Reforma in Elvetia si Franta

Reforma in Elvetia si Franta

Ulrich Zwingli.-Ulrich Zwingli (1484-1531) s-a nascut in muntii Elvetiei de est si a studiat la Basel, Berna si Viena. Timp de zece ani a fost preot in Glarus. Mai intai ca preot si apoi ca pastor evanghelic, toata viata a simtit o raspundere pentru soldati. Adesea ii insotea pe campul de lupta, in calitate de capelan, iar in cele din urma a murit in lupta. Inca din tinerete Zwingli a fost atras de invataturile umanistilor. A fost foarte impresionat de un poem in care Erasmus deplangea faptul ca oamenii nu se duc la Isus Hristos pentru rezolvarea problemelor religioase, in ciuda faptului ca numai in El pot gasi “fericire, iertare si salvare”. Zwingli a fost de timpuriu convins ca mantuirea se capata numai prin credinta, fara meritul faptelor bune.

In 1518 Zwingli a venit la Zurich in calitate de preot al catedralei si a inceput imediat sa tina predici care explicau Evanghelia dupa Matei. In 1520 a renuntat la pensia papala pe care o primea de cinci ani si a inceput sa citeasca scrierile lui Luther cu nesat. Zwingly a refuzat sa aprobe postul Pastilor, scandalizandu-l in felul acesta pe superiorul sau, episcopul de Constanta. De atunci, a cautat sa-si intemeieze invataturile si viata numai pe Scriptura. Pentru el Biblia era architeles – primul si ultimul cuvant. In curand a combatut celibatul preotilor, angajamentele monastice si mantuirea prin fapte. Impreuna cu alti zece preoti, el a cerut episcopului din Zurich, conducerii din acest oras si din diferite regiuni ale Elvetiei permisiunea de a predica Evanghelia liber.

In saizeci si sapte de teze Zwingli a accentuat autoritatea Bibliei, mijlocirea Domnului Hristos si indreptatirea prin credinta. Inevitabil, s-a confruntat cu intrebarea daca crestinul trebuie sa asculte de Dumnezeu, care vorbeste in Biblie, sau de Roma. Cu ocazia Pastilor din anul 1525, in catedrala din Zurich un serviciu de impartasanie tinut in limba germana a inlocuit liturghia in latina, acest eveniment marcand inceputul oficial al Reformei in acest oras. Autoritatile din Zurich au luat conducerea bisericii, retragand-o de la episcopul de Constanta. In 1528 Berna de asemenea a adoptat forma de inchinare promovata de Reforma, urmand o dezbatere condusa de Zwingli, Oecolampadius din Basel si Bucer din Strasbourg.

Comparandu-l pe Zwingli cu Luther, se vede ca experienta religioasa a lui Zwingli nu a fost atat de emotionala ca cea a reformatorului german, ci mai pasnica si mai in armonie cu umanismul. In timp ce Luther era framantat de intrebarea: “Cum pot sa fiu mantuit?”, Zwingli era adanc miscat de paganismul roman si de ignoranta si superstitia care predominau in crestinatate. Tinta lui era sa restaureze simplitatea Evangheliei, nefiind impresionat nici de misticism, nici de vreo forma elaborata a inchinarii. Pentru el Sfanta Cina era un eveniment comemorativ si s-a opus transsubstantierii lui Luther. Reformarea bisericii din Elvetia a dus la razboi civil. In 1531 Zwingli a insotit trupele protestante pe campul de lupta de la Kappel, unde a fost omorat. El era un patriot inflacarat, un model de politician crestin. Lucrarea sa a fost continuata de catre Heinrich Bullinger.

John Calvin. – John Calvin (1509-1564) apartine celei de-a doua generatii de reformatori. El si-a inceput lucrarea la Geneva, cand Luther practic si-o terminase pe a sa. Nascut in provincia Picardy, in nord-estul Frantei, Calvin a studiat stiintele umane la Paris si dreptul la Orleans si Bourges. El a ajuns la convingerea ca siguranta iertarii si a mantuirii se gaseste in Biblie. Pe cand era la Universitatea din Paris, se afla printre studenti si Ignatius de Loyola, intemeietorul ordinului calugaresc iezuit.

Prima pasiune a lui Calvin a fost umanismul. Inzestrat cu o minte agera, influentata de intelepciunea trecutului, daca ar fi fost sa aleaga el, ar fi optat pentru cariera de umanist, nu de reformator religios. Scria intr-o latina eleganta, asa cum dovedeste comentariul sau la lucrarea lui Seneca, De Clementia (“Despre Blandete”). Calvin avea numai de douazeci si trei de ani cand aceasta lucrare a castigat atentia umanistilor de frunte.

Cand si cum a ajuns Calvin protestant nu se poate preciza cu siguranta. Legatura lui cu Erasmus si cu Lefevre d’Etaples, relatiile sale din Orleans, citirea cartilor lui Luther si influenta lui Robert Olivétan si a unora dintre profesorii sai au contribuit la formarea convingerii sale. Inainte sa aiba varsta de douazeci de ani tatal sau ii cumparase cateva proprietati bisericesti, dar in 1534, la douazeci si cinci de ani, el a renuntat la acestea atunci cand a refuzat hirotonirea ca preot. Calvin a parasit Franta, mergand la Basel, unde a publicat lucrarea sa in limba latina, Institutio Religionis Christianae, cunoscuta in romana sub titlul Invatatura Religiei Crestine. Avea numai douazecikl/; si sase de ani cand a scris ceea ce avea sa fie, de departe, cea mai influenta lucrare cu privire la invatatura protestanta. A tradus-o in franceza si a revizuit-o in 1541. A revizuit-o si a dezvoltat-o in continuare, pana cand, in 1559, a adus-o la forma ei finala, o carte cu optzeci si trei de capitole, in comparatie cu cele sase ale primei editii.

Institutes urmeaza ordinea crezului apostolic si se ocupa de (1) cunoasterea lui Dumnezeu ca Creator si Suveran, (2) cunoasterea lui Dumnezeu ca Rascumparator, prin Hristos, (3) mijloacele prin care se poate obtine harul lui Hristos si (4) mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne conduce la Hristos. Desi ideile lui Calvin nu erau cu totul noi, el a prezentat intr-o forma noua ceea ce considera ca se crezuse in Biserica Crestina inainte ca Biserica Romano-Catolica sa modifice invataturile fundamentale ale apostolilor. Institutes este cea mai cuprinzatoare prezentare sistematica a credintei protestante care a fost scrisa vreodata. Calvin, fireste, considera Scripturile ca o autoritate in ce priveste relatarea lucrarilor lui Dumnezeu; intregul sau sistem este bazat pe vointa suverana a lui Dumnezeu, care transcede totul. Calvin i-a dedicat aceasta lucrare monumentala regelui Frantei, inaintea caruia incerca sa-i prezinte pe crestinii evanghelici ca pe niste cetateni loiali, nu subversivi, asa cum ii invinuiau dusmanii lor.

Trecand prin Geneva in 1536, in acelasi an in care a fost introdus in acest oras cultul reformat, Calvin a fost rugat de catre Farel sa ramana si sa-l ajute in lucrarea sa. Impreuna cu Farel, el s-a straduit sa creeze o biserica model, o conducere spirituala bazata pe colaborarea armonioasa dintre biserica si autoritatile civile. Vazand ca in acea perioada in Geneva era imposibila realizarea acestui plan, cu aceasta ocazie Calvin a mai ramas acolo putin mai mult de un an.

In luna aprilie a anului 1538 cei doi reformatori au fost indepartati din Geneva pentru ca au refuzat sa se supuna unor masuri pe care ei le considerau un amestec civil in treburile bisericesti. Calvin si-a gasit refugiu in Strasbourg si a slujit comunitatii franceze de acolo ca pastor si invatator, revizuind in acelasi timp lucrarea sa, Institutes. S-a casatorit cu Idelette de Bure, vaduva unui anabaptist. In Strasbourg Calvin a formulat si liturghia bisericeasca, in activitatea sa de mai tarziu aceasta devenind temeiul organizarii bisericii.

Participand la unele diete germane, l-a intalnit pe Melanchthon, cu care s-a imprietenit. Intre timp in Geneva s-a ridicat o conducere mai blanda fata de Calvin si el a fost invitat cu staruinta sa se intoarca; dar gandul de a se intoarce intr-un oras de unde fusese alungat era cat se poate de neplacut pentru el. Calvin i-a scris lui Farel ca ar prefera mai degraba sa moara de o mie de ori decat sa indure aceasta cruce (de a se intoarce la Geneva). Dar Farel a insistat, iar in cele din urma Calvin a cedat: “Daca as avea de ales, as face orice altceva decat sa cedez la aceasta rugaminte a ta”, i-a scris el lui Farel, “dar intrucat imi amintesc ca nu imi apartin, imi ofer inima ca o jertfa injunghiata pentru Domnul” (in Williston Walker, John Calvin, pp. 259,260).

In urmatorii paisprezece ani Calvin a luptat neincetat cu adversarii sai din Geneva. Peste cincizeci de persoane au fost exilate, inchise sau executate. Cel mai senzational din cazurile acestea a fost cel al lui Servetus, care a fost executat in 1553. Servetus a fost considerat eretic, atat de catre catolici cat si de catre protestanti, deoarece nu era de acord cu invataturile crestine fundamentale, in special cu doctrina despre Sfanta Treime. Calvin, care la inceputul experientei sale avusese el insusi dificultati cu privire la aceasta doctrina, in controversa cu Bolsec a considerat ca era de datoria lui sa scape biserica crestina de Servetus, care il deranja nu doar pe el, in Geneva, ci si pe conducatorii din alte parti ale Elvetiei, a caror parere cu privire la acest caz particular Calvin o ceruse si o primise.

Condamnarea lui Servetus i-a oferit lui Calvin un avantaj decisiv in Geneva, deoarece de aici inainte pozitia sa a fost nedisputata, iar el si-a realizat planul de a reforma moravurile bisericii. A publicat editia finala a lucrarii Institutes si a mijlocit pentru ca Theodore Beza sa fie chemat la conducerea academiei de curand infiintate in Geneva. Avand o sanatate firava si fiind mereu lovit de diferite boli, Calvin a murit in 1564. Dar el isi consolidase modelul de conducere bisericeasca in Geneva si trasase un tipar pentru lucrarea de evanghelizare, care a adus credinta protestanta nu doar in tara lui natala, Franta, ci si in Olanda, Anglia si America. Geneva devenise o atractie pentru conducatorii din multe tari. Unul dintre ei a fost John Knox din Scotia, care a petrecut p perioada de timp in Geneva.

Trasaturile caracteristice ale Reformei lui Calvin au fost: (1) Locul central ii era oferit suveranitatii lui Dumnezeu in lucrarea de creatiune, conducere si rascumparare a lumii (predestinare). Timp de peste o suta de ani teologii au afirmat ca predestinarea este tema centrala a teologiei lui Calvin. Dar este mai acceptabil sa spunem ca, dupa parerea lui Calvin, credinta in predestinatie este mai degraba rezultatul ultim al credintei noastre in harul lui Dumnezeu. In prima editie latina a lucrarii Institues (1536) predestinatia nu este tratata ca o doctrina separata. (2) Institutia disciplinei bisericesti prin Consistoriu, corpul pastorilor si al slujbasilor din Geneva, care se ocupa de cazurile de imoralitate si reprima invataturile false. (3) Conducerea bisericii prin conducatorii alesi de membrii acesteia.

Acest sistem prezbiterian sinodal a dat o mare importanta conlucrarii membrilor laici in treburile bisericii si a influentat direct forma politica reprezentativa de conducere din tarile democratice. (4) Invatatura ca la Sfanta Cina, o data cu painea si cu vinul, participantul sincer primeste meritele trupului si ale sangelui lui Isus Hristos, si anume virtutile reprezentate prin aceste elemente. (5) Geniul lui Calvin ca organizator si propagator al credintei, care l-a determinat sa creeze un sistem ce a facut posibil ca protestantismul sa se raspandeasca repede. Una din metodele principale a fost formarea de lucratori, evanghelisti si invatatori in academia proaspat infiintata in Geneva. Mai tarziu aceasta academie a devenit Universitatea din Geneva, pe care Thomas Jefferson o numea unul din cei “doi ochi intelectuali” ai Europei; celalalt “ochi” fiind, dupa parerea sa, Edinburgh.

Luther a reusit sa elibereze constiinta crestinilor de legalismul roman; Zwingli a eliberat gandirea crestina de erorile si abuzurile paganismului roman; iar Calvin a fost educatorul constiintei crestine, pe care a supus-o autoritatii lui Dumnezeu. Educand constiinta crestina si organizand cu autoritate biserica, el a ajutat la pregatirea oamenilor pentru libertatea politica si religioasa.

Hughenotii din Franta. – In timpul domniei lui Francisc I (1515-1547) umanistii si evanghelicii au incercat sa reformeze biserica. In fruntea acestora s-au aflat fabrisienii, sau aderentii lui Lefevre d’Etaples (Faber Stapulensis). In 1521 ei s-au adunat in jurul lui Guillaume Briçonnet, episcopul de Meaux. Ei incercau sa elimine abuzurile bisericii si sa puna accentul asupra unei predicari mai evanghelice. Cea mai influenta in sprijinirea acestei miscari umaniste pre-calviniste a fost Margaret de Navarra, sora regelui Francisc.

Fiind o persoana invatata si, in acelasi timp, interesata de ideile “biblicistilor”, ea i-a invitat pe unii dintre acestia sa predice la Louvre, palatul regal din Paris. Ea a scris un numar de lucrari cu iz luteran, indeosebi, in 1531, The Mirror of the Sinful Soul (Oglinda Sufletului Pacatos). Datorita faptului ca starea politica din Franta trecea prin schimbari dese, regele Frantei manifesta din cand in cand interes fata de noile idei si ii favoriza pe “luteranii” din Franta. Cand avea nevoie de ajutorul principilor luterani germani, luteranii din Franta aveau parte de un moment de tihna. In 1529, varul regelui, Louis de Berquin, un “luteran” francez de seama, dar nechibzuit, a fost executat pentru credinta lui. “Daca Franta l-ar fi sustinut pana la sfarsit, el (Berquin) ar fi fost un Luther al Frantei” (Theodore Beza, citat in Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 2, p. 69, art. “Louis de Berquin”).

Dupa moartea lui Francisc I si a talentatei sale surori, regii Frantei au incercat sa restaureze catolicismul roman. Intre timp grupul minoritar protestant – hughenotii – devenisera o grupare politica. In curand in randurile lor au intrat nobili de frunte – Henry de Navarre, Anthony de Bourbon, Admiral de Coligny si Louis de Condé, pe vremea aceea cel mai bun general al Frantei. In 1562 in Franta a izbucnit un razboi civil intermitent. Acesta a avut cauze politice si religioase si a durat pana in 1594. Evenimentul cel mai important a fost masacrul sangeros din noapte Sfantului Bartolomeu, in august 1572. Cand intriganta Caterina de Medicis, mama regelui Carol IX, a reusit sa-i atraga la Paris pe conducatorii hughenotilor, care venisera sa ia parte la casatoria regelui lor, Henry de Navarre, multi dintre ei au fost masacrati, impreuna cu foarte multe mii de hughenoti de rand.

Unui hughenot, Henry, rege de Navarra, nepot al Margaretei, i s-a oferit coroana Frantei cu conditia sa se lepede de protestantism. El a acceptat acest lucru din interese politice, dar in timpul domniei sale, fiind primul din dinastia Bourbon (1589-1610), i-a favorizat pe hughenoti, numindu-i ministri si consilieri. El a promulgat Edictul de la Nantes (1598), care, in ce priveste libertatea, a fost, cu siguranta, carta cea mai liberala acordata pana acum in Europa de vest. Ea declara religia romano-catolica religie nationala, dar le acorda hughenotilor o foarte mare libertate. Ei nu mai aveau sa fie persecutati din cauza religiei, dar in Paris sau pe o raza de 20 de mile distanta nu erau permise serviciile religioase reformate. El a stabilit cetati de refugiu pentru hughenoti, carora li se acorda si dreptul da a detine slujbe publice.

Henry IV tocmai formulase, impreuna cu ministrul sau, Sully, un plan de intelegere si pace universala, numit “marele proiect”, cand in 1610, a fost asasinat de Ravaillac, un calugar fanatic. In 1628 edictul de la Nantes a fost partial abrogat de cardinalul Richelieu, iar in 1685 a fost complet revocat de Louis al XIV-lea.

  Libertate de constiinta. - Biserica Romei este intoleranta prin natura ei si din principiu. Ea sustine ca intrucat este singura biserica adevarata, nici o alta biserica nu are dreptul sa existe. Se pune intrebarea: Cum se poate ca ratacirea si erezia sa aiba drepturi? Prin botez sufletul este unit trupeste cu biserica, care cere supunere neconditionata fata de preot, ca o conditie a mantuirii. Deci nu este numai dreptul bisericii, ci si obligatia ei sa-l aduca pe cel ratacit inapoi la staul, daca e nevoie chiar prin forta. Daca se opune, e mai bine ca el sa moara, deoarece reprezinta o continua amenintare si primejdie pentru sufletele pioase.

Protestantismul a enuntat clar principiul libertatii de constiinta, dar multa vreme acesta a ramas doar un principiu. In practica protestantismul de asemenea pretindea supunere deplina fata de ceea ce era considerata Unam Sanctam, “Singura Biserica Sfanta”. Cei care se impotriveau acestor invataturi erau pusi sub disciplina, daca nu chiar predati mortii, cum s-a intamplat in Geneva, pe vremea lui Calvin. Inainte de Revolutia Franceza oamenilor li se cerea sa accepte si sa practice religia principelui care domnea peste ei (vezi mai sus, la Dieta de la Augsburg si Liga Schmalkaldica). Intr-un tinut german, de exemplu Palatinatul, a trebuit ca locuitorii sa-si schimbe religia de sase ori in mai putin de un secol, deoarece domnitorii succesivi aveau diferite credinte religioase.

Dupa evocarea Edictului de la Nantes hughenotii au fost din nou persecutati. Atrocitatile care se savarseau in numele unitatii religioase in regat au trezit in cele din urma constiinta publica. In 1787, prin Edictul de Toleranta, Louis al XIV-lea a acordat drepturi civile protestantilor. In 1804 Napoleon a proclamat ca este intentia si ferma lui hotarare sa fie pastrata libertatea de inchinare. El si-a afirmat convingerea ca domnia legii se sfarseste acolo unde incepe domnia constiintei si ca nici legea, nici domnitorul nu pot face nimic impotriva acestei libertati. Dar in 1864 libertatea aceasta a fost condamnata oficial de catre Papa Pius IX, in Syllabus of Errors. De abia in 1905 a intrat in vigoare in Franta o separare formala si completa intre biserica si stat.

Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>