inima,” a fost răspunsul , “Aş dori să stau întinsă pe canapea.” Aşa că se întinse. Servitoarea îi făcu un ceai, crezând că n-avea nevoie de nimic altceva ca să-i treacă durerea de inimă de care se plângea. Dar ceaiul nu-i aduse nici o alinare bietei mele soţii. După un timp, mama soţiei mele traversă strada ca să vină la casa noastră. Crezând că soţiei mele îi era foarte rău, îi dădu nişte leacuri simple de casă, aşa cum obişnuiesc mamele. Nici acestea nu reuşiră să-i aline suferinţa. La şapte şi jumătate seara, soacra mea trimise după Dr. R______. El veni imediat şi îi prescrise un tratament, dar nici medicamentul lui n-a fost în stare să îndepărteze durerea de inimă de care se plângea soţia mea.

Soacra mea rămase la noi acasă în noaptea aceea, având grijă de soţia mea până la unsprezece şi un sfert. Am auzit-o pe soţia mea spunând după aceea, că îşi dorea ca mama ei să plece din cameră, deoarece se hotărâse cu totul să se lase pe genunchi aşa cum făcusem eu mai înainte, de ândată ce pleca mama ei. Aşadar, de îndată ce plecă ea de acasă, soţia mea încuie uşa şi căzu pe genunchi la marginea patului şi în mai puţin de două minute, Hristos, Marele Medic, veni la ea, o vindecă şi o converti. În următoarea dimineaţă, am primit o telegramă ce suna după cum urmează:

“Dragă soţule, Vino acasă imediat; Am crezut că greşeşti şi eu am dreptate, dar am aflat că tu ai dreptate şi eu greşesc. Hristos al tău este Mesia al meu, Isus al tău este Mântuitorul meu. Aseară, la unsprezece şi nouăsprezece minute, în timp ce mă aflam pe genunchi pentru prima dată din viaţa mea, Domnul Isus mi-a convertit sufletul.”

După ce am citit această telegramă, am simţit pentru un moment că nu dau doi bani pe guvernul pe care îl slujeam. Mi-am lăsat treaba neterminată, am luat primul expres şi m-am îndreptat spre Washington. La acel timp, casa mea era binecuvnoscută acolo, mai ales printre evrei (deoarece frecvent cântam la sinagogă), n-am vrut să fac senzaţie, aşa că i-am telegrafiat soţiei să nu vină la gară ca să mă întâmpine, căci voi lua o trăsură la sosirea mea la Washington şi voi veni încet acasă.

Când am ajuns în faţa casei, am văzut-o pe soţia mea stând la geamul deschis şi aşteptându-mă. Îi radia faţa de bucurie. Alergă în întâmpinarea mea când am păşit afară din trăsură, îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu şi mă sărută. Tatăl şi cu mama ei se aflau şi ei în picioare la uşa lor deschisă de vizavi, iar când ne văzură unul în braţele celuilalt, au început să ne blesteme atât pe mine, cât şi pe soţia mea.

La zece zile după ce soţia mea îşi predase inima lui Hristos, se converti şi fiica mea. Acum, ea este soţia unui pastor creştin, împreună-lucrătoare cu soţul ei în via lui Hristos.

Fiului meu, (o, dacă aş putea să zic acelaşi lucru despre el ca ceea ce am spus de sora lui), i s-a promis de către bunicii din partea mamei, că dacă nu mă va mai numi “tată” niciodată sau “mamă” pe soţia mea, îi vor lăsa lui toată proprietatea lor şi până acum s-a ţinut de promisiune. La un an şi nouă luni de la convertirea ei, soţia mea a murit. Dorinţa inimii ei, înainte de moartea ei, a fost să-şi vadă fiul care locuia la şapte minute pe jos de casa noastră. Am trimis după el, în repetate rânduri, implorându-l să vină şi să o vadă pe mama lui pe moarte. Unul din pastorii din oraş, împreună cu soţia, personal s-au întâlnit cu fiul meu şi s-au străduit să-l convingă să răspundă cererii mamei lui pe moarte, dar unicul său răspuns a fost: “Blestemată să fie! Să moară! Nu e mama mea.”

Joi dimineaţa (ziua morţii ei), soţia mea m-a rugat să chem cât mai mulţi fraţi să vină de la adunarea de unde mergea ea, ca să fie cu ea în ceasul în care va muri. La zece şi jumătate, o rugă pe sora Ryle, soţia pastorului, care era o prietenă scumpă de-a ei, să-i ia mâna stângă şi toate surorile din cameră să-i ia şi ele mâna, iar fraţii s-au luat de mână cu mine, iar la cererea ei, am format un cerc, cam treizeci şi opt de persoane, iar apoi am cântat:

