Nemurirea sufletului

Nemurirea sufletului

Biblia ne spune lamurit ca omul este muritor si ca numai Dumnezeu este singurul nemuritor. In 1 Timotei 6:16 gasim scris: “Singurul care are nemurirea, care locuieste intr-o lumina de care nu poti sa te apropii, pe care nici un om nu L-a vazut, nici nu-L poate vedea, si care are cinstea si puterea vesnica! Amin.”

Desi in Biblie gasim amintite de 1700 de ori cuvintele ebraice si grecesti pentru “suflet” si “duh”, nu se spune nici macar o singura data ca omul ar fi nemuritor. Nici o singura data nu lasa Biblia sa se inteleaga ca “sufletul” sau “duhul” omului ar exista in stare constienta, independent de trup. Numai o singura data apare cuvantul “nemuritor” in toata Scriptura si atunci se refera la Dumnezeu: A Imparatului vesniciilor, a nemuritorului, nevazutului si singurului Dumnezeu, sa fie cinstea si slava in vecii vecilor. Amin.” 1 Timotei 1:17

Apostolul Pavel scrie prin inspiratie divina ca numai atunci cand va reveni Domnul Isus in slava, natura noastra omeneasca va suferi o schimbare radicala si anume: “Mortii vor invia nesupusi putrezirii si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii sa se imbrace in neputrezire si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire.” 1 Corinteni 15:51-53

Nemurirea deci nu este o insusire naturala a omului sau a sufletului sau, ci va fi un dar al lui Dumnezeu conditionat de mantuire.

Cum a aparut credinta populara ca sufletul este nemuritor?
Aceasta credinta isi are originea in Eden cand Diavolul, prin intermediul sarpelui, a zis Evei: “Hotarat ca nu veti muri.” Gen 3:4. Eva a fost amagita sa creada o minciuna si de atunci si pana astazi, Diavolul sau Satana este acela care inseala intreaga lume (Apoc. 12:9). Mantuitorul l-a demascat public numindu-l “tatal minciunii” (Ioan 8:44).

Invatatura ca sufletul este constient dupa moarte nu este decat o forma a minciunii spusa Evei de catre Diavol. Ea si-a gasit intrare in Biserica Crestina direct din traditiile si superstitiile paganismului. Istoricul grec Herodot scrie in “Istoria” sa ca vechii Egipteni au fost primii care au raspandit ideea ca sufletul omului este separat de trup si ca este nemuritor. Deci aceasta credinta a existat cu mult timp inaintea de iudaism sau de hinduism, de budism sau de mahomedanism.

Descoperirile arheologice de-a lungul Nilului confirma lucrul acesta. Egiptenii credeau ca sufletul (Ba) se urca la ceruri impreuna cu ultima suflare de viata a celui decedat, dar uneori el se mai intoarce sa viziteze trupul in mormant si se ospateaza din mancarea si bautura pe care le gaseste acolo. Picturile din mormintele egiptenilor ne demonstreaza toate acestea precum si faimoasa “Carte a mortilor” care este o colectie a serviciilor funerare si a credintei vechilor egipteni. Herodot scrie in “Istoria” sa: “Egiptenii au fost primul popor care a impartasit credinta in nemurirea sufletului, apoi Grecii au adoptat de la ei aceeasi conceptie.”

Cel mai de seama aparator printre vechii greci a credintei in nemurirea sufletului a fost filozoful atenian Platon (428-348 a.Hr.) elevul lui Socrate. El scrie: “Sufletul este nemuritor si indestructibil. Cand omul moare, sufletul se desparte de trup deoarece el exista prin sine insusi. Moartea este doar separarea sufletului de trup.” Platon a fost fondatorul “Academiei”, un institut pentru cercetari stiintifice si filozofice cu mare raspunet pe vremea aceea.

In crestinism, nemurirea sufletului este o idee filozofica care isi are baza in lucrarea “Phaidon” de Platon. In acest dialog care a avut loc in ziua mortii lui Socrate, Platon puse bazele conceptiei despre nemurirea sufletului.

