Poezii de Costache Ioanid

Ma iubesti ?

Ma iubesti tu mai mult decat ceilalti ?
Ma iubesti tu ca frate ceresc ?
Ma iubesti tu ca rob din iubire ?
Eu asa te iubesc.
Ma iubesti tu cand sunt langa tine,
dar si-n ceasul amar si umbrit ?
Ma iubesti tu cand ceru-i departe ?
Eu asa te-am iubit.
Ma iubesti tu mai mult decat ceilalti ?
Mai presus de-orice gand pamantesc ?
Mai presus de-orice dragoste-a firii ?
Eu asa te iubesc.
Ma iubesti tu pe culmi de vedenii
dar si-atunci cand te simti parasit ?
Ma iubesti si-ntre flori, si-ntre suliti ?
Eu asa te-am iubit.
Ma iubesti tu mai mult decat ceilalti,
decat cei ce arar ma-nsotesc ?
Ma iubesti tu privind vesnicia ?
Eu asa te iubesc.
Simti ca-n lume straine ti-s toate ?
Simti ca-n Mine ti-e totu-mplinit ?
Ma iubesti tu mai mult ca pe tine ?
Eu asa te-am iubit.

 

 

Cu suliti lungi

“Cu suliti lungi, cu sabii grele,
ostasii unui sfant sobor
Te-au dus in fata judecatii
pe Tine, Salvatorul lor !
In jurul Tau s-au strans batranii,
invatatorul vechii Legi.
Iar Tu ai stat cu maini legate,
Tu, Creatorul lumii-ntregi.
Pilat, in toga purpuree,
privi de sus cu chip de leu.
Si nu stia c-avea in fata
pe Imparatul Dumnezeu.
Pe drumul trist Te-au plans truditii
si-au ras cei mandri si bigoti.
Iar tu urcai scaldat in sange
s-aduci iertare pentru toti.
Te-ai asezat cu brate-ntinse
sa aperi un pamant pierdut,
caci numai Tu stiai ca-n lume
n-aveam alt pret, n-aveam alt scut.
De-atunci mereu lovim in Tine
si Te gonim cu ura grea.
O, cat ai indurat, Iisuse,
ca sa castigi iubirea mea !”

 

 

Imparate, cand mi-adun …

Imparate, cand mi-adun
dorun-n zari senine,
soimi de ganduri ma rapun
si ma-ntreaba ce-o sa spun,
Imparate, ce-o sa spun,
cand voi fi cu Tine ?
Daca-n cer, in strai bogat,
multi vor fi-mpreuna,
dar eu cum voi fi-mbracat,
cand in lume nu mi-am dat,
Imparate, nu mi-am dat
haina cea mai buna !
Daca-n cer ar mai fi chiar
drumuri lungi si grele,
pentru mine vor fi doar,
caci in lume-atat de rar,
Imparate,-atat de rar,
am umblat pe ele !
Daca-n cer s-ar mai gasi
spini pe-o vagauna,
pentru mine toti ar fi,
caci in lume nici o zi,
Imparate, nici o zi,
nu-i doream cununa !
Iar de-ar fi-ntre porumbei,
lacrimi printre stele,
toate-ar fi din ochii mei,
caci n-am vrut in anii grei,
Imparate,-n anii grei,
sa-Ti slujesc cu ele…

 

 

