Rugaciunea continua si integrala

Rugaciunea continua si integrala

„Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase” (Luca l8,l).

Invăţătorul oamenilor a apreciat că rugăciunea de calitate este factorul determinant al reusitei personale. Pentru a imprima în mintea noastră acest adevăr, ne-a spus o pildă care lucrează prin contrast. Comportamentul judecatorului nedrept ilustrează felul în care Dumnezeu nu obişnuieşte să lucreze.

Dacă judecătorul din parabolă nu are nici un fel de scrupul, Dumnezeul pe care ni-L prezinta Scriptura este plin de indurare şi bunatate fiind nerabdator sa intervina în mod salvator în favoarea copiilor Săi. Mai mult decât atât, El poarta de grijă chiar şi celor care nu vor să ştie de El şi face să răsară soarele Său şi peste buni şi peste rai. Atunci care este motivul pentru care Isus insistă sa fim atât de exigenţi in privinţa rugaciunii?

În ultima vreme au început să apară o sumedenie de carţi care se întrec în a ne recomanda să luăm în serios viaţa cu Dumnezeu. Aceasta modă a cărţilor despre rugaciune este generată de observaţia intuitivă a unui număr de autori care sesizează o depreciere generală a devoţiunii atât personale cât şi publice. În urmă cu o sută de ani, Ellen G. White aprecia deja că viaţa de rugaciune nu este la nivelul la care ar trebui să fie.

Scriind cartea Calea către Hristos, ea dedică un întreg capitol înaltului privilegiu al rugăciunii si face observaţia pertinentă că în ciuda dependenţei noastre de Dumnezeu ca purtator de grijă în orice privinţă, este uimitor faptul că ne rugăm atât de puţin. Dar intrebarea de mai sus revine iarăşi: De ce să ne rugăm, şi încă mult, din moment ce Dumnezeu este bun şi El ştie deja toate nevoile noastre, şi este aşa de binevoitor sa ni le împlinească?

Cîteva versete mai jos în capitolul citat, Mântuitorul Se întreabă cu îngrijorare despre nivelul credinţei la vremea venirii Sale: „Domnul a adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18,6-8) Comentând propria Sa parabolă, Isus pune în relaţie directă rugăciunea continuă şi stăruitoare cu nivelul şi calitatea credinţei. Putem afirma ca rugaciunea staruitoare este rodul credinţei autentice în timp ce aceasta se devolta chiar prin lupta rugaciunii necurmate.

Rucăciunea ca mod de viaţă
Isus foloseşte o expresie aici, care merită să fie dezvoltată. „Dumnezeu va face dreptate aleşilor Sai care striga zi şi noapte catre El, măcar că zăboveşte faţă de ei.” Cei care strigă zi şi noapte în timp ce Dumnezeu  zăboveşte formează o grupă foarte apreciată de El. Se pare că ei se roagă pentru venirea Impărăţiei Sale, iar El întarzie să raspundă acestei rugăciuni şi să Se întoarcă aşa cum a promis. Motivul zăbovirii divine nu poate fi pus direct în legatura cu rugaciunea sfinţilor din vremea sfârşitului. Dumnezeu are în vedere un cadru mult mai larg şi complex atunci când hotărăşte ceasul reveniri sale. El nu decide un asemenea timp doar ca raspuns la rugăciunile noastre.

Dar menţionarea rugaciunilor sfinţilor poate avea o semnificaţie specială dacă ne gândim ca acesta este comportamentul lor în timp ce aşteaptă pe Domnul  sa Se întoarcă. Zi şi noapte ei strigă în rugăciune. Acesta este modul lor normal de viaţă. Ei au devenit dependenţi de Dumnezeu şi cauta pe calea rugăciunii sa înţeleagă planul divin şi motivul întârzierii Sale. Din punct de vedere practic, rugaciunea lor este o manifestare naturală a vieţii lor de credinţă. Dincolo de timpul lor special dedicat comuniunii cu Dumnezeu, gândurile şi simţămintele lor se înalţă în orice loc spre Tatăl ceresc. Ei trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu şi umblă în căile Lui, păstrând un contact neîntrerupt cu Domnul şi Stăpânul vieţii lor.

Inima credicioşilor lui Dumnezeu este plină de dragostea Sa în timp ce aceştia îşi desfăşoară activităţile lor cotidiene. Gesturile cuvintele şi tonul vocii lor face dovada prezenţei lui Dumnezeu în viaţa şi faptele lor. Motivele lor sunt nobile şi curate. Dorinţele lor sunt supuse puterii transformatoare a Duhului Sfânt, iar agenda lor ascunsa nu conţine nimic defăimător sau răutăcios împotriva semenilor lor.

Rugăciunea ca umblare cu Dumnezeu
Despre o serie de oameni remarcabili Scriptura vorbeşte că aceştia umblau cu Dumnezeu. Printre ei se numără Noe şi Avraam, dar Enoh se distinge cu precădere între toţi aceştia. Prin faptul ca el nu a gustat moartea şi a fost luat la cer aşa cum şi-ar fi dorit şi Pavel, fără să fie „dezbrăcat de cortul acesta,” Enoh devine un prototip al ultimei generaţii. Nu cunoaştem în totalitate motivele deciziei divine de a lua la cer pe Enoh, dar putem lesne observa ca acesta evea deja o experientă foarte avansată de comuniune şi apropiere de Dumnezeu. Nu este de mirare ca la un moment ales de Dumnezeu, Enoh nu a mai fost lasat sa se întoarcă la familia sa care ştia deja ca transfigurarea sa avea să fie eminentă şi inevitabilă.

Nu-mi place sa-mi imaginez pe acest bărbat al lui Dumnezeu purtându-se nepăsător cu ai săi. Grijile sale zilnice nu-l puteau împiedica  să umble permanent cu Dumnezeu. Putem crede fără mare dificultate că umblarea lui Enoh era plăcută atât înaintea oamenilor cât şi înaintea lui Dumnezeu. Maniera sa de gândire reflecta ceva din caracterul divin iar procedeele lui arătau cât de mult iubea el dreptatea şi îndurarea divină.

Ellen G. White descrie în cuvintele următoare viaţa acestui bărbat: „Dragostea infinită şi insondabilă a lui Dumnezeu a devenit zi şi noapte subiectul meditaţiei sale; şi cu toată căldura sufletului său a căutat să  descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora a trăit… Enoh a fost un om al unei minţi puternice şi foarte cultivate cum şi a unor vaste cunoştinţe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; şi totuşi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simţământul măreţiei şi desăvârşirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni.” (Patriarhi şi Profeţi  pag. 72, 73  ediţia 1996)

Acest model de viaţă spirituală pare aşa de actual şi atemporal, învât nu va fi nici o dificultate serioasa  pentru cineva care-şi doreşte o asemenea experienţă cu Dumnezeu, s-o poata avea. Acasă, la serviciu, sau la şcoală;  în perioada de muncă intensă, ori în momentele de refacere şi odihnă avem cele mai bune conditii de a umbla inaintea lui Dumnezeu. Ceea ce ne lipseşte este un interes crescut pentru un asemenea stil de viaţă. Dar pentru cei ce se consacră unui asemenea lucru sunt făcute făgăduinţe divine deosebit de generoase. A spus Mântuitorul în predica Sa de munte: „Căutati mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6,33)

Rugăciunea ca devoţiune integrală
Viaţa de comuniune cu Dumnezeu nu are nimic plictisitor iar rutina nu face altceva decat sa puna în miscare obiceiuri şi comportamente deosebit de utile.

În rândurile care urmează ne vom referi la căteva elemente ale vieţii de rugaciune care pot transforma o simplă forma exterioară într-un instrument de lucru de mare randament pentru prosperitatea spirituală, şi nu numai.

