Lucrarea de mai tarziu a apostolilor

Lucrarea de mai tarziu a apostolilor

 

Slujba de mai tarziu a lui Petru.-Datorita destoiniciei de istoric a lui Luca, despre lucrarea lui Pavel se stie mult mai mult decat despre cea a lui Petru. Luca relateaza cateva lucruri despre Petru, si de asemenea Pavel face in trecere cateva remarci despre viata acestuia din urma.

Curand dupa ce Iacov, fiul lui Zebedei a fost omorat de catre Irod Agripa I, acelasi rege l-a intemnitat si pe Petru, insa nu a reusit sa-l execute, deoarece apostolul a fost eliberat in mod miraculos de catre un inger (Faptele apostolilor 12,3-19). Intrucat se pare ca aceasta s-a intamplat la scurt timp dupa moartea lui Irod insusi, este acceptabil ca acest eveniment sa fie datat in anul 44 d.Hr. (vezi p. 97). Petru apare apoi la consiliul din Ierusalim, unde cuvantarea sa a deschis calea catre decizia de a elibera pe crestinii dintre neamuri de obligatia de a urma ritualurile iudaice (Faptele apostolilor 15,7-11).

Dupa aceea Petru dispare din relatarile din Fapte. Pavel il mentioneaza ca find in Antiohia la scurt timp dupa consiliul din Ierusalim (Galateni 2,11), iar Eusebiu, scriind cu aproape trei secole mai tarziu, arata ca el a fost cel dintai episcop al Antiohiei (Ecclesiastical History iii. 36. 2). Pare evident din introducerea la prima sa epistola (cap. 1,1) ca Petru a lucrat printre locuitorii din Pont, Galatia, Capadocia, Asia si Bitinia, o regiune care cuprinde mult din partile de nord si vest ale Asiei Mici.

Exista traditia ca Petru ar fi petrecut mai multi ani al Roma conducand biserica de acolo. Eusebiu declara, in lucrarea sa Chronicle, versiunea armeana, ca Petru s-a dus la Roma in anul al treilea al lui Caligula, care ar fi 39 d.Hr. Mai tarziu, in acelasi document, el plaseaza martiriul lui Petru la Roma in al treisprezecelea an al lui Nero, 66 d.Hr., Petru totalizand astfel douazeci si sapte de ani la Roma. Ieronim, care a scris la cateva decenii mai tarziu dupa Eusebiu, afirma ca Petru s-a dus la Roma in al doilea an al lui Claudiu, 42 d. Hr., si a ramas acolo douazeci si cinci de ani, pana in anul al patrusprezecelea al lui Nero, 67 d.Hr. (De Viris Illustribus i).

Este foarte putin probabil ca vreuna din aceste doua traditii sa fie corecte, caci Petru n-ar fi putut sta atat de mult la Roma. Daca el s-a dus acolo atat de devreme cum indica aceste traditii, atunci cu siguranta a trebuit sa-si intrerupa pentru o perioada serioasa de timp sederea acolo, atat pentru prezenta sa la consiliul din Ierusalim si vizita care a urmat apoi in Antiohia, si probabil pentru activitatile sale misionare din regiunea vasta a Asiei Mici. Mai mult decat atat, faptul ca Petru nu apare nicaieri in nici una din scrierile lui Pavel catre sau de la Roma, in care Pavel mentioneaza pe mai multi credinciosi care erau in cetate, constituie un indiciu ca Petru, cel mai probabil nu a fost in Roma in iarna anului 57/58 d.Hr. cand Pavel a scris romanilor, si nici in perioada dintre anii 61 – 63 cand Pavele fusese intemnitat acolo intaia oara.

Este posibil ca traditia despre sosirea timpurie a lui Petru la Roma sa se fi nascut in legatura cu relatarile despre Simon Magul. Iustin Martirul (150 d.Hr.) scrie ca unul numit Simon, un samaritean, a venit la Roma in timpul domniei lui Claudiu (41-54 d.Hr.) si a facut “vrajitorii mari” (First Apology 26; ANF, vol. 1, p. 171). Ireneu ( 185 d.Hr.; Against Heresies i. 23. 1-4) repeta aceasta poveste si il identifica pe acest Simon cu Simon vrajitorul pe care il mustrase Petru in Samaria (Faptele apostolilor 8,9-23).

O legenda numita Faptele lui Petru cu Simon, probabil de pe la anul 200 d.Hr., intr-un basm amanuntit spune cum, printr-o viziune de la Hristos, Petru a fost trimis la Roma ca sa i se opuna lui Simon. Deoarece se intelege ca Simon sosise acolo in timpul lui Claudiu, ar fi o concluzie logica ca Petru sa se fi dus la Roma cam in acelasi timp. Cu toate acestea, o asemenea legenda cu privire la Simon Magul nu constituie o dovada suficienta pentru a plasa sosirea lui Petru la Roma atat de devreme.

Pornind de la dovada anterioara nu inseamna totusi ca Petru nu a fost niciodata la Roma. Traditia crestina timpurie sustine cu tarie ca Petru a fost un conducator al bisericii din Roma si ca a murit acolo. Ignatiu (116 d.Hr.) arata ca Petru a propovaduit la Roma (To the Romans 4), iar Ireneu (185 d.Hr.) afirma ca Petru si Pavel, “dupa ce au intemeiat si zidit biserica, au incredintat slujba episcopatului in mainile lui Linus” (Against Heresies iii. 3. 3; ANF, vol. 1, p. 416).

Desi este clar din Noul Testament ca Pavel nu a intemeiat biserica din Roma, (vezi Romani 1,13; 15,23,24), si, avand in vedere dovezile de mai sus, este de asemenea indoielnic ca Petru sa fi facut acest lucru, chiar daca aceste puternice traditii crestine sustin ca Petru a murit la Roma. In anul 200, Gaius, un crestin roman, a afirmat ca “trofeul” lui Petru, probabil fie mormantul sau, fie locul martiriului sau, se stie ca fiind in Vatican, la data aceea nu o cladire ci un cimitir (vezi AA 537).

Problema sederii lui Petru la Roma este cu totul aparte de aceea a primatului papilor, care isi trag slujba de la el. Sustinerea lor trebuie in final ori sa stea, ori sa cada, nu pe temeiul sederii lui Petru la Roma ci pe temeiul problemelor cu totul diferite ale pozitiei lui Petru in biserica si adevarata natura a succesiunii apostolice. Pentru alte detalii cu privire la aceasta chestiune vezi Vol. IV, p. 836, cu privire la Matei 16,18.

  Apostolul Ioan. Despre apostolul Ioan se stie chiar si mai putin decat despre Pavel si Petru. In anii de inceput Ioan a lucrat cu Petru. El l-a insotit pe Petru cand ei doi, mergand la Templu sa se inchine, l-au vindecat pe olog (Fapte 3). El a fost trimis impreuna cu Petru de catre apostolii din Ierusalim ca sa-l ajute pe Filip in evanghelizarea din Samaria (Faptele apostolilor 8). Aceasta se petrecea la cativa ani dupa cincizecime.

Cu exceptia textului din Galateni 2,9, urmatorul raport pe care il avem despre el din Scriptura este propria sa afirmatie ca a fost “pe insula care se chiama Patmos, ” “partas cu voi la necaz”, adica cu aceia care trecursera de asemenea prin persecutie (Apocalipsa 1,9). O traditie credibila (Ireneu, Against Heresies v. 30. 3) situeaza scrierea Apocalipsei lui Ioan catre sfarsitul domniei imparatului Domitian, care a murit in 96 d.Hr. Nu exista nici un raport inspirat legat de ceea ce s-a intamplat cu Ioan in timpul celor saizeci de ani dintre Samaria si Patmos.

Pornind de la premiza ca Ioan, dupa ce a vazut viziunile extraordinare si pline de semnificatii desfasurate inaintea lui pe Patmos ar fi dorit sa le relateze imediat, este lesne de inteles de ce a fost el atat de dornic sa scrie acele viziuni. Dupa aceea le-ar fi pus in maini mai sigure decat acelea ale unui prizonier de pe Patmos. Faptul ca el a fost patruns de atmosfera si starea emotionala a profetilor dinaintea lui pe parcursul scrierii Apocalipsei este evident prin faptul ca o mare parte a vocabularului si chiar frazeologia sunt foarte asemanatoare celor ale lui Isaia, Ezechiel si Daniel.

Ioan nu da nici o indicatie in evanghelia sa legata de locul unde se afla cand a scris-o, insa Ireneu (ibid. iii. 3. 4) declara ca Ioan s-a aflat la Efes pana cand a inceput sa domneasca Traian 98-117 d.Hr.), si se considera probabil ca el sa fi scris epistola sa de acolo.

Potrivit lui Policrat, care a condus biserica din Smirna cam pe la anul 200 d.Hr., Ioan a fost preot ce “purta pieptarul” (Eusebiu, Ecclesiastical History v. 24. 3; Loeb ed., vol. 1, p. 507). Un document apocrif, Faptele sfantului apostol si evanghelist Ioan Teologul, a carui autoritate si temeinicie este imposibil de determinat, descrie in detaliu arestarea lui Ioan si infatisarea lui inaintea lui Domitian, in vremea caruia apostolul a adus marturia evangheliei. Se spune ca, in prezenta lui Domitian, el a baut o cupa de otrava fara sa fie vatamat si ca a inviat din morti pe un servitor al imparatului. Potrivit lui Tertulian, care a scris la inceputul secolului al treilea, Ioan a fost aruncat intr-un cazan cu ulei clocotit si a fost scos de acolo nevatamat, aceasta chiar inainte de exilul sau in Patmos (On Prescription Against Heretics 36; cf. AA 570).

Ioan avea o convingere puternica cu privire la adevar, asa cum se poate vedea continuu in evanghelia sa si desigur repulsie fata de erezie (1 Ioan 2,18.19.22.23; 2 Ioan 7-9). Aceasta repulsie este ilustrata intr-o povestire despre el. Cand voia sa intre intr-o baie publica din Efes, a aflat ca se afla acolo un anume crestin gnostic numit Cerint. Cand a aflat acest lucru, se spune ca Ioan a fugit de graba, strigand ca zidurile cladirii baii ar putea sa cada din cauza ca Cerint se afla inauntru (Ireneu, Against Heresies iii. 3. 4). Insa este dificil a se putea spune ce este adevar si ce este plasmuire.

Daca Ioan a fost conducatorul bisericii din Efes, acesta, cu siguranta trebuie sa fi devenit un mare centru evanghelistic. Fara indoiala ca centrele bisericii trebuie sa-si fi schimbat infatisarea o data cu aparitia si disparitia marilor conducatori crestini. In anii de inceput ai propovaduirii evangheliei centrul a fost indiscutabil Ierusalimul, unde locuiau cel putin cativa dintre apostoli, unde s-a tinut consiliul si de unde “cei trimisi” au pornit in misiunile lor. Asa trebuie sa fi stat lucrurile cam pana in anul 50 d.Hr, dupa consiliu.

Intre timp, misionarii din Cipru si Cirene au initiat un efort misionar activ si plin de succes intre neamuri in Antiohia si in jurul acesteia, si de aici Pavel si Barnaba au fost trimisi in curajoasele lor actiuni misionare printre neamuri. Cel putin pentru a se ajunge la neamuri, Antiohia trebuie sa fi fost un centru pentru activitatile crestine incepand cam din anul 44 d.Hr. si continuand pana la moartea lui Pavel sau mai tarziu.

Anii de sedere ai lui Pavel la Efes au facut cetatea importanta pentru crestini. El l-a desemnat pe ucenicul sau Timotei pentru acel loc, dupa cate se pare dupa prima sa intemnitare la Roma. Fara indoiala ca sub conducerea acestui tanar talentat cetatea a ramas in continuare un punct central in lucrarea pentru Hristos. Cand Ioan a preluat conducerea acolo, importanta Efesului trebuie sa fi sporit si mai mult.

Ceilalti apostoli.-Nu exista informatii demne de crezare cu privire la ceilalti apostoli. Activitatile cat si sfarsitul lor sunt si mai necunoscute decat cele ale lui Ioan sau Petru. Despre Andrei, fratele lui Simon Petru, se spune ca ar fi predicat evanghelia in Scitia si in Tracia, in nordul Greciei, si ca ar fi fost crucificat pe o cruce in forma de X, ce poarta de atunci numele de crucea sfantului Andrei. Nimic sigur nu se stie despre soarta lui Iacov cel mic. Despre Iuda, autorul epistolei, se spune ca ar fi predicat in Palestina, Siria si Arabia.

Traditia spune ca Matei s-ar fi dus in Partia si Persia si sugereaza ca nu ar fi fost martirizat. Despre Matia, cel ales, potrivit primului capitol din Faptele apostolilor, sa ocupe locul liber lasat de Iuda, se spune ca ar fi fost dintre cei saptezeci pe care Domnul Hristos ii trimisese ca sa predice (Luca 10,1), si ca ar fi predicat in Capadocia, la nord de provincia natala a lui Pavel, Cilicia, si ar fi murit ca martir, probabil in Iudea. Dupa cele spuse de Iosif (Antiquities  xx. 9. 1), Iacov, fratele Domnului a fost omorat cu pietre in curtile Templului.

Traditia este ferma in a sustine ca Marcu, autorul evangheliei care poarta acest nume, este considerat a fi acel tanar care a refuzat sa continue prima calatorie misionara impreuna cu Barnaba si Pavel si pe care Pavel l-a chemat in timp ce era prizonier in Roma (2 Timotei 4,11) si ca el ar fi predicat in Egipt. Se prespune ca el ar fi intemeiat biserica din Alexandria si ca era prezbiterul conducator al acesteia. Se spune ca ar fi murit ca martir acolo in timpul persecutiei lui Nero. Despre Natanael, sau Bartolomeu, se crede ca ar fi predicat in Arabia, si poate pe locurile unde este astazi Etiopia. Totusi, traditia sustine ca el a fost crucificat cu capul in jos intr-una din provinciile din Armenia.

Este evident ca traditia il confunda pe Filip apostolul cu Filip diaconul. In ce priveste raportul biblic, nu se stie mai mult despre apostolul Filip decat din relatarile din evanghelia lui Ioan unde se vorbeste despre el mai mult decat in celelalte rapoarte ale evangheliei. Filip din cartea Faptelor apostolilor este diaconul. Traditia sustine ca Filip apostolul a predicat in Frigia.

Despre Simon Zilotul se spune ca ar fi predicat in nordul Africii si ca ar fi murit ca martir sub Domitian, imparatul care il trimisese pe Ioan pe insula Patmos. Traditia sustine ca Toma s-ar fi dus in Partia si Persia, iar in ultimii sai ani in Edesa, unde se spune ca ar fi fost martirizat. Totusi mai exista o traditie care spune ca Toma ar fi predicat evanghelia in India, iar in India de astazi exista un grup de crestini care se intituleaza crestini tomiti. Insa este putin probabil ca activitatea lui Toma sa se fi extins atat de departe.

  Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>