Asculta

Asculta ! Se-aude un glas,
Se-aude o soapta ciudata.
Si, poate, in piept, un talaz
Incepe sa bata.
Asculta ! Ori nu-L cunosti ?
Si totusi e-atat de aproape !
In El e un freamat de osti,
un murmur de ape.
Asculta ! Ce largi simfonii !
Si parca… de mult… inainte
ti-era cunoscut. Nu-l mai stii ?
Ia adu-ti aminte !
…Odata cand primul pacat
te-a frant sub intaia povara…
Atunci ti-a vorbit raspicat.
A fost prima oara.
Apoi… ti-amintesti ? Undeva…
Se vorbea de Isus, de salvare.
Tu nu ti-ai dat seama. Era
a doua chemare.
De-atunci, din zori, cand te scoli,
si noaptea, cand linistea creste,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu iti vorbeste.
Si simti un fior. Dar degraba
pacatul te cheama, te cere.
- Ce-a fost ?, constiinta te-ntreaba.
- Nimic. O parere.
Nimic ? Sa te-ascunzi cu-o minciuna ?
Nimic ? E un duh ce se joaca ?
E-un fosnet de frunze ? O gluma ?
E vorba de clacã ?
Asculta ! Acel ce-ti vorbeste
prin visuri, prin bolta senina,
e glasul ce-n veci porunceste :
- Sa fie lumina !
E glasul ce-a scos din camara
si firul de iarba, si pomul,
si leul, si gaza ce zboara,
si ingeri, si omul !
E glasul ce-n raiul pierdut,
pe urmele soaptei infame,
striga catre omul cazut :
- Adame ! Adame !
E glasul rostind cu amar
osanda ce-a fost sa ramana :
- Tarana, intoarce-te, dar,
din nou in tarana !
E glasul de sute de ani
Ce tot mai puternic strabate :
- Ferice de voi cei sarmani,
cu inimi curate !
Caci Tatal atat v-a iubit,
c-a dat Fiul Sau sub ocara
ca oricine crede in El
in veac sa nu piara !…
Si toate acestea ce sunt ?
Un fosnet zadarnic de toamna ?
Chemarea Parintelui Sfant
nimic nu inseamna ?
Asculta ! Cu-acelasi ecou,
Acel ce-ti da viata si paine,
din nou iti vorbeste, din nou.
Acuma. Dar maine ?
Asculta ! El vine curand
sa-i cheme pe nume pe-ai Sai.
O, cum vei privi tremurand
a-norilor cãi ?
Asculta ! Caci vremea s-a dus
si nu-ti mai ramane prea multa.
Dar vino acum la Iisus !
… si-asculta !…

 

 

Tot mai frumos

Tot mai frumos,
mai aproape de mine
e gandul Tau,
Stea din Eden,
luminand viata mea,
pasii mei
c-un dor nemarginit…
Tot mai duios
ocrotindu-mi cararea
de orice rau,
sus, tot mai sus,
ma atragi spre zenit…
Tot mai maret,
mai scaldat in lumina
e chipul Tau,
Print glorios
care-ai dat viata Ta,
trupul Tau
ca Miel neprihanit.
Tot mai cu drag
imi inalt catre Tine
tot gandul meu,
sus, tot mai sus,
intr-un zbor infinit…

 

 

Porumbite albe

Porumbite albe ca zapada
din eternele gradini de sicomori,
voi mereu imi infloriti arcada
cu ghirlanzi de raze si ninsori.
Fermecat de zborul vostru-n soare,
gingas, luminos si intelept,
v-am cuprins faptura sclipitoare
si v-am strans o clipa langa piept.
Dar curand, voi, oaspeti de departe,
stol de flacari si de primaveri,
am lasat ca vantul sa va poarte
catre lumea-ntreaga, mesageri.
Orice dor curat ce-n piept zvacneste,
orice plans pe buze fara grai,
mangaiati-l voi hulubareste,
cu tot harul ciugulit in Rai !
Si facand pe urma cale-ntoarsa,
stol de pace alb si marmoreu,
duceti, langa lacrima cea stearsa,
ramuri de maslin lui Dumnezeu …

 

Mandragore
(Geneza 30,14-17)

Cum coboara capriorul
ca sa-si afle-n vai gazela,
tot asa venea si Iacov
spre Rahela.
Dar la usa ei inchisa
in suspinu-acelei ore,
el afla ca ea-l vanduse
pentru-un pumn de mandragore…
O, asemeni catre tine,
in mireasma de narcisa,
vine Domnul tau si afla
usa-nchisa.
Caci in loc sa-I iesi in cale,
sa lasi gandul sa-L adore,
tu te-ascunzi de Printul Slavei
pentru-un pumn de mandragore.
In Iisus e-o vesnicie
de minuni si slavi marete.
In Iisus e cea mai sfanta
frumusete.
Si cand El vrea sa-ti aduca
numai sclipet de-aurore,
o, cum poti sa-L lasi la usa
pentr-un pumn de mandragore ?

Baraba 

Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
pe cand in largul lumii cutreierai semet,
pe cand, cu lanci si scuturi, cohortele straine
te cautau sa-ti ceara al vietii tale pret ?
Ai auzit vreodata, prietene, de Mine,
cand floarea tineretii isi scutura podoaba ?
Ca sa te scap de lanturi, de moarte si rusine,
Eu am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Eu rasadisem pacea, tu semanai furtuna.
Si pe-amandoi multimea ne-a pus pe un cantar.
Minciuna cea din umbra alese-atunci minciuna,
talharii cei cu vaza cerura pe talhar.
Puteam sa zbor din lume, satul de-a ei urgie.
Si-atunci multimea oarba te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gandit la tine, privind spre vesnicie,
si am murit pe cruce, in locul tau, Baraba…
Te chem si astazi: Vino si vom strabate norii !
Te-am cautat cu lacrimi prin spini si bolovani.
Dar vremea e tarzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Si ceru-ntreg te-aspteapta de doua mii de ani.
De-ai sti ce neagra noapte si ce adanc fierbinte
va fi… cand suferinta nu va cunoaste graba…
Vei plange totdeauna si-ti vei aduce-aminte
ca am murit pe cruce, in locul tau, Baraba !

 

 

 

Tatal

De n-ai avut un fiu vreodata
legat in lantul cel mai greu ;
de nu ti-a fost o clipa data
un osandit sa-ti strige: Tata !
nu stii ce-nseamna Dumnezeu.
De n-ai avut un fiu in viata
crescut in vesnic jubileu ;
de n-a fost dat sa-ti moara-n fata,
sa simti ca inima-ti ingheata –
nu poti pricepe ce sunt Eu.
De n-ai avut in bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poti, omule, patrunde
ca sa-ntelegi ce foc ascunde
cuvantu-acesta : DUMNEZEU !
Dar dac-Odrasla Mea cea draga
S-a dat sub ochii Mei pe-altar,
o, cat as vrea ca lumea-ntreaga,
in fata crucii sa-nteleaga
ca EU sunt DRAGOSTE si HAR !

 

 

 

Si tu nu stii…

Te prind fiori, te simti murdar…
Te-a prins pacatul la rascruce.
Si tu nu stii, copil fugar,
c-am fost lovit cu-atat amar
si-am stat in locul tau pe cruce.
Te uiti la Cer, te-ntorci zdrobit.
Nu-i nimenea sa te-nteleaga…
Si tu nu stii, n-ai auzit
ca pentru tot ce-ai savarsit
Eu am primit pedeapsa-ntreaga ?!
O, cat ai vrea sa fii curat
si sa incepi o viata noua !
Si tu nu stii, tu n-ai aflat
ca pentru tine Mi-am lasat
strapunse mainile-amandoua.
Ti-a spus un duh neintelept
ca nu mai poti gasi iubire.
Si tu nu stii ca tot ce-astept
e doar sa vii sa-Mi cazi la piept
cu un cuvant de multumire…
Ce fericiti sunt fratii Mei,
toti cei iertati de fapte rele.
Si tu nu stii, si tu nu vrei
sa-ntinzi doar mana si sa iei
ofranda indurarii Mele.
O, vino dar ! Te chem sa vii,
sa-ti iei din mana Mea cununa !
Si-atunci vei sti ce azi nu stii
c-ai fost al Meu din vesnicii
si esti al Meu pe totdeauna !

 

 

Intoarce-te la Domnul

Cand ajungi sa-ti fii tu insuti o povara,
cand dureri de ne’nteles te-apasa greu
cand pe crengi sunt numai flori de primavara,
iar din tine frunze moarte cad mereu,
cand spre tainicul miraj ce se destrama
ratacesti ca un pescar de amagiri,
n-auzi tu un glas de frate ce te cheama,
n-auzi tu suspinul vesnicei iubiri ?
Intoarce-te la Domnul !…
Asa cum esti, cu zdrente-n suflet si poveri…
Intoarce-te la Domnul !…
un cuget nou si-o alta inima sa-I ceri.
Intoarce-te la Domnul,
la pieptul Lui sa intelegi cat te-a iubit.
Pe ranile eterne vei plange fericit.
Intoarce-te la Domnul,
copil regasit.
Ca-ntr-un joc, legandu-ti ochii cu naframa,
Tu alergi sa prinzi minciuna unui vis,
dar opreste-te, prietene, ia seama !
Pasii tai se-ndreapta-n goana spre abis !
In zadar pandesti naluca fericirii,
in zadar apuci cu pumnii amandoi !
Vei plati din nou tribut dezamagirii,
obosit… cu ochii plansi… cu pumnii goi…

 

 

Cat ai trait… 

Cat ai trait, ai strans si-ai strans,
cum strange de pe crengi furtuna.
Si-acum te uiti cu suflet plans
ca toate cate ti le-ai strans
te lasa una cate una.
Ai vrut in lumea de nevoi
sa-ti faci un rai. Ce cutezanta !
Si-acum dai totul inapoi
si pleci din rai cu pumnii goi.
Iar unde pleci, tu n-ai speranta.
Ai vrut, aici, pe-acest pamant,
sa-ti saturi inima flamanda.
Dar toate,-aici, se duc pe vant.
Iar mai incolo de mormant
tu nu ti-ai strans decat osanda.
Ai vrut sa fii inconjurat
de tot ce mangaie privirea.
Dar vai, cu cat ai adunat,
cu cat de lume te-ai legat,
cu-atat mai grea e despartirea.
Priveste dar ce ti-a ramas
si singur judeca-ti fiinta.
Iisus te cheama, fa un pas,
si-apuca-n ultimul tau ceas,
comoara cea de pret : cainta !

 

A batut la usa ta… 

A batut la usa ta
cineva…
Si n-a raspuns nimenea.
In tacerea negrei nopti,
sta un om si plange…
Fata Lui e numai rani,
pieptul numai sange.
- Cine esti, strain pribeag ?
Cine esti ?
De-a cui jale pribegesti ?
Pentru cine Te-au brazdat
bice fara numar ?
Ce povara Ti-a lasat
rana de pe umar ?
- Eu sunt robul ce slujesc
tuturor…
Un om al durerilor…
Nimeni plata nu Mi-a dat…
Numai spini si ura.
Numai rosii trandafiri
pieptul Mi-l umplura.
Eu sunt Painea ce s-a frant
lumii-ntregi.
Si sunt vinul noii legi !
N-am venit sa-ti plang in drum
rani usturatoare…
Plang pe cei ce pierd acum
ultima chemare.
A batut la usa ta
cineva…
Si n-a raspuns nimenea.
Dar deschide, nu mai sta !
Poate niciodata
mana Lui la usa ta
n-are sa mai bata !…

 

 

Bun ramas !

Erau straini. Pescari truditi,
cu fata supta ca smochina.
Si-ar fi ramas tot risipiti
ca niste maci printre capiti,
de nu i-ar fi cules Lumina !
 
Erau straini. Si-ar fi ramas
indepartati pe totdeauna.
Dar cand acel ciudat rabin
schimba la Cana apa-n vin,
ei au simtit ca toti sunt una !
De-atunci prin cate au trecut !
Cum mai puteau straini sa fie ?
Asa a vrut Iisus cel bun
ca-ntr-un sublim trecut comun
sa-i lege-n snop pe vesnicie !
Si-n adevar, de-atata har
ce-l revarsa mereu Prea’naltul,
simteau pescarii-n piept un jar,
simteau ca-i leaga un fierar
c-un lant de slava unul de-altul.
Caci ei priveau cum zi de zi
Iisus lucra mai grele semne.
Vedeau cei orbi, vorbeau cei muti,
ieseau din oameni belzebuti,
neasteptand sa-i mai indemne.
Pe ape L-au vazut umbland,
cum n-au vazut nicicand strabunii.
Si, unii-ntr-altii-nghesuiti,
au stat si L-au privit uimiti
cand El dadea porunci furtunii.
N-a intalnit in drum vreun mort
fara sa-i lase gol sicriul.
Le-a dat cu drag tot ce-a cerut,
si paini si peste cat au vrut,
si-a prefacut in Rai pustiul.
Pe-un munte-nalt S-a aratat
sclipind maret, ca vesnic Rege.
Si-atatea taine din Cuvant
n-a mai fost nimeni pe pamant
la fel ca El sa le dezlege !
Apoi, spre cruce a pornit
sa-Si scape turma Lui pribeaga.
Uimiti, ei L-au vazut plecand
intre ostasi, ca miel plapand,
El, ce crease lumea-ntreaga !
Ei au fugit plini de fior.
Dar casa-n care-au stat deoparte
s-a zguduit asupra lor
cand tainicul Invatator
iesi din trupul cel de moarte.
Si-a treia zi intra de-a drept
prin zidul casei : – Pace voua !
De patru mii de ani v-astept.
Priviti-Mi rana cea din piept
priviti-Mi mainile-amandoua.
Pe tarm Il intalnira iar,
El Isi pusese bland tunica
pe painea calda din stergar.
Iar pestii sfaraiau pe jar.
- Copii, ati prins ceva ? – Nimica.
Si cand spre cer, din micul grup,
urca usor ca un rasuflet,
ei toti erau ca roiu-n stup :
un singur gand, un singur trup,
un singur dor, un singur suflet !
S-astfel, uniti si-nfiorati,
in acel ceas de duiosie
nu mai erau straini, ci frati
cu mii de lanturi ferecati
de Dumnezeu, pe vesnicie !
                    *
Iubitii mei, voi, frati crestini,
frati de-ncercari si de Betanii,
si noi am fost candva straini
si-am fi ramas ca niste spini
purtati de vant si de pierzanii.
Am fi ramas ca pleava-n zbor
cand se involbura din ciururi,
ca reci baloane de sapun,
caci fara un trecut comun
si noi am fi straini de-a pururi.
Dar El, Iisus, pe toti ne-a smuls
sarind pe stancile genunii.
A alergat cu drag si-a plans,
la pieptul Sau strapuns ne-a strans
si ne-a legat in snop cu funii !
Da, ne-a legat, prin Duhul Sfant,
cu-atata har, mai sus de Lege,
cu-atatea bucurii si-avant,
ca nu e nimeni pe pamant
sa poata sa ne mai dezlege !
Si-acum … ne despartim. E-un pas
e-o clipa … care ne desparte.
Dar noi suntem un singur glas,
un singur duh, un singur vas,
si-aici, si dincolo de moarte.
O, ramaneti cu bine dar,
cat firul vremii se va toarce !
Da, ramaneti cu ochii sus,
caci voi stiti bine ca Iisus
cum a plecat asa Se-ntoarce.
O, ramaneti cu bine-acum,
surori si frati, pastor si turma !
Oriunde-om fi, in orice-ungher,
noi stim ca ni s-a dat din Cer
o viata care nu se curma.
Va zicem : Pace ! Bun ramas !
Dar nu cum orice om ar spune.
In bucurii si in impas,
pe-aceste banci, in orice ceas
vom fi cu voi la rugaciune…
Ramaneti, dar, cu bine frati,
in marturia inteleapta !
Caci nu pe tarm galileean,
ci sus, pe vesnicul liman
Iisus cu paini ceresti ne-asteapta !
Si cand spre nunta vor zbura
toti cei chemati in zarea-albastra,
urcand la randul cetei lor,
noi vom pleca de-aici in zbor,
caci voi, voi sunteti ceata noastra !
Iar dac-am lacrimat putin…
O, nu mai spuneti nimanuia…
Asa-i cand sufletul e plin…
Marire Tatalui Divin
si lui Mesia ! Aleluia !

 

 

Ezechia

Venind la regele iudeu,
Isaia murmura cu jale:
“Asa vorbeste Dumnezeu:
Fa randuiala casei tale,
Caci vei fi dus din patul tau
Catre tarana cea din vale…”

Iar regele s-a-ntors plangand
Si-a zis cu fata la perete:
“Tu stii, Stapane drept si bland,
ca Tu mi-ai pus pe gand pecete
si c-am trait curat si sfant
si n-au fost patimi sa ma-mbete!”

Vazand Stapanul cel Suprem
Acele lacrime umile,
El, care stie ce suntem
Doar umbre pale si fragile,
i-a prelungit al vietii ghem
cu cinsprezece ani de zile.
Si daca mult s-a bucurat
De anii acestia Ezechia,
Strigati crestini in lung si-n lat
Si dati de veste bucuria!
Caci iata noua ni s-a dat
Nu cativa ani, ci Vesnicia!

 

Întoarcerea

Un cer fierbinte, fără culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.

Dar dintre toţi, mai coploşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani o să-i sjungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimenea să-l scape!

Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră…

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea . Şi dintr-o dată
porni spre el prin arşiţa turbată.
“Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior…”
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o garafă, apă din burduf.
Apoi, veni… se aplecă-n ţărână…
Să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână…
Îl răsuci… dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fuseseră o mantie bogată;
pe umeri, după urme ce nnu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui… Dar cum? E cu purtinţă?
C-un freamăt în întrega lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
- De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez… Dar eu te ştiu!
Nu ! Nu, nu mă-nşală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt… Stăpân puternic
şi ănţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
cum poţi să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi aă-i ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridicăte şi hai cu mine! – Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dincolo de turmă,
“Întoarce-te!” mai auzi din urmă.
“Întoarce-te, cât nu e prea târziu!”
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când, undeva ca o ciudată veste,
se auzi noianul dintre creste…
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră…
Porcarul, alungit printre şopârle,
privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
“Nici roşcove nu ai… cum au godacii!
Aruncă-te!… aici avem de toate!…”
Şi râd şi cântă apele-nspumate…
Dar parcă iar aude pe bătrân…
“Tu eşti un fiu al marelui stăpân…”
E poate vântul. Dar din nou deodată…
“Şi când sub soare ai cui spune tată…”
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
“Şi când e fără seamăn tatăl tău…”
Zadarnic. Se târâ către vâltoare.
“De ce să mori când poţi găsi iertare?”
Zadarnic… Sunt pierdut… aici rămân…
“Tu eşti un fiu al marelui stăpân…
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
“Tu eşti un fiu…” Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
“Puternic… înălţat… şi înţelept…”
Pe celalt frate-l ţine acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi…

Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
“Aruncă-te! Aici avem de toate!”
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtatde plâns… Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-ntorc la el acasă!…
Mă duc să-i spun deoparte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi … am să-l rog să mă primească rob!…

*

Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări cristaline transparente,
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat…
Cărări şi plaiuri… margini de zăvoi…
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii… gata să-nflorească…
Şi sus… acolo… casa părintească…
Şi inima începe-acum să-i bată.
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă… tata… către el aleargă…
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă…
“Copilul meu!” Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
- Sunt vinovat… faţă de cer… faţă de tine.
- Aduceţi iute haina cu rubine!
- Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate…
- Puneţi-i un inel cu nestemate!
- Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
- Tîiaţi viţelul cel de sărbătoare!
- Primeşte-mă ca rob de-acum-nainte.
- Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?…
- Ai fost pierdut şi iarăşi te-am aflat!…

*

Prietene, aleargă-n zări! Alergă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!…

 

ACUM

(MATEI 25:3-40)
de Costache Ioanid

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!

Dacă-n ceasul de temut
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-I acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ca vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acuma haina ta ,
cât îi rupt veşmântul ;
căci în cer nu-i va fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea el fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
“Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!”

Iată, anii trec, s-au.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

 

 Nimic nu sunt!

nimic nu sunt, un strop de tină
în care ai pus un bob de grâu,
un ciob în care-aduni lumină
pustiu din care scoți un râu,

nimic nu sunt, un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să-l port
să dau deoparte piatra rece
când Tu dai viață vreunui mort

nimic nu sunt, o cupă spartă
din care faci un heruvim,
sunt omul ce te-a dat la moarte
fără să-i pese de-al Tău chin

nimic nu sunt, iar Tu ești totul
și Tu te-ai dat ca preț al meu
făcând din pieptul meu chivotul
ce-l poartă-n El pe Dumnezeu

nimic nu sunt, nimic sub soare
dar Tu te-ai dat pentru nimic,
în veci să fii mereu mai mare,
să fiu în veci, mereu mai mic!

 

 

Sursa: http://www.bibliavorbeste.ro si http://cercetatiscripturile.intercer.net/

This entry was posted in Dupa autor and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>