Relatia cu statul

 Relatia cu statul

 

Religiile tribale.-Prin natura lor, religiile pagane erau in esenta locale sau tribale. Erau zei ai oraselor si zei ai satelor, zei ai dealurilor si zei ai vailor (1 Regi 20,22-30). Intrucat familiile, clanurile si triburile formau ceea ce astazi numim natiuni, anumiti zei sau grupuri de zei au ajuns sa fie considerati zeitati nationale.

Romanii recunoasteau clar aceasta situatie; pe masura ce isi extindeau imperiul, erau suficient de intelepti aplicand principiul tolerantei. Asa cum permiteau popoarelor locale sa mentina pe cat era cu putinta forme locale de guvernare proprie, la fel le ingaduiau sa-si pastreze zeii. Ei trebuiau, e adevarat, sa includa in lista lor cu zei pe zeii conducatori ai Romei, ca sa nu-i infurie pe acestia, si nu trebuiau sa se lase condusi, prin religia lor, la vreo razvratire impotriva conducerii romane. Insa, avand in vedere aceste stipulari, le era permis sa-si continue propriile forme de inchinare. De fapt, romanii, considerand un avantaj faptul de a avea tot mai multi zei care umblau dupa favorurile Romei si progresul acesteia in lume, au adaugat in realitate zei straini in Panteonul lor.

Religia romana si cea iudaica.-Cand romanii au venit in contact direct cu religia iudaica, in special cu cuceririle lui Pompei din rasarit, unde el a subjugat Siria si pe iudei intre anii 65-63  i.Hr., au avut de intampinat serioase probleme religioase. Ei doreau sa tolereze religia iudaica dar aceasta era atat de intretesuta in viata iudaica si evident ca acest lucru ii facea pe iudei sa nu cedeze stapanirii romane si astfel ei au socotit ca e foarte greu de mentinut aceasta toleranta. Apoi romanii nici nu intelegeau religia iudaica.

Deoarece iudeii vorbeau despre Dumnezeul lor dar nu Il reprezentau in nici un fel, romanilor li se parea ca religia iudaica era doar o creatie a propriei lor imaginatii. Iudeii au refuzat categoric sa aiba ceva de-a face cu zeii romani, consimtind doar sa se roage pentru statul roman. Cu toate acestea, romanii au acceptat acest compromis si au permis iudeilor sa continue modul lor de inchinare. Ei l-au intronat pe Irod ca rege al iudeilor. El sustinea a fi iudeu, insa doar prin constrangerea exercitata asupra familiei sale de catre iudeii macabei cu ceva ani inainte.

Exista un numar de secte in randul iudeilor (vezi Vol. V, pag. 51-53). Pe acestea romanii le recunosteau ca facand parte din religia iudaica, deoarece iudeii includeau aceste secte in economia lor religioasa. O secta ca cea a zilotilor era privita cu suspiciune din cauza tendintelor lor spre razvratire si adesea secte de acest fel erau tratate disciplinar, dar nu erau interzise, la aceasta recurgandu-se doar in ultima instanta.

   Respingerea crestinismului de catre iudaism.-Inca de la inceput conducatorii iudei L-au respins pe Isus. Dupa ce Hristos a fost dat la moarte, ei i-au respins si pe urmasii Lui si biserica pe care acestia au format-o. Iata de ce crestinismul nu era recunoscut leGalateni De aceea nu exista o modalitate logica pentru romani de a-L include pe Hristos in Panteonul lor daca ar fi vrut sa faca acest lucru. Ei nu puteau accepta crestinismul prin canalele iudaice, deoarece iudeii insisi l-au respins. Astfel inca de la inceput acesta a fost o religie ilegala, fara statut legal.

Atitudinea romanilor fata de crestinism.-Era totusi ceva in invataturile crestine care facea crestinismul sa fie vazut cu ochi rai de guvernarea romana. Romanii au considerat ca este un lucru rau ca iudeii capatau adepti in religia lor si astfel in secolul al doilea au promulgat legi care interziceau iudeilor a face convertiri la religia lor. Insa iudeii nu pretindeau ca au o credinta universala. Ei ofereau paganilor calitatea de membru pe baza privilegiului. Nu era insa cazul crestinismului.

Inca de la inceput crestinismul a pretins ca el este singura religie adevarata, a afirmat ca are o solie globala, i-au invitat sa li se alature pe toti oamenii care intruneau conditiile de credinta si corectitudine si insistau ca aceasta este universala in scopul ei. Nu exista loc pentru rivalitati si era in esenta intoleranta fata de alte culte. Iata de ce crestinismul se prezenta pentru romani ca o credinta imperiala si cuceritoare. La inceput a fost batjocorita fiind socotita ridicola iar apoi a fost considerata o amenintare pentru viata romana.

Iudeii spusesera “Noi nu avem alt imparat decat pe Cezarul” (Ioan 19,15). Nu la fel au spus crestinii. Ei aveau un singur Domn, pe Domnul Isus Hristos, si ei nu aplicau cuvantul “Domn” la Cezarul roman. Ei propovaduiau cu staruinta ca Domnul lor Hristos Se va intoarce ca Rege al regilor si Domn al domnilor pentru a cuceri universul. Fie ca o spuneau sau nu atat de simplu, era implicit in invatatura lor ca nici un imperiu pamantesc, nici chiar cel al Romei, nu putea sta in prezenta unui asemenea Rege (cf. Daniel 2,34. 35. 44. 45).

Imperiul Roman era un stat de sine statator si sigur pe sine. Nu avea rivali de temut in jurul Mediteranei. Statul trebuia sa fie preocuparea de capetenie a oricarui cetatean. Imparatul, oricat de slab, prost sau rau ar fi fost, intruchipa puterea si gloria statului roman. Din partea unui asemenea stat nu putea exista toleranta fata de vreo secta, oricat de sanatoasa ar fi fost aceasta, care ar fi avut in centrul invataturilor sale credinta intr-un rege divin care la un moment dat ar fi rasturnat toate statele, toate puterile si toate stapanirile.

Crestinismul a constituit o provocare pentru societatea romana spre un mod de viata mai bun si prin acest lucru a iritat societatea respectiva. Vechii romani, care au inteles valoarea moralitatii, aveau o etica serioasa. Insa moralitatea crestina nu era de tipul celei romane, si nu constituia nici o dezvoltre a tezei romane cu privire la valorile vietii. Mai mult decat atat, romanii din vremea Noului Testament nu traiau in conformitate cu vechea lor etica. De aceea viata crestinilor constituia o continua mustrare pentru romani. Ei nu intelegeau modul de vietuire crestin; desi ar fi putut sa respecte ceea ce nu intelegeau, au urat acele lucruri.

Crestinismul o religie ilicita.-Iudeii nu-i puteau suferi pe crestini din mai multe motive. Ei se temeau ca nu cumva crestinii sa starneasca furia romanilor impotriva iudeilor. Ei Il urau pe Hristosul crestinilor socotindu-L ca rival al lui Mesia cel asteptat de ei. Dar cel mai mult ii urau pe crestini pentru ca se intovarasisera cu neamurile. Iata de ce, cu orice ocazie posibila iudeii creau necazuri crestinilor atat cat le statea lor in putere sa ii persecute in tara Palestinei iar in alte locuri starnind multimile la revolta impotriva crestinilor. Unele din aceste ocazii se pot citi in cartea Faptelor apostolilor. Un document intitulat Martyrdom of Polycarp,  povesteste acelasi lucru despre cetatea Smirna din secolul al doilea. In secolul al treilea Tertulian numeste sinagogile iudeilor “izvoare ale persecutiei” (Scorpiace x; ANF, vol. 3, p. 643).

Relatiile fiind de acest fel, este de prisos a cerceta legile romane pentru a gasi vreun decret impotriva crestinilor. Nu era necesar nici un decret. Crestinii nu aveau pur si simplu nici un statut leGalateni In anii ce au urmat au fost initiate politici impotriva crestinilor si aceste politici au devenit tot mai aspre. Primele atacuri ale oficialitatii romane asupra crestinilor au fost sporadice fiind urmarea, nu a unei politici, ci a capriciului si a rautatii imparatilor. De acest fel au fost persecutiile pornite impotriva crestinilor de catre Nero (64 d.Hr.) si Domitian (95 d.Hr.).

Politicile romane: Persecutie in functie de capricii.-Istoricul roman Tacitus (Annals xv. 44; cf. Suetonius Nero vi. 16) povesteste ca pe drept Nero a fost acuzat ca ar fi dat foc cetatii Romei. Pentru a abate acuzatia de la sine, el a dat vina pe crestini. Multi dintre urmasii lui Hristos au fost arsi de vii in cetatea Romei, unii dintre ei fiind folositi ca torte pentru a lumina petrecerile de noapte tinute in gradinile lui Nero. Fara indoiala ca persecutia s-a extins intr-o oarecare masura si in provincii, desi exista putine relatari cu referire la acest lucru. Asa cum s-a aratat deja, Petru si Pavel au murit amandoi in cetatea Romei urmare a persecutiei lui Nero (vezi pag. 30,35).

Urmatoarea persecutie a crestinilor de catre romani a fost starnita de rautatea imparatului Domitian, un om instabil si capricios. Este posibil ca el sa fi gasit crestini chiar in casa sa. Din acest motiv sau din altele, el s-a intors impotriva sectei. S-a mentionat deja ca Ioan a fost exilat pe insula Patmos in timpul domniei acestui imparat. Persecutia de sub Domitian nu a fost probabil general raspandita sau prea distrugatoare, insa ea a constituit un necaz pentru biserica si agonie pentru cei ce au avut de suferit in mod direct.

  Exercitarea puterii politice.-Prima politica enuntata clar de catre un imparat roman legat de crestini a fost cea a imparatului Traian (98-117 d.Hr.). Prietenul si clientul lui Traian, Pliniu cel Tanar, era guvernator in Pont, pe malul de sud al Marii Negre. Pliniu era foarte ingrijorat de raspandirea crestinismului in provincia sa. Templele fusesera neglijate; negustorii care se ocupau de jertfele de animale si materialele pentru inchinarea de la templu se plangeau ca afacerile lor sufera crunt.

De aceea Pliniu a inceput sa abordeze pe crestini. Pe cei care recunosteau ca sunt membri ai acelei credinte ii condamna la moarte. Pentru a fi sigur, el a scris prietenului sau imparatul despre aceasta situatie si i-a cerut aprobare pentru ceea ce face. Scrisoarea lui Pliniu se gaseste in colectia standard a scrierilor sale (Letters x. 96). In aceasta scrisoare el ofera o interesanta descriere a serviciului de inchinare crestina, despre care am vorbit deja, si apoi relateaza in ce fel a avut de-a face cu crestinii. Supplicium,  sentinta romana la moarte, a fost pusa in aplicare asupra acestora.

Traian i-a raspuns (Pliniu Letters  x. 97) aproband ceea ce a facut reprezentantul sau in Pont. Insa imparatul, in general un om bun si cinstit, a facut aceasta mentiune: nimeni sa nu fie condamnat la moarte din cauza ca este crestin decat daca el insusi recunoaste ca este crestin sau daca exista suficiente marturii ca este crestin. Marturia nu trebuia adusa din auzite ci martorii trebuiau sa apara direct inaintea lui daca voiau ca sa se tina cont de marturia lor.

Aceasta politica nu a fost altceva decat aplicarea puterii politice obisnuite intr-o problema a societatii. Traian nu a numit aceasta persecutie. Crestinii, neavand loc in societate, trebuiau eliminati. Daca nu se facea acest lucru, ei puteau ajunge un real pericol. Pliniu a raportat ca aceasta metoda a dat rezultate cu crestinii si ca inchinarea la templu s-a reluat.

Aceasta exercitare a puterii politice ordonata de catre Traian a continuat sa fie politica Imperiului Roman in a stapani crestinismul in urmatorii 150 de ani. A fost mai degraba o politica dispretuitoare, deoarece stapanirea romana nu a luat crestinismul in serios ca fiind o miscare. Sub aceasta crestinii au fost persecutati si sub domniile imparatilor, de altfel binefacatori, Antoninus Pius (138-161 d.Hr.) si Marc Aureliu (161-180 d.Hr.). Aceste persecutii se desfasurau in parte prin violenta multimii, adeseori instigate de evrei, si in parte prin zelul pagan al guvernatorilor locali, insa cu cunostinta si consimtamantul imparatilor.

  Politica de exterminare.-Pe la mijlocul secolului al treilea politica romana s-a schimbat, in si mai rau. Stapanirea invatase ca trebuie sa ia in serios raspandirea miscarii crestine. Despre imparatul Filip Arabul se spune ca ar fi fost crestin (Eusebiu Ecclesiastical History vi. 34). Spre sfarsitul scurtei sale domnii a avut loc aniversarea a o mie de ani de la intemeierea cetatii Romei, cu o mare reinviere a spiritului patriotic roman. Deciu, rivalul politic al lui Filip si succesorul sau in culmea acestui val, credea ca crestinii il sustinusera pe Filip. De aceea el a inceput in anul 250 d.Hr. o politica de exterminare impotriva lor. Aspra si sangeroasa persecutie a crestinilor a fost repetata de catre imparatul Valerian la sapte sau opt ani mai tarziu.

Persecutia finala.-In acest timp crestinii devenisera populari si crescusera foarte mult ca numar. Aceasta crestere a continuat in anii de pace asemanatoare ce au urmat persecutiei de sub Valerian, pace care sfirsit prin aspra persecutie de sub Diocletian si Galeriu, incepand cu anul 303 d.Hr. si continuand zece ani. Aceasta persecutie a marcat o alta schimbare de politica, in sensul ca a reprezentat o incercare de exterminare totala; a fost razboiul intre dusmani inversunati. In acest razboi, imperiul pagan a pierdut.

  Politica de tolerare.-Constantin a ajuns imparat si in anul 312 d.Hr. s-a erijat in prieten al crestinilor. In anul urmator, cand a emis faimosul sau edict de toleranta, crestinismul s-a trezit nu numai liber sa propovaduiasca dar si sa devina curand religia exclusiva a imperiului. Constantin a inaugurat politica noua extraordinara de unire a bisericii cu statul, al carei efect a fost, desi benefica din punct de vedere material pentru biserica, mai daunatoare din punct de vedere spiritual decat orice persecutie pe care aceasta o indurase vreodata.

Atitutinea bisericii fata de stat.-Examinand atitudinea bisericii fata de stat in timpul secolelor cand crestinismul a fost o religie ilegala, fara un statut oficial in societate, trebuie reamintit faptul ca biserica era in acei ani de inceput, in cautarea nu a unui loc determinat in lume, asa cum propovaduia mai tarziu Origen si Augustin, ci a unui loc in imparatia cerurilor, cu Isus Hristos drept Conducator. De aceea, atitudinea crestinilor era de indelunga rabdare pana cand Hristos avea sa-i elibereze.

Desi scriitorii crestini din primele secole rareori citeaza declaratia importanta a lui Isus raportata in Matei 22,21 “Dati dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, ei au aplicat acest sfat in relatia lor cu imperiul. Pavel indemna biserica in aceeasi directie cand scria: “Oricine sa fie supus stapanirilor celor mai inalte. Caci nu este stapanire care sa nu vina de la Dumnezeu; si stapanirile care sunt au fost randuite de Dumnezeu. De aceea, cine se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii puse de Dumnezeu. Si cei ce se impotrivesc isi vor lua osanda. Dregatorii nu sunt de temut pentru o fapta buna ci pentru una rea … De aceea trebuie sa fiti supusi nu numai de frica pedepsei ci si din indemnul cugetului. Tot pentru aceasta sa platiti si birurile; caci dregatorii sunt niste slujitori ai lui Dumnezeu.” (Romani 13,1-6).

Petru spune, “Dati cinste imparatului” (1 Petru 2,17). Iata de ce chiar si atunci cand religia lor era ilegala, crestinii au cautat sa fie niste buni cetateni intr-un mediu ostil, aplicand in viata de fiecare zi etica manifestata in viata lui Isus si in exemplul si invataturile apostolilor. Ei au dobandit o reputatie de curatie a vietii si bunatate fata de semenii lor. In timp ce stapanirea ura tot mai mult pe crestini si in cele din urma ii ameninta de moarte, oamenii apreciau din ce in ce mai mult felul de vietuire reprezentat de crestinism. Cand erau tarati la judecata, ca raspuns la intrebarea judecatorilor, adesea crestinii raspundeau simplu: “Eu sunt crestin” si erau dusi la moarte, cu zambetul pe fata chiar daca sufereau, indemnandu-si pe semenii lor crestini sa fie credinciosi si facand apel la paganii prezenti sa Il urmeze pe Domnul lor si Mantuitorul lor Isus Hristos. Crestinii care erau martori la moartea unor astfel de martiri ramaneau uimitor de credinciosi, de aceea Tertulian a putut sa spuna: “Sangele crestinilor este o samanta” (Apology 50; ANF, vol. 3, p. 55).

O ceata nenumarata de crestini martiri au murit pentru ca Hristos spusese: “Dati … lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu”. Petru spusese: “Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni” (Fapte 5,29); “Daca aveti de suferit pentru neprihanire, ferice de voi: n-aveti nici o teama de ei si nu va tulburati”! (1 Petru 3,14); “Nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru care a venit peste voi ca sa va incerce ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotriva, bucurati-va intrucat aveti parte de patimile lui Hristos … daca sufere pentru ca este crestin, sa nu-i fie rusine ci sa proclaveasca pe Dumnezeu pentru numele acesta” (1 Petru 4,12-16). Pavel a trait o experienta deosebita pentru Hristos; el a enumerat pentru posteritate un catalog al celor dintai suferinte ale sale pentru Domnul sau (2 Corinteni 11,23-27).

Crestinii erau, din principiu, cetateni care se supuneau legilor ori de cate ori stapanirile le cereau sa faca ceea ce constituia simpla datorie. Dar cand cererile stapanirilor insemnau tagaduirea lui Hristos, sa se angajeze intr-o falsa inchinare si sa traiasca o viata ce ar fi insemnat apostaziere de la principiile crestine, ei ramaneau in cea mai mare parte statornici de partea binelui, alegand sa asculte mai degraba de Dumnezeu decat de oameni si sa suporte consecintele pedepselor fizice aspre, ale intemnitarii sau mortii. Problema era clara pentru ei: aici moartea, dar apoi viata vesnica impreuna cu Hristos.

Separarea bisericii de stat.-Filozofia separarii bisericii de stat a fost o filozofie izvorata din necesitate, cu gandul ca un anumit grad de ascultare fata de mediul pagan trebuie manifestata datorita necesitatii de moment, pana ce Hristos avea sa-i mute intr-un mediu nou. Tertulian in secolul al treilea si Lactantiu in secolul al patrulea au insistat ca biserica crestina sa ramana separata de statul pagan.

Insa cum Hristos nu a venit, s-a dezvoltat treptat o noua filozofie. Crestinismul devenise popular oamenilor si crestea continuu ca numar. Invatatorii crestini erau ascultati cu tot mai mult respect si a aparut speranta ca crestinismul ar putea prelua comunitatea lumii. De aceea, ori de cate ori era posibil, erau preluate obiceiuri ale lumii iar “botezatilor” li se dadeau nume si vesminte crestine. Se avea grija ca statul sa fie ofensat cat mai putin.

Cand problemele erau clar formulate, conducatorii bisericii si cei pe care ei ii conduceau cautau sa ramana statornici. Insa care era chestiunea ce trebuia rezolvata? Graba amana adesea momentul de impotrivire si nu de putine ori se ajungea la compromis. Se poate presupune usor ca daca stapanirea romana ar fi fost mai usor de multumit, crestinismul s-ar fi afundat atat de mult in compromis pana acolo incat ar fi ajuns sa traiasca linistit intr-un mediu pagan si, poate in cele din urma ar fi ajuns complet transformat de acesta si absorbit in acesta. Din fericire pentru biserica, stapanirea a ramas un dusman inversunat al miscarii iar crestinismul a fost astfel obligat sa ramana distinct pana ce Constantin a condus stapanirea romana la o supunere fata de formele exterioare ale crestinismului.

   Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>