Chiar unele comunitati iudaice din antichitate au fost mult influientate de ideile filozofice ale grecilor. Multi dintre primii teologi crestini ca Origen, Tertulian si Augustin au impartasit vederile lui Platon. Tertulian care a trait intre anii 155-220 scria: “Eu sunt de acord cu parerea lui Platon cand declara ca sunfletul este nemuritor.” (The Ante-Nicene Fathers, vol. III).

In ciuda faptului ca gnosticii se orienteaza dupa stiinta elina, in sec. II inca nu se observa in crestinism influienta platonica. Totusi, Iustin Martirul (150 d.Hr) in Apologica sa ii recuza pe cei care cred in inaltarea sufletului dupa moarte si indeamna sa nu fie considerati crestini. Melito de Sardes (190 d.Hr) vorbeste despre prima moarte ca fiind “tacerea lunga”. Tatian (170 d.Hr.) afirma ca sufletul in sine nu este insa-si viata, ci are doar parte la viata pe care i-o da Dumnezeu. Arnobius (300 d.Hr) este ultimul reprezentant in patristica a nemuririi conditionate. Pentru el dovezile platonice despre nemurirea pretinsa a sufletului sunt “meticulozitati sofistice.”

Primii dintre parintii bisericii care vorbesc “expressis verbis” despre nemurirea sufletului sunt Athenagoras din Atena si Tertulian (200 d.Hr). Ideea a fost dezvoltata amplu de Origene (185-254 d. Hr), unul dintre cei mai insemnati neoplatonisti din patristica.

Cu privire la Sf. Augustin care a trait intre anii 354-430, Enciclopedia Britanica spune ca “el a contopit religia Noului Testament cu traditia platonica a filozofiei grecesti.”

Mai tarziu, Martin Luther, conducatorul reformatiunii in Germania, avea serioase probleme de constiinta in legatura cu doctrina nemuririi sufletului pentru ca nu gasea nici un temei in Sfanta Scriptura.

Unul dintre valorosii teologi reformati contemporani scrie urmatoarele despre acest subiect: “Aproape toata traditia crestina vede in nemurirea sufletului semnul distinctiv al chipului divin in om. Astazi, vedem ca ideea aceasta nu este crestina ci platoniana… Fara obarsie platoniana, nu biblica. Ea este urmarea conceptiei ca sufletul uman este de origine divina. Dar Scriptura nu vorbeste despre un suflet nemuritor, ci ca omul a fost randuit la o comuniune vesnica cu Dumnezeu. Nu este o nemurire substantiala, ci o viata vesnica, ca o menire esentiala”. (Gereb Pal Dogmatika, curs de teologie sistematica, 1974).

Teologul Szeles, un erudit din literatura actuala a teologiei protestante scrie: “Este gresita conceptia formata sub influienta filozofiei platoniene, ca omul dispune de “trup” muritor si de “suflet” nemuritor. Omul traieste pe pamant in unitatea trupului (basar) si a sufletului (nefes). Cand Creatorul retrage de la om suflarea de viata, el devine cadavru si se reintoarce in pamant de unde a fost luat.” (E. Szeles Maria – Otestamentuli Biblika Theologica – Curs de teologie biblica a Vechiului Testament – 1976)

Biblia raporteaza despre trei invieri savarsite de Domnul isus pe cand era pe pamant si anume: invierea lui Lazar, invierea fiicei lui Iair si invierea fiului vaduvei din Nain. Daca sufletele lor s-ar fi dus la cer cand au murit, nu ar fi fost ciudat ca Isus sa-i aduca inapoi din fericirea vesnica spre a suferi din nou aici durerile omenesti si dupa un timp sa moara din nou? Sau daca s-ar fi dus in iad la moartea lor, nu ar fi fost tot atat de ciudat sa-i scoata din locul pedepsei lor?

De ce, dupa intoarcerea lor la viata, nu au avut nimic de spus despre rai sau despre iad? Cuvantul lui Dumnezeu ne invata ca in timp ce erau morti, ei dormeau inconstienti, fara vise. Daca aceste trei fiinte omenesti ar fi raportat ceva de dincolo de usa inchisa a mortii, ei ar fi contrazis Cuvantul lui Dumnezeu cu privire la starea omului in moarte.

Nicusor Ghitescu

This entry was posted in Articole and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>