 1. Adoraţia. Primul element necesar vieţii de rugăciune autentică este adoraţia. Această uimire în faţa lui Dumnezeu nu se întâmplă de la sine. Este nevoie ca cineva să aleagă să-şi ia timp şi sa rămână în contemplare înaintea lui Dumnezeu şi a lucrării Sale printre noi, pentru a punea pricepe cu adevărat direcţia în care El mişcă lucrurile vieţii. Apostolul Pavel sesizează că: „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi.” (Romani 1, 20.) Deci elementul esenţial necesar percepţiei prezenţei şi măreţiei lui Dumnezeu este să te uiţi cu băgare de seamă. Un spor de atenţie şi consideraţie faţă de Dumnezeu şi lumea Sa începe să-şi prezinte tezaurul de o nebănuita frumuseţe şi putere.

Contemplând lucrarea divină se naşte în suflet admiraţia pentru Dumnezeu. Aceasta este adoraţia, iar forma în care se manifestă ea, este lauda. Fie că este vorba de rugaciunea de laudă fie că este cântarea de laudă, sau pur şi simplu o înălţare sufletească neexprimată în cuvinte, adoraţia este un element esenţial al închinării, iar rugăciunea nu poate fi lipsită de el. Adesea adoraţia se confundă cu recunoştinţa. Cele două pot fi distinse uşor una de cealaltă în funcţie de motivul care le alimentează. În timp ce adoraţia este reacţia noastră la strălucirea divină, recunoştinţa este răspunsul faţă de lucrarea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pentru cum este Dumnezeu îi aducem slavă, iar pentru ce face Îi suntem recunoscători.

2. Recunoştinţa. Viaţa de rugaciune nu poate fi adevărată şi întreagă fă acest al doielea element care este mulţumirea şi recunoştinţa. Aici, rutina poate crea o mare pierdere. A folosi mereu aceleaşi tipare verbale pentru a exprima recunoştinţa, poate face să trecă neobservate motivele autentice ale acesteia. Rutina ne-ar putea fi de mare folos dacă ea ne-ar ajuta să căutăm permanent motivele concrete de mulţumire. Atunci am avea de fiecare dată altceva pentru care mulţumim Domnului. O viaţă de rugăciune bazată pe laudă şi mulţumire are toate şansele să cuprindă şi celelalte elemente esenţiale. Dacă cele două lipsesc, există riscul sporit ca celelalte să fie de foarte slabă calitate.

Recunoştinţa cu adevărat de efect depăşeşte cu mult forma exprimării ei verbale. Ea se bazează pe o trăire profunda a unui sentiment de îndatorare şi gratitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Acest sentiment se cultivă în timp şi se aprofundează atingând adevărată bogăţie şi frumuseţe abea după ani buni de practică. Această trăire mereu proaspătă a mulţumirii îşi are răsplata în ea însăşi scutindu-ne de multele motive de plângere şi nemulţumire. Tot prin practică, şi poate chiar inconştientă, sufletul se poate îndepărta de Dumnezeu prin profesarea nemulţumirii cronice. Aşa că recunoştinţa ne vindecă de nemulţumire şi amărăciune.

Cineva ar putea să-şi imagineze că orientarea spre mulţumire şi recunoştinţă, poate să diminueze vigilenţa spirituală şi să aducă periculoasa mulţumire de sine şi mândrie spirituală. Nimic mai greşit. Cel ce contemplă bunătatea divină nu poate avea păreri prea bune nici despre sine şi nici nu este în pericol de a nu sesiza hidoşenia şi subtitlitatea păcatului. Ellena G. White scrie în cartea „Sfinţirea vieţii” că pe măsură ce ne apropiem mai mult de Dumnezeu noi devenim mai cunştienţi de rămânerile noastre în urmă şi de starea noastră neajutorată. Doar în prezenţa divină vedem lucrurile cum sunt ele în realitate. Spiritul mulţumirii faţă de Dumnezeu poate face casa foarte buna cu disciplina de sine şi vigilenţa spirituală.

3. Căinţa. Am spus că apropierea noastră de Dumnezeu produce motive adevărate de laudă şi mulţumire. Am aflat că în prezenţa divină sufletul omenesc este ferit de înălţarea de sine. Urmează că odată observate păcatele din viaţa personală, urmează natural ca ele să fie tratate corespunzător. Acest tratament se chiamă „pocăinţă”. Rugăciunea este momentul cel mai potrivit de trăire a pocăinţei. Astfel avem de a face cu rugăciunea de nemulţumire de sine şi mărturisire a păcatelor.

Când Duhul lui Dumnezeu atinge inima noastră, se produce o convingere puternica despre sterea de vinovăţie autentică. Atenţia noastră este îndreptată spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Ştim unde putem găsi pacea pentrucă El Însuşi ne chiamă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11,28.)

Pocăinţa este un proces sufletesc profund în care conştiinţa se eliberează de sentimentul de vină şi îşi recapătă libertatea. Trăirea sentimentului de iertare în contextul vieţii de rugăciune este o altă mare promisiune şi binefacere. Căinţa, mărturisirea şi iertarea formează un lanţ trofic ce alimentează bucuria mântuirii. Acest sentiment de eliberare şi înnobilare divină va conduce cu siguranţă la un nou val de laudă pentru cum este Dumnezeu şi mulţumire pentru ce face El pentru noi.

Vindecarea sufletului este lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte cu migală şi dragoste, iar rugăciunea este mediul în care se savârşeşte aceasta. Trairea acestei realităţi a înnoirii, ne face atenţi cu siguranţă, la ceea ce se petrece în jur. Oamenii şi nevoile lor capătă o noaă dimensiune şi importanţă.

4. Mijlocirea. Despre rugăciunea de mijlocire se poate discuta mult şi bine. Cel mai convingător argument nu este cel teoretic sau teologic, ci cel de natură practică. Fără să înţelegem noi cum, sau raţionamentele care stau la baza acţiunii divine, Dumnezeu  Se va simţi îndreptăţit să intervină atunci când noi aşezăm înaintea Lui prietenii, rudele, colegii sau, chiar necunoscuţii. Vindecare slăbănogului din Marcu 2, 1-12, îndreaptă atenţia noastră mai degrabă la credinţa şi insistenţa prietenilor decât la infirmitatea celui neajutorat. Inainte de a spune celui suferind să se scoale, Isus S-a iutat mai întâi la credinţa însoţitorilor lui. Pare că aceasta a jucat un rol tot aşa de mare ca şi cea a slăbănogului însuşi.

Cu această pagină de Evanghelie reuşim să lămurim dilema dacă voinţa personală a celui în cauză, joacă vre un rol în a face cu efect rugăciunea de mijlocire. Fiecare lucru îşi are locul lui şi rolul lui. Rugăciunea de mijlocire acoperă o nevoie atât a celui asistat cât şi a celor care practică acest obicei. Dincolo de faptul miraculos în care Dumnezeu lucrează cu ajutorul rugăciunii de mijlocire, sentimentul de solidaritate şi înţelegere, de împreună simţire şi ataşament, crează un tonus spiritual şi alimentează credinţa şi dă curaj celui în nevoie. Iar ca un produs final secundar, văzând răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile de mijlocire, propria viaţă spirituală se îmbogăţeşte şi are de căstigat. Pe această cale inima este încurajată să păşească vitează în ceea ce se chiamă „lupta rugăciunii”.

5. Lupta rugăciunii. Este curios de observat că celor care învaţă pe alţii despre rugăciune nu le vine să creadă cât de mare este puterea acesteia. Jon Dybdahl, unul din misionarii care a deschis lucrarea in Thailanda,  povesteşte ca într-o dimineaţă de Sabat cănd se afla în drum spre locul de întrunire, motorul maşinii pe care o conducea s-a oprit fără nici o explicaţie. Mintea lui de om educat în şcolile din vest raţiona foarte simplu că trebuie să existe un motiv pentru care motorul nu mai funcţionează.

Dar până când să coboare să vadă ce nu era în regulă, unul din studenţii thai a şi luat iniţiativa să se roage, exact aşa cum i-a învăţat profesorul lor, care acum încerca o soluţie tehnica la împedimentul ivit. Jon a fost pus într-o mare încurcătură. Cum să explice el că motorul nu de rugăciune are nevoie ci de o întervenţie foarte omenească la alimentarea cu benzină sau curent? Ce era de făcut? Nu avea decât să aştepte până se va sfârşi rugăciunea. Jon mărturiseşte că rareori i-a fost dat să audă o rugăciune mai sinceră şi mai curată ca aceea.

Când în sfârşit thailandezul a spus Amin, acesta a deschis ochii şi aştepta ca profesorul lui să întoarcă cheia în contact, motorul sa pornească şi să poată ajunge la timp la adunare. Acum dilema lui Jon a atins cote dramatice. Cu o emoţie pe care şi-o aminteşte foarte bine peste atâţia ani, a întors cheia, şi motorul a pornit fără să mai facă nici un necaz. Drumul care a urmat a fost ocazia însuşirii unei lecţii valoroase despre lupta rugaciunii.

Cred că morala acestei întâmplări este bine înţeleasă. Nu este vorba aici despre o nouă tehnică a depanării motoarelor aflate în impas, ci despre faptul de a accepta că Dumnezeu se simte liber să intervină chiar şi acolo unde se pare că avem destule cunoştinţe şi mijloace sa ne descurcam şi singuri. Am discutat ceva mai devreme despre rugăciunea necurmată. Ea este un însoţitor în orice loc şi în orice vreme. Dar lupta rugăciunii este puţin mai mult decat a ne ruga neîncetat. Ea presupune ceva din noaptea strâmtorării lui Icov. Ea este o luptă spirituală cu obiective precise. Pe această cale solicităm întervenţia divină într-un caz concret.

Îmi aduc aminte imaginea unei biserici locale aflata în construcţie dar abandonată din lipsa de fonduri. Asemenea  şantiere poate că mai există încă. Cu ocazia vizitei mele fraţii ar fi aşteptat promisiunea că uniunea se va implica în finisare bisericii lor. Dar spre surprinderea lor neplacută tot ceea ce am putut face a fost să încheiem Sabatul pe un morman de pământ plini cu buruieni, chiar în mijlocul a ceea ce ar trebuit să fie capela lor. Am cântat cu o anumită jale şi ne-am rugat fără grabă şi chiar cu lacrimi de neputinţă şi descurajare. Am încercat să spun câteva cuvinte de încurajare care sunau cam aşa: „Cu siguranţă că Dumnezeu are pe undeva banii pentru terminarea capelei, dar noi nu ştim unde se află aceştia. Să ne rugăm să ne arate unde sunt şi să ni-i trimită câţi avem nevoie.” Nu a trecut decât un an de zile şi capela era în faza de inaugurare. Avea chiar şi scaune şi covoare pe jos. Începând din ziua următoare banii au început să vină şi au continuat până la încheierea lucrărilor. Cineva ar putea spune că este o coincidenţă. Da este o coincidenţă. Rugăciunea în nevoie a coincis cu dorinţa lui Dumnezeu de a avea o biserică în locul acela. Restul a venit de la sine şi a fost un fapt normal al intervenţiei divine care a dirijat fondurile diverşilor donatori, exact acolo unde hotărâse El.

Rugăciunea continuă, rugăciunea integrală, rugăciunea biruitoare este la îndemâna fiecăruia care vrea să ia lucrurile în serios şi se gândeşte responsabil la lucrurile de sus în timp ce se îndeletniceşte eficient cu cele de jos.

Ion Buciuman

This entry was posted in Viata de rugaciune and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>