“Salvatorul meu cel mare,      Las s’alerg la sânul Tău,”  foarte încet. Când am început să cântâm, “O, speranţa mea e’n Tine,” soţia mea într-o voce slabă, dar totuşi clară, a spus: “Da, toată speranţa mea e’n El. Este tot ce am. Vino, scumpe Isuse, ia-mă acasă,” şi a adormit. Fiul meu n-a vrut să vină la înmormântare, după câte ştiu eu, şi nici nu s-a dus vreodată la mormântul mamei lui; nici nu m-a numit “tată”, nici nu mi-a răspuns la nici o scrisoare de la convertirea mea, deşi am traversat de trei ori Atlanticul, din America în Germania, încercând să-l văd şi să ne împăcăm, dar n-am reuşit de fiecare dată, deoarece n-a vrut să mă vadă. Cu toate acestea, asta m-a făcut să mă rog mai fierbinte pentru el, ca şi el să se rupă din robia prejudecăţilor evreieşti şi în Isus să privească la “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” O a patra vizită în Germania în iulie 1887 mi-a întărit şi confirmat credinţa că fiul meu, nu numai că a consimţit să mă vadă, dar a şi vărsat lacrimi amare, aducându-şi aminte de trecut şi imediat şi-a manifestat dorinţa de a-şi vedea sora scumpă din America.

I-am scris mamei mele, care locuia în Germania, imediat după convertirea mea, povestindu-i cum L-am găsit pe adevăratul Mesia. N-am putut să nu-i spun şi ei vestea cea bună, iar în inima mea, am crezut că îl va crede pe cel mai mare dintre cei paisprezece copii. Într-adevăr, aş putea spune că prima mea dorinţă din inimă după convertirea mea a fost ca toţi prietenii mei, evrei ca şi ne-evrei, să se bucure împreună cu mine de ceea ce am găsit eu. Mă simţeam asemenea psalmistului când scria: “Veniţi de ascultaţi, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi voi istorisi ce a făcut El sufletului meu.”

Această speranţă urma să fie amar dezamăgită, în ceea ce o privea pe mama mea deoarece îmi scrise o singură scrisoare (dacă un blestem se poate numi scrisoare), o tăcere prelungită trezind în mine bănuiala că dacă mi-ar fi scris, trebuia să fie acel blestem la care trebuie să se aştepte orice evreu de la rudele lui cele mai apropiate când trece la creştinism. Această bănuială s-a confirmat mult prea deplin după trecerea a cinci luni şi jumătate, timp în care am rămas în suspense–deoarece înainte de convertirea mea, mama mea îmi scrisese o dată pe lună.

Într-o dimineaţă, când poştaşul îmi aduse scrisorile, am văzut printre ele una cu timbru german şi scrisul vechi, familiar al scumpei mele mame. De îndată ce am văzut-o, i-am spus soţiei, care era în cameră:
“Dragă, a sosit în sfârşit!”
N-are rost să zic că am deschis-o prima. N-avea dată, n-avea adresant, nici un “Dragă fiul meu” aşa cum începeau primele ei scrisori, ci suna cam aşa:

“Max, Nu mai eşti fiul meu; ţi-am ars portretul; te plângem ca pe cei morţi.
Iar acum, fie ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi
Iacov să te lovească cu orbire, surzenie şi muţenie şi
să-ţi blesteme sufletul pe vecie. Ţi-ai părăsit
religia tatălui tău şi sinagoga pentru
acel Isus ‘Impostorul’, iar acum primeşti
blestemul mamei tale. Clara.”

Deşi până acum socotisem pe deplin ce mă va costa să primesc religia lui Isus Hristos şi ştiam la ce să mă aştept de la rudele mele deoarece întorsesem spatele sinagogii mărturisesc că nu eram pregătit pentru o astfel de scrisoare de la mama mea. Scumpa mea soţie şi cu mine, puteam acum să înţelegem mai bine pe fiecare din noua noastră viaţă religioasă, deoarece, aşa cum am declarat mai sus, părinţii ei o blestemaseră deja în faţă deoarece credea în Hristos. N-a fost totuşi numai tristeţe, deoarece niciodată până atunci nu ni s-au părut cuvintele psalmistului mai pline de sens şi încurajare atât mie cât şi soţiei mele: “Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.”

Nimeni să nu creadă că îi este uşor unui evreu să devină creştin. Trebuie să fie pregătit să-şi lase tatăl, mama şi soţia de dragul împărăţiei lui Dumnezeu, căci trebuie să pună în balanţă afecţiunea sa şi interesul său, dacă ajunge să fie bănuit că este în favoarea creştinismului.

I-am răspuns scrisorii mamei mele, câteva zile mai târziu, prin următoarele cuvinte:
RĂSPUNS LA BLESTEMUL MAMEI MELE
      “Departe de casă, mamă,
Zilnic mă rog pentru tine;
De ce să mă blestemi, scumpă mamă?
De ce să-mi răspunzi aşa?
O dată convins de păcat, o mamă,
Am strigat ‘Isuse, eliberează-mă!
Sunt fericit acum, o mamă;
Hristos, evreul, muri pentru mine.

