Reforma in Anglia

Reforma in Anglia

Infiintarea Bisericii Anglicane. – Avand calea pregatita de catre lollarzi, in secolul al XVI-lea Reforma in Anglia a facut pasi importanti. Totusi, Reforma din aceasta tara s-a deosebit de miscarile reformatoare de pe continent in trei puncte importante: (1) In secolul al XVI-lea in Anglia s-au dezvoltat simultan doua miscari antipapale – miscarile religioase care prezentau influente umaniste, luterane si wyclifiene; si o miscare politica ce urmarea sa treaca orice autoritate religioasa sub conducerea regelui, in locul celei papale.

(2) Mai ales la sfarsitul secolului, au existat conflicte permanente intre grupele catolicizante si cele protestante din cadrul Bisericii Anglicane. (3) Exista in Anglia o remarcabila tendinta spre compromis in materie de doctrina si liturghie. Un om cu convingeri puternice nu putea sa-si afirme parerile, in parte datorita suveranilor hotarati ai dinastiei Tudor, indeosebi Henry al VIII-lea. Astfel, teologia anglicana nu da dovada de aceeasi vigoare si independenta ca sistemele religioase ale lui Calvin si Luther.

Henry al VIII-lea (1509-1547) a luat cateva masuri decisive: s-a proclamat sef unic al Bisericii Anglicane si, mai tarziu, a desfiintat manastirile. Regele a ramas romano-catolic in ce priveste doctrina si liturghia si a zdrobit orice opozitie: catolicii erau spanzurati pentru tradare, iar protestantii pentru erezie. Fiul sau, Eduard VI (1547-1553), a fost mai binevoitor fata de protestantism. Conducatori protestanti de pe continent au fost invitati in Anglia, si, sub indrumarea lui Thomas Cranmer, Cartea Comuna de Rugaciuni, in doua editii succesive (1549, 1552), a manifestat o remarcabila tendinta catre invatatura protestanta.

Maria Tudor (1553-1558), succesoarea lui Eduard VI, a fost o catolica fanatica, la fel ca mama ei, Caterina de Aragon. Ea a fost incurajata in eforturile sale de catre sotul ei, Filip al II-lea al Spaniei, fiul imparatului Carol V. Cateva sute de fruntasi ai protestantilor au fost arsi pe rug, dintre ei facand parte Cranmer si Ridley, la Oxford, Hooper, la Gloucester, si Rogers, la Smithfield, aproape de Londra; etc. In timpul domniei Mariei Tudor multi protestanti au scapat si s-au refugiat pe continent, la Frankfurt, Strasbourg, Geneva si in diferite orase germane.

O data cu venirea Elisabetei I (1558-1603), protestantismul a recastigat putere in Anglia. Multi dintre exilatii de pe vremea Mariei Tudor s-au intors si au adus inapoi convingerea ca desi Biserica Anglicana era biserica de stat a Angliei, reformele ei doctrinare nu mergeau destul de departe. Reginei Elisabeta ii placeau ceremoniile fastuoase si pompa din biserica. Ea era protestanta in doctrina, dar a introdus in liturghie si in ritualurile anglicane multe practici neplacute reformatorilor englezi. Dar elementul puritan a castigat tot mai mult in importanta, cerand o forma de inchinare mai simpla si mai putin sacerdotala.

Pentru a defini doctrina bisericeasca, in 1571 au fost promulgate cele Treizeci si Noua de Articole de credinta, o modificare a celor Patruzeci si Doua de Articole din timpul domniei lui Eduard VI. Li s-a cerut tuturor preotilor si pastorilor sa si le insuseasca. Biserica Angliei a fost aparata de invatati eminenti, ca de pilda John Jewel, episcop de Salisbury, care a scris Apologia pro Ecclesia Anglicana (1562), prima declaratie metodica a Bisericii Angliei contra Bisericii Romei.

Si mai remarcabila a fost lucrarea lui Richard Hooker, Of the Laws of Ecclesiastical Polity (1594, 1597). Hooker a luat pozitie impotriva catolicismului, ca si impotriva prezbiterienilor puritani. Parerea lui era ca forma de conducere episcopala este cea mai buna pentru Biserica Angliei. El considera ca biserica si statul sunt doua aspecte ale aceluiasi stat si ca ambele trebuiau sa fie sub conducerea directa a suveranului.

In timpul domniei Elisabetei I a avut loc o redesteptare romano-catolica, dirijata de cardinalul William Allen (1532-1594). Absolvent al Universitatii din Oxford, el a refuzat sa depuna juramant de supunere fata de Elisabeta, iar mai tarziu s-a dus la Roma. In 1568 el a intemeiat seminarul de la Douai, in Flandra Spaniola, care se afla peste Canalul Manecii si era usor accesibil pentru catolicii englezi. Acolo s-au format multi misionari englezi pentru a se intoarce in patria mama.

S-a realizat o traducere catolica a Bibliei in limba engleza, versiunea Douai-Rheims. In 1852, la Rheims, a fost tiparit Noul Testament, iar in 1609, la Douai, a fost tiparit Vechiul Testament, in doua volume. Catolicii englezi nutreau mari sperante si au folosit tot felul de uneltiri si intrigi, dintre care unele se bazau pe Maria Stuart (1542-1587), regina scotienilor, care prin legaturi de rudenie avea pretentii la tronul Angliei.

Puritanii si Separatistii. - In timpul domniei Elisabetei mult mai influenti decat catolicii au fost puritanii. Tinta lor era de a “purifica” Biserica Angliei de toate vestigiile catolicismului. Printre ei se erau multi care fusesera educati pe continent, indeosebi la Geneva. Puritanii se deosebeau intre ei in ce priveste masura in care isi manifestau loialitatea fata de suveran. Unii sustineau o forma prezbiteriana de conducere bisericeasca. Pe vremea Elisabetei fruntas printre prezbiterienii puritani a fost Thomas Cartwright. John Whitgift, arhiepiscop de Canterbury, a uneltit ca Thomas Cartwright sa fie privat de slujba sa de profesor la Cambridge. Whitgift, in calitatea de conducator oficial al Bisericii Anglicane, a luat pozitie pentru o loialitate absoluta fata de politica de uniformitate a Elisabetei.

Mai radicali chiar decat puritanii au fost separatistii, sau independentii. Puritanii cereau sa ramana in cadrul Bisericii Angliei, pe care doreau sa o vada curatita de toate urmele catolicismului. Pe de alta parte, separatistii, sau independentii, ca si anabaptistii de pe continent, credeau ca era necesara formarea de biserici care sa se separe de biserica de stat. Erau separatisti prin faptul ca s-au retras din Biserica Angliei si erau independenti prin faptul ca sustinea deplina autonomie a bisericii locale. Ei isi imaginau fiecare congregatie, avandu-L pe Hristos in frunte, ca o biserica ce se auto-guverneaza si isi alege pastorul si ceilalti slujbasi dupa un model pe care il vedeau in Noul Testament. Cel mai de seama conducator si pionier al lor a fost Robert Browne (aprox. 1550-aprox. 1633), licentiat la Cambridge, care la inceput a fost puritan.

Printre cei care s-au intors de pe continent in secolul al XVI-lea a fost John Knox (aprox. 1505-1572). Hirotonit ca preot in Scotia, el si cativa dintre tinerii sai adepti s-au alipit unei grupe de la Castelul din St. Andrew si in curand au inceput sa predice doctrine protestante. Dupa ce a fost prins si dus in Franta pentru nouasprezece luni, ca detinut de galera, s-a dus in Anglia, unde Reforma era vazuta bine de catre Eduard VI. In timpul domniei Mariei Tudor el a fugit pe continent, la Geneva. Acolo a devenit un discipol inflacarat al lui John Calvin. S-a casatorit cu Margaret Bowers, cu care se logodise in Anglia dupa renuntase la preotia catolica.

Vizita lui John Knox in Scotia, in 1555, a dat un mare avant Reformei din aceasta tara. In 1557, din motive politice si religioase, nobilimea scotiana a jurat sa instaureze “prea fericitul cuvant al lui Dumnezeu si adunarea Sa”. Drept urmare, ei au fost numiti domnii congregatiei. In 1561 Scotia a trecut oficial la Reforma, dar interdictia regatului de a se predica conform modelului reformat a avut ca rezultat un razboi civil.

Parlamentul scotian a adoptat o marturisire de credinta care fusese alcatuita de Knox si care era, cu siguranta, calvinista in spirit. Knox a cerut si a obtinut protectia autoritatilor civile pentru a realiza schimbarile pe care le considera necesare. Pentru a reorganiza biserica dupa principiile sale si dupa modelul bisericii lui Calvin, din Geneva, Knox a scris The First Book of Discipline. A fost planificat un sistem de scoli, cu studii superioare in universitati. In general reformatorii au pus mare accent asupra importantei educatiei. Lucrarea The First Book of Discipline de asemenea incuraja un spirit sanatos de independenta. Inchinarea publica a fost reorganizata conform scrierii lui Knox, Book of Common Order, adoptata in 1564, in care se arata influenta remarcabila a lui Calvin si care a ramas, pana in 1645, o lucrare clasica in Biserica Prezbiteriana.

Maria Stuart, regina scotienilor, casatorita cu regele francez Francisc II, s-a intors in Scotia la moartea sotului ei. Catolica loiala, ea participa la liturghie in capela ei din Scotia. De la amvonul Sfantului Giles din Catedrala din Edinburgh, Knox vorbea cu putere impotriva acestei reinvieri a liturghiei si atragea atentia asupra frivolitatilor de la curtea Mariei.

Pentru un timp se parea ca romano-catolicismul avea sansa de a avea iarasi succes in Scotia. Nefericita ei aventura matrimoniala cu lordul Darnley, care era romano-catolic, si uneltirile facute cu scopul de a ajunge la tronul Angliei dupa domnia lipsita de copii a reginei Elisabeta nu i-au imbunatatit pozitia in ochii nobililor protestanti ai Scotiei. Lupta civila din Scotia a determinat-o pe Maria sa fuga din tara si sa caute adapost in Anglia, unde, in 1587, a fost executata sub acuzatia de complicitate intr-un complotul prin care se planuia asasinarea Elisabetei. Knox, luptator elocvent si inflacarat, a ajuns sa vada cauza lui triumfand in Scotia.

  Puritanii lupta impotriva absolutismului regal. – O data cu moartea Elisabetei Tudor, la tronul Angliei a urcat o noua dinastie, Stuartii din Scotia. James VI al Scotiei, fiul Mariei Stuart, a devenit rege al Angliei, sub numele de James I (1603-1625). Chiar de la inceput el s-a intors impotriva catolicilor, ca si impotriva aripii extreme a protestantismului. In 1604 a poruncit sa fie exilati preotii, iar Parlamentul a confirmat legile date de Elisabeta impotriva catolicilor. Asta a provocat, dupa un timp, vestitul Complot Gunpowder, o incercare de a-l elimina pe rege si Camera Lorzilor. Descoperirea complotului a starnit un puternic sentiment antiromano-catolic, care a dus la acte si mai radicale impotriva catolicilor.

Prezbiterienii erau impotriva formei episcopale a conducerii bisericesti si impotriva ideii de drept divin al regilor. Regele era hotarat sa determine poporul englez sa se conformeze Bisericii Anglicane stabilite deja. Atitudinea suveranului nu a facut altceva decat sa sporeasca rigoarea si dogmatismul puritanilor, care staruiau asupra pazirii cu strictete a duminicii, a citirii Bibliei si asupra slujbelor religioase in familie si puneau accent pe puritatea morala. Printre puritanii din vremea lui James I erau diferite grupari: (1) prezbiterienii, care preferau ca biserica sa fie condusa de un comitet de prezbiteri alesi, sau batrani; (2) independentii, care insistau asupra aspectului voluntar si liber al bisericii, ca o comunitate de credinciosi, si care considerau ca la conducerea bisericii se afla parohia, sau congregatia; 3) baptistii, care proveneau mai ales dintre independenti. Ei erau de acord cu botezul adultilor, prin scufundare, considerand ca botezul copiilor este incompatibil cu adevaratul crez si cu adevarata practica crestina.

Versiunea King James a Bibliei. – James de asemenea s-a opus unei reforme protestante blande, care a fost ceruta in 1603 de catre puritani, prin Millenary Petition (numita asa pentru ca se spunea ca are o mie de semnaturi). In 1604, la Hampton Court a avut loc o conferinta de episcopi si puritani, iar singura realizare a fost initierea unei noi traduceri a Bibliei. In timpul dinastiei precedente aparusera doua versiuni ale Bibliei, Biblia Bishop, folosita mai ales in biserici, si Biblia de Geneva, bazata pe Noul Testament al lui Tyndale, dar pentru Vechiul Testament avand la baza alta traducere, in mare cea a Bibliei Bishop.

Pentru realizarea acestei traduceri regele a numit cincizeci si patru de invatati, impartiti in grupe de cate noua peroane fiecare, lucrand individual. Un comitet de douasprezece persoane a cercetat intregul text. Ei au folosit limbile originale, din cele mai bune texte la indemana. Lucrarea a inceput in 1604 si s-a terminat o data cu publicarea traducerii, in 1611. Desi este numita versiunea autorizata, nu exista nici o dovada ca ea s-a bucurat vreodata de aprobarea oficiala a regelui. Aceasta versiune nu poarta amprenta geniului vreunei persoane, asa cum este in cazul traducerii germane a lui Luther. Ea a fost produsul multor minti si, in ciuda multor altor traduceri care s-au publicat, a ramas, de patru secole, textul clasic si indragit al vorbitorilor de limba engleza.

Emigrarea separatistilor in America. – Cand separatistii, sau independentii, au fost persecutati in Anglia, unii dintre ei au cautat refugiu mai intai pe continent, indeosebi in Olanda, fortareata calvinista. Amsterdam este orasul in care a luat nastere, printre separatisti, prima biserica baptista engleza, condusa de John Smyth, care a murit in 1612. Separatistii, dispretuiti de anglicanii conservatori si chiar de o mare parte din puritanii englezi, nu si-au aflat solutionarea problemelor in Olanda si au intrat intr-un proces de tratative cu Compania Virginia. Ei au fost invitati in Colonia Virginia de catre Sir Edwin Sandys, care i-a oferit congregatiei din Leyden terenuri in asa-numitele “parti nordice ale Virginiei”.

In loc de a-i duce pe teritoriul cu privire la care se intelesesera, in noiembrie 1620 vasul Mayflower, pe care cei 102 peregrini se imbarcasera pentru a pleca in noua lor patrie, i-a dus pe tarmurile pustii din Cape Cod, care apartineau Companiei Plymouth. Legal, peregrinii nu aveau dreptul de a se stabili acolo, in plus, regiunea aceasta nu avea parte de conducere civila. Prin urmare, inainte de a debarca, colonistii au alcatuit o carta compusa chiar de ei, numita Pactul Mayflower.

Fiecare membru declara ca este de acord sa sprijine majoritatea, adica membrii grupului, care a devenit o organizatie atat legislativa cat si judiciara, alegandu-si un guvernator si asistentii acestuia. Pe masura ce numarul locuitorilor si al comunelor a crescut, s-a dezvoltat un puternic sistem de conducere pentru unitatile locale, fiecare din acestea trimitandu-si reprezentantii la adunarea generala a coloniei. Intamplator, din aproximativ o suta de peregrini care au sosit pe Mayflower, doar vreo doisprezece au format membrii primei biserici.

Un al doilea exod al dizidentilor englezi inspre Lumea Noua avut loc in timpul domniei lui Carol I, printre acestia aflandu-se un numar de puritani. Un grup dintre acesti dizidenti s-a intalnit la Cambridge, Anglia, sub conducerea lui John Winthrop, si au organizat o societate al carei control revenea celor care mergeau in America. Ei si-au asigurat drepturi pentru pamant in Golful Massachusetts, pe coasta, mai sus de Plymouth, iar in anul 1630 au venit cam o mie de asa numiti peregrini. Aceasta a fost asa-zisa mare migratie. In 1642 colonia avea saisprezece mii de persoane.

Colonia Golfului Massachusetts se baza pe principii teocratice, legislatia Vechiului Testament fiind folosita ca model pentru pedepsirea vrajitoriei, a hulei, a idolatriei, a jocurilor de noroc si a incalcarii “Zilei Domnului”. Acesti colonisti erau tot atat de intoleranti ca si oamenii de care fugisera. Neintelegerile din Massachusetts au dus la infiintarea unei alte colonii, Rhode Island (Insula Rhode). Intemeietorii ei, tanarul pastor Roger Williams si Anne Hutchinson, si adeptii lor au fost alungati din Massachusetts din cauza conceptiilor lor religioase.

In 1630 Williams, impreuna cu altii, a fondat Providence, in Golful Narragansett, care trebuia sa fie un “adapost pentru persoanele care aveau constiinta nelinistita”. La scurt timp, aderentii lui Anne Hutchinson s-au stabilit la Portsmouth, pe o insula invecinata, iar peste putin timp a fost infiintata colonia de la Newport. Tuturor acestor orase li s-a acordat deplina libertate religioasa si de exprimare, iar in 1663 ele au format o uniune, iar Carol II le-a oferit o carta de constituire.

Carol I si Puritanii (1625-1649). – Doctrina dreptului divin al regilor, care in Franta a fost sustinuta cu genialitate de cardinalul iezuit Richelieu, facea din regele Frantei (in cazul acesta Louis al XIII-lea) un monarh care domnea prin gratia lui Dumnezeu si se zicea ca doar in fata lui Dumnezeu avea regele sa dea socoteala. Ideea aceasta a ajuns la moda in Anglia in timpul stuartilor, care erau atrasi de conceptia romano-catolica de conducere. Carol I, a carui sotie era sora lui Louis al XIII-lea, era convins ca in calitate de rege trebuia sa guverneze dupa dreptul divin si cautand binele poporului; el nu trebuia in nici un caz sa se supuna controlului nici din partea supusilor sai, nici din partea Parlamentului.

Carol s-a straduit sa-i ingaduie Parlamentului cat mai putin cu putinta sa se amestece in politica lui, iar incepand de atunci relatiile dintre rege si Parlament au devenit foarte incordate. Rau sfatuit de catre Strafford si Laud, regele si-a propus sa conduca in cele din urma fara Parlament. Incercarea lui de a impune episcopatul si Cartea engleza de Rugaciune Comuna in Scotia a fost unul din motivele conflictului dintre Parlament si rege. Puritanii, favorizand drepturile parlamentare si fiind in majoritate in Camera Comunelor, erau intr-o opozitie foarte puternica fata de Cartea de Rugaciune Comuna si fata de episcopat.

Razboiul civil care a izbucnit in 1642 i-a avut pe de o parte de oamenii regelui, cavalerii, si pe de alta parte de puritani si Parlamentul, capetele rotunde. [Sintagma "capete rotunde" (roundheads) era pe atunci porecla puritanilor, din cauza obiceiului lor de a-si tunde parul scurt. (n. tr.)] Razboiul s-a intors in favoarea puritanilor, iar regele a fugit in Scotia. La intoarcerea sa in Anglia, a fost judecat si condamnat pentru tradare de stat, fiind decapitat in ianuarie 1649.

Adunarea de la Westminster. - Parlamentul a desfiintat folosirea Cartii de Rugaciune Comuna si a inlocuit-o cu o forma de cult stabilita de Adunarea de la Westminster. Aceasta adunare, convocata pentru a sfatui Parlamentul in probleme religioase, era compusa din clerici si laici, in cea mai mare parte puritani, si a avut loc in 1643. Pe langa “Indrumarul pentru Cultul Divin Public” a mai alcatuit si ceea ce se numeste de obicei Marturisirea de Credinta de la Westminster. Aceasta a fost incheiata in 1647, a fost dezbatuta in Parlament, dar n-a fost niciodata autorizata de acesta.

Marturisirea de Credinta aproba forma puritana de inchinare si a fost exprimata in doua catehisme. Acestea au devenit simbolul bisericilor prezbiteriene scotiene, prezentand sistemul reformat de teologie si conducere bisericeasca. Ele erau mai putin modelate de teologia lui Calvin decat de cea a lui Augustin sau cea a adeptilor Covenant-ului. [Covenant - Scottish National Covenant din 1632 - Solanun League and Covenant din 1643 a fost un tratat international intre Scotia si Anglia, care avea menirea sa asigure libertatea politica si religioasa. (n. tr.).] Adunarea a fost influentata si de articolele irlandeze din 1615, care i-au fost atribuite lui James Ussher (1581-1656), arhiepiscop in Biserica Irlandeza. El este vestit prin faptul ca a alcatuit o cronologie biblica care a fost multa vreme acceptata (vezi Vol. I, p. 179). Totusi, arhiepiscopul a refuzat sa vina la aceasta adunare.

Biserica din vremea lui Oliver Cromwell. - Dupa victoria Parlamentului asupra oamenilor regelui, executarea lui Carol I a creat un gol politic. In timp ce Parlamentul Lung era inca in sesiune, a fost proclamata o republica, dar dupa 1653 Oliver Cromwell a devenit Lord Protector al Federatiei Britanice. El a intarit flota, a luptat impotriva catolicilor din Irlanda, s-a opus expansiunii spaniole si a rezistat amenintarii tot mai mari a puterii navale olandeze.

Mai presus de toate, Cromwell a transformat Anglia intr-o teocratie puritana, in care se zicea ca oastea duce luptele Domnului. Miscari chiliaste continuau sa creasca sau sa apara, ca de pilda Ranters, Diggers, Seekers si Levellers. Mai erau si oamenii monarhiei a cincea, care erau convinsi ca cele patru monarhii din Daniel 2 trecusera deja si ca imparatia lui Hristos, monarhia a cincea, era gata sa inceapa. Ei isi propuneau sa grabeasca venirea ei, chiar cu pretul violentei armate.

Perioada lui Cromwell a fost una in care au existat oameni remarcabili, ca de pilda Milton, Bunyan si George Fox. Societatea Prietenilor, sau a quakerii, intemeiata de George Fox, a prins in curand radacini, avand o temelie mult mai puternica decat celelalte miscari religioase. Cand in 1674 Fox, care avea o obarsie foarte modesta, a ajuns sa-si dea seama ca trebuia sa se converteasca urmand “lumina launtrica”, intreaga lume i s-a parut altfel si chiar si pamantul avea pentru el un “nou miros”. A renuntat la juraminte si a insistat asupra cinstei si a predicarii adevarului, a propavaduit simplitatea in imbracaminte, hrana si purtare, a refuzat participarea la razboi si a osandit formalismul in religie. Solia lui Fox a gasit un puternic raspuns in Anglia si in Wales, pe continent si in America. Multi au devenit aderentii lui.

Cromwell s-a straduit sa previna haosul religios. El a dat dovada, intr-o anumita masura, de toleranta religioasa, dar a aprobat si sustinut si o biserica nationala, sprijinita de stat. Ea nu trebuia sa foloseasca in slujbele ei Cartea de Rugaciune Comuna si nici sa aiba episcopi. Dar trebuia sa se predice Biblia si, prin urmare, pastorii sa fie alesi cu grija. Ei trebuiau sa fie intretinuti din zecimi, dintr-un fond central. Erau tolerati toti protestantii, cu exceptia quakerilor. Clerul putea fi prezbiterian, independent sau baptist; episcopalienii se puteau intruni pentru inchinare daca faceau lucrul in mod discret; chiar si romano-catolicii erau lasati in pace daca nu tulburau linistea publica. Anglia a cunoscut o anumita masura de libertate religioasa, nemaiintalnita inainte in aceasta tara.

Restaurarea Stuartilor. – Dupa moartea lui Cromwell, in 1658, tara a cazut in anarhie, iar restaurarea dinastiei Stuart a fost inevitabila. Carol II (1660-1685), “regele vesel”, fiul decapitatului Carol I, a fost foarte mult influentat de diplomatia catolica. El il admira si il imita pe Louis al XIV-lea al Frantei. Prin Actul Uniformitatii (1662), care a avut ca urmare exilarea si inchiderea a mii de puritani, el a luat masuri impotriva acestora. Prin Actul de Proba (1673) a fost aprobata numai marturisirea de credinta anglicana.

Carol II a fost urmat de fratele sau, James II (1685-1688). Desi acesta din urma era un romano-catolic declarat, Parlamentul, fiind compus in majoritate din membrii partidului conservator, nu a luat nici o hotarare. Asta se datora mai ales faptului ca cele doua fiice ale regelui, Mary si Anne, erau protestante. Dar in 1688 s-a nascut un fiu, James, care a fost botezat catolic. Astfel, a devenit evident faptul ca avea sa fie perpetuat romano-catolicismul. Intelegerea acestui fapt a produs, fara a fi varsat sange, o schimbare a conducerii, cunoscuta sub numele de Revolutia Glorioasa, iar la tron au fost adusi William de Orange si Mary Stuart.

Principala consecinta a Revolutiei Glorioase a fost ca in 1689 Parlamentul a decretat Legea Drepturilor. James II fugise in Franta; Mary si consortul ei, William de Orange, loctiitor de Olanda, au domnit ca suverani protestanti constitutionali. Legea Drepturilor declara ilegale multe din masurile lui James II si stipula ca nici un romano-catolic nu putea sa poarte vreodata coroana Angliei. Legea acorda libertate religioasa partiala diferitelor confesiuni protestante. Catolicii si socinienii nu aveau libertate de inchinare si nimeni nu putea fi admis intr-o slujba publica sau inscris la universitate daca nu era membru al bisericii anglicane. Casatoria si botezul erau valabile numai daca erau oficiate de un preot anglican.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>