Pe apa Sâmbetei

Pe apa Sâmbetei

La români totul se duce pe apa Sâmbetei: aşteptări năruite, promisiuni ”evaporate”, afaceri, maşina, casa, chiar credinţa. În timp ce scotoceam prin gândurile mele, aducându-mi aminte de câte tone de reziduuri personale am deversat în apa cu pricina, monologam: „De ce apa Sâmbetei şi nu apa Duminicii, a Joiei, Miercurii, sau Vinerii? Există vreo conexiune între o zi de închinare poruncită în Biblie încă de la Geneză, şi o apă cu acelaşi nume?”

Dacă aruncăm o privire în cartea începuturilor, vom observa că un râu cu patru braţe străbătea grădina Edenului (ebr. eden=frumoasă, desfătare, delectare, fericire). Străbătând o arcadă uriaşă în timp (6000 de ani de existenţă), ne găsim cu sufletul, sperăm şi cu trupul, într-o altă grădină, şi mai frumoasă. În cetatea Noul Ierusalim, Noul Eden, aflăm râul vietii, limpede ca şi cristalul, ce iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. Pe cele două maluri ale râului găsim pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, frunzele lui slujind la vindecarea neamurilor (Apoc. 22:1-2).

În folclorul românesc, aceast fluviu imens de foc este un element cosmologic fundamental. Lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt, care este, fie subteran, fie îndepărtat. Ce ajunge pe apa Sâmbetei este pierdut pentru totdeauna. În legendele evreieşti, există Sanbationul, un râu care desparte lumea cunoscută de lumea imaginară şi îndepărtată, în care ar trăi urmaşii celor zece triburi evreieşti pierdute. Este un râu repede şi tumultuos în zilele de lucru, dar Sâmbăta se odihneşte.

Apa vieţii este cu adevărat apa „Sâmbetei”, a odihnei care se poate găsi în fiecare zi prin credinţa în Christos (Ev 4: 9-10). Dar ea nu este doar un râu al genezei lumii şi al paradisului apocaliptic, în lumea adevăraţilor Blajini, incomparabil mai deştepţi şi mai puri decât modelele mitologice. Ea va avea în final şi rolul de hotar între două lumi, dar în sens invers: dintre această lume a morţilor şi lumea cealaltă, a celor vii, a biruitorilor.

Aşa cum Petru face din apa Potopului o prefigurare a apei botezului, care împarte lumea în două părţi foarte inegale (1 Petru 3:20-21), milioane pe dinafară şi doar opt în arcă, apa odihnei de Sâmbătă, apa judecăţii ultimei generaţii, va constitui un hotar între lumea neascultătoare şi lumea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, un test care va trebui trecut, cu orice preţ, pentru oricine speră să ajungă pe malul celălalt. (http://tornafratre.blogspot.com)

Pentru unii, Sabatul este un vad uscat şi arid, împietrit în comparaţie cu celelalte zile, care sunt furtunoase şi vulcanice. Pentru alţii, Sabatul este o apă de odihnă. Oricum ar fi privit, el este ziua în care, fără nici un fel de obstacole, poţi intra în contact (desigur, spiritual) cu lumea de dincolo, incomparabil mai bună şi mai vie decât lumea noastră, lumea reunită a cerului şi a Noului pământ, unde Isus este Împăratul.

Daniel Niţulescu

This entry was posted in Editoriale and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>