“Pe El m-ai învăţat să-L urăsc, o mamă,
Pe El Îl numeşti ‘Impostor’,
Dar El muri pentru mine, mamă,
Pe Golgota, să mă scape de iad.
Ajută-mă, mamă, să te duc la El,
Când mă rog, pe genunchi, plecat:
‘Isuse, primeşte-o pe mama!
Scumpe Isuse, salveaz-o din păcat!’
“Fii încredinţată, scumpă mamă,
Nu te împietri, acum
că Isus Hristos, Mesia evreilor,
A murit pentru tine şi mine.
Poţi să dispreţuieşti atâta îndurare, mamă?
Poţi să-ţi întorci faţa?
Vino la Isus, vino, scumpă mamă,
Vino iute ca să te ia în braţe!”

Deşi nu mi-a mai scris niciodată după aceea, mi s-a transmis că ultimul cuvânt pe care l-a rostit, când i se scurgea viaţa, a fost propriul meu nume, “Max.”

Urmarea întâmplării toboşarului, Charlie Coulson, rămâne să fie scrisă:

La optsprezece luni după convertirea mea, am participat la o adunare de rugăciune din oraşul Brooklyn. Era una din acele întâlniri în care creştinii dau mărturie despre iubirea Mântuitorului lor. După ce au vorbit mai mulţi, o bătrânică s-a ridicat şi a spus: “Iubiţi prieteni, s-ar putea ca ocazia aceasta să fie ultima când să pot da mărturie pentru Hristos. Medicul meu de familie mi-a spus ieri că plămânul meu drept este aproape distrus, iar plămânul meu strâng este foarte bolnav, aşa că în cel mai bun caz, nu mai pot să fiu cu voi decât un scurt timp, dar ceea ce rămâne din mine Îi aparţine lui Isus. O, este o mare bucurie să ştiu că mă voi întâlni cu băiatul meu în ceruri, împreună cu Isus. Fiul meu nu a fost doar un soldat pentru ţara lui, ci un soldat pentru Hristos. A fost rănit în bătălia de la Gettysburg şi a căzut în mâinile unui medic evreu, care i-a amputat braţul şi piciorul, dar fiul meu a murit la cinci zile după operaţie. Capelanul regimentului mi-a scris o scrisoare şi mi-a trimis Biblia băiatului. În acea scrisoare am fost informată că Charlie al meu, în ceasul morţii, l-a chemat pe acel medic evreu şi i-a spus: ‘Domnule doctor, înainte ca să mor, aş dori să vă zic, că acum cinci zile, în timp ce îmi amputaţi braţul şi piciorul, m-am rugat Domnului Isus Hristos ca să vă convertească sufletul.’”

Când am auzit mărturia acestei doamne, n-am putut să mai stau jos. M-am ridicat, am traversat camera şi luând-o de mână, i-am zis: “Dumnezeu să te binecuvinteze, scumpa mea soră. Rugăciunea băiatului tău a primit răspuns. Eu sunt medicul evreu pentru care s-a rugat Charlie, iar Mântuitorul lui este acum şi Mântuitorul meu.”

Cu mare bucurie şi recunoştinţă în inimă îmi amintesc de convertirea scumpului meu fiu: Cred ferm că scumpul Mântuitor nu i-a prea dat pace inimii lui cu câtva timp înainte de întâlnirea noastră din iulie 1887. Pentru prima dată în paisprezece ani, m-a numit “tată”; a plâns amar la întâlnirea noastră şi se pare că şi-a manifestat dorinţa de a o revedea pe sora lui. Inima mea tresălta de bucurie să audă aşa ceva, căci ştiam că, cu sora lui (o creştină devotată din America) urma să fie pe mâini bune. A plecat în America, unde s-a întâlnit cu sora lui, într-o după-amiază de luni, 14 august. În următoarea vineri, fiul meu şi-a implorat sora să-l ducă la mormântul mamei lui.

Într-o vineri, pe data de 29 august, iarăşi a vizitat mormântul mamei lui (de data asta singur), şi în timp ce se afla acolo, Dumnezeu în îndurarea Lui, de dragul lui Hristos, i-a iertat păcatele şi i-a convertit sufletul.
S-a dus acasă şi i-a spus sorei lui vestea cea bună, iar apoi mi-a scris şi mie în aceeaşi seară.
Iar acum, în concluzie, mă rog fierbinte la Dumnezeu ca să îmi lungească viaţa şi să îmi îngăduie să-l aud pe fiul meu predicând evanghelia acelui scump Mântuitor, pe care L-a respins de atât de mult timp.

Întrucât deseori am fost întrebat dacă toate amănuntele din această întâmplare sunt chiar adevărate, folosesc această ocazie ca să declar că fiecare întâmplare a avut loc exact aşa cum este istorisită.

M.L. Rossvally

Sursa: http://www.bibleuniverse.com

This entry was posted in Librarie online. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>