Liberul arbitru versus voia lui Dumnezeu

Liberul arbitru versus voia lui Dumnezeu

Una dintre cele mai mari şi de durată dezbateri teologice – una care a tulburat cele mai strălucite minţi timp de secole – se referă la liberul albitru al omului.

În calitate de fiinţe umane chiar avem libertatea de a alege, sau sentimentul că o facem e doar o iluzie?   În cele din urmă, după cum se argumentează, dacă Dumnezeu ştie viitorul şi ştie care sunt alegerile noastre dinainte de ale face, chiar avem libertatea de a alege atunci când o facem?

Problema a devenit şi mai complexă odată cu apariţia lui Isaac Newton şi a contribuţiilor sale în fivâzică prin care Newton nu numai a demonstrat că o mare parte a Universului funcţionează după legi fizice, ci a descoperit formulele matematice ale acelor legi.

De fapt, contribuțiile sale au determinat un filozof să argumenteze că dacă ar fi posibil să ştim poziţia fiecărui atom din Univers, atunci cu siguranţă am putea şti ce va face fiecare persoană şi fiecare eveniment care urmează să se întâmple deoarece fiecare atom din cosmos ar urma legile descoperite de Newton.

Şi, dacă acest lucru ar fi adevărat – atunci cum poate exista liberul arbitru?

Cu toate acestea, alţii nu au fost convinşi. O persoană glumea spunând: „Cred în libertatea de a alege. De ce? Pentru că nu am de ales.”

Neţinând cont de teologia, filozofia sau ştiinţa mult prea complexe, ca adventişti de ziua a şaptea, credem în libertatea de a alege. Sunt aproape tentat să spun „Nu avem de ales, ci trebuie să credem în libertatea de a alege.”

Și asta pentru că nimic din religia noastră nu are sens fără ea. De la căderea lui Lucifer în Cer la căderea lui Adam și a Evei în Eden și la criza finală a ultimelor zile când fiecare trebuiesă aleagă între a primi „sigiliul lui Dumnezeu” sau ”semnul fiarei”, Biblia strigă la noi, aproape din fiecare pagină, despre realitatea libertății de a alege.

Desigur că Scriptura nu răspunde în mod direct unora dintre întrebările filozofice și teologice profunde referitoare la liberul arbitru și preștiința lui Dumnezeu. Și ce dacă? Nu abordează în mod direct nici problemele filozofice și teologice referitoare la întruparea lui Isus sau natura Trinității, sau învierea morților la sfârșitul timpului. Biblia doar ne învață aceste lucruri. Fie le acceptăm prin credință, fie nu le acceptăm.

E atât de simplu.

Astfel, în această predică vom vorbi despre realitatea liberului arbitru, în special atunci când se pune problema libertății religioase. Chiar și folosirea termenului „libertatereligioasă” poartă în sine ideea libertății de a alege”. În cele din urmă, ce rost are să vorbim despre libertate, orice fel de libertate, dacă nu avem libertatea de a alege?

Fără îndoială, în calitate de creștini adventiști, noi credem în exișstența liberului arbitru, a libertății de a alege, mai ales în probleme de credință și libertate religioasă. De fapt, mi-ar plăcea că amintesc un citat celebru al unuia dintre primii apărători ai libertății religioase din Occident, un om numit John Locke, un englez ale căror scrieri se crede că au avut un impact foarte puternic asupra lui Thomas Jefferson, unul dintre arhitecții experimentului american în ceea ce privește libertatea religioasă.

Locke a scris aceste cuvinte într-o perioadă în care puteai fi ucis dacă citeai din ceea ce unii considerau a fi versiunea greșită a Bibliei. A apărut în anul 1698 într-o broșură intitulată „O scrisoare despre toleranță”.

El scria: „Mă pot îmbogăți făcând ceva ce nu îmi face plăcere; pot fi vindecat de o boală folosind remedii în care nu am încredere; dar nu pot fi salvat de o religie în care nu am încredere și printr-o închinare pe care o detest”.

Și cel mai interesant e faptul că a scris acest lucru în contextul libertății religioase: nu e rolul guvernului să impună religia oamenilor deoarece, în cele din urmă, oricum nu îi va salva. Cine va fi salvat printr-o religie în care nu crede, printr-o religie care le este impusă de puterea statului? Aceasta este esența mesajului lui Locke și diși astăzi ni se poate părea evident, pe atunci nu era atât de evident. Nu era evident atunci și, din nefericire, pentru mulți nu e evident nici astăzi.

De exemplu, cu toate aceste discuții despre ”primăvara arabă” de anul trecut nu ar trebui să ne entuziasmăm prea mult deoarece rezultatele unui recent sondaj de opinie desfășurat în Egipt au arătat că  majoritatea egiptenilor cred în execuția publică a oricui își schimbă religia, adică a oricui se convertește de la islam la orice altceva!

Nu, aceste adevăruri nu sunt atât de evidente, nu-i așa?

Cu toate acestea, în calitate de adventiști, am proclamat libertatea religioasă timp îndelungat. Nu numai din cauza situației noastre unice în care păzirea Sabatului zilei a șaptea ne-a scos din normalitatea practicilor religioase din cele mai multe țări, cu excepția Israelului.

Nu, am proclamat libertatea religioasă deoarece credem că este un principiu biblic, un principiu care exprimă esența guvernării lui Dumnezeu, esența caracterului lui Dumnezeu și chiar esența legii lui Dumnezeu.

Da, legea lui Dumnezeu există pentru noi pentru că libertatea există. Ce vreau să spun?

Ei bine, haideți să ne gândim un moment la acest lucru. Dacă nu am fi avut libertate, libertate morală, care ar fi fost scopul legii morale? De ce ar fi avut Dumnezeu o lege pentru noi dacă nu am fi avut libertatea de a alege?

De exemplu, ce părinte a spus vreodată copilului său, „Anca, nu vreau să te duci mâine pe lună. Este regula casei mele – voi nu mergeți pe lună”? Niciunul. De ce? Răspunsul e evident: E imposibil pentu copil să meargă pe lună, așa că de ce ar avea părinții o lege care să spună că nu poate merge?

Tot astfel stau lucrurile și cu noi și cu libertatea morală pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Și acea moralitate e definită de legea lui Dumnezeu, nu e așa?  It’s the same with us, and with the moral freedom that God has given us.  And that morality is defined by God’s law, right? Așadar, Paul scrie: „Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: Să nu pofteşti! ” (Romani 7:7).

Nu ar avea sens dacă nu am avea libertate, libertatea morală, libertatea de a pofti, libertatea de a alege să facem binele sau răul, de a-l alege pe Dumnezeu sau de a nu Îl alege.

În calitate de adventiști de ziua a șaptea, aceasta este esența poziției în ceea ce privește libertatea religioasă. De fapt, permiteți-mi să îl citez pe Thomas Jefferson, pe care l-am menționat mai devreme și care a fost influențat de John Locke. Iată ce a scris Jefferson într-una dintre primele declarații cu privire la libertate religioasă în America. Se numește Statutul Libertății Religioase din Virginia, iar Jefferson, fost președinte al Statelor Unite, încă îl considera una dintre cele mai mari realizări ale lui. A scris: „Preaputearnicul Dumnezeu a creat mintea liberă; toate încercările de a o influența prin pedepse sau poveri temporare sau prin limitarea capacității civile tind numai să dea naștere unor obiceiuri precum ipocrizia și răutatea și se îndepărtează de planul Sfântului Autor al religiei noastre care, fiind atât Domn al trupului cât și al minții, a ales să nu o propage forțat, cu toate că stătea în puterea Lui să o facă.”

Observați, „Preaputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă”. Jefferson a crezut, cu siguranță, nu numai în libertatea de a alege, ci și în consecința naturală a libertății de a alege, libertatea religioasă.

Deși, după cum am spus, Biblia conține nenumărate exemple ale realității libertății de a alege, vreau să mă concentrez asupra unei istorisiri biblice, o istorisire în care Îl putem vedea cu Isus realitatea libertății de a alege. Cred ca e important să ne amintim că noi nu trebuie numai să Îl alegem sistematic pe Hristos, ci este responsabilitatea noastră față de oamenii din jurul nostru să ne asigurăm că nu sunt limitări pământești atunci când luăm acea decizie. Aceasta ar trebui să fie esența mesajului nostru pentru  libertatea religioasă pentru că e ceea ce ne-a arătat Însuși Isus.

În cele din urmă, dacă Dumnezeu Însuși nu ne va să Îl urmăm, cum îndrăznește vreo instituție umană să încerce să o facă? Aceasta este esența mesajului nostru în ceea ce privește libertatea religioasă.

Istorisirea noastră se găsește în cartea lui Luca, capitolul 18. E povestea tânărului bogat și începe cu versetul 18. Să citim întregul pasaj iar apoi să revenim asupra lui deoarece e foarte instructiv și transmite ideea centrală într-un mod foarte puternic și clar:

„Un fruntaş L-a întrebat pe Isus: Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Pentru ce Mă numeşti bun? i-a răspuns Isus. Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta. Toate aceste lucruri, I-a zis el, le-am păzit din tinereţea mea. Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă. Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot; căci era foarte bogat. Isus a văzut că s-a întristat de tot, şi a zis: Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.”  (versetele 18-25).

Desigur că citim această istorisire în primul rând pentru adevărurile spirituale despre bogăție și pericolele acesteia sau despre idolatrie, despre a pune ceva înainte de Hristos și așa mai departe. Și totul e aici. Acesta e mesajul principal al parabolei. Este despre lucrurile la care nu vrem să renunțăm pentru Isus.

Așteptați… Ce am spus? Este despre lucrurile la care nu vrem să renunțăm pentru Isus?

Nu vrem? Dar dacă aș fi spus așa: Este despre cum noi, ca ființe umane ce își folosesc liberul arbitru, libertatea de a alege – „Atotputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă” – pentru a alege altceva decât Hristos?

Nu e exact ceea ce a făcut tânărul bogat?

Dacă nu crezi în predestinare – un termen teologic pretențios pentru ideea că alegerile noastre sunt deja predestinate de Dumnezeu, trebuie să crezi că Isus, Creatorul nostru – pentru că Biblia este  clară cu privire la acest lucru – a vrut ca omul să fie salvat. Nu-i așa? Dacă nu credeți, așa cum fac unii oameni – că Dumnezeu, încă dinainte de începutul lumii, i-a predestinat pe unii să fie pierduți, trebuie să credem că Isus a dorit ca acest tânăr să fie salvat.

Acest concept este de bază în teologia adventistă. Nu a murit Hristos pentru fiecare ființă umană? Hristos nu urma să moară foarte curând pe cruce pentru acel tânăr? Nu au fost cuvintele lui Isus pentru el – „vinde tot ce ai, împarte la săraci, și vei avea o comoară în ceruri. Apoi vino și urmează-Mă” – un apel pentru salvarea lui? De ce s-ar fi deranjat Isus să îi spună ceva omului dacă acesta nu avea nici o șansă, nu avea libertatea de a alege să fie de partea sau împotriva lui Isus?

Ascultați cu atenție următoarele cuvinte ale lui Ellen White, deoarece sunt puternice.

„Isus a văzut în acest tânăr conducător, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire, exact ajutorul de care avea nevoie. Dacă s-ar fi aşezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos; deoarece avea însuşiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forţă divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naştere la iubire. Isus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om şi s-o sfinţească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenţei Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui!” (Hristos, Lumina Lumii, p. 519).

Cum putea fi mai clar și direct? A scris că Hristos „dorea„ ca el să devină împreună-lucrător cu El, Hristos „dorea” să dezvolte partea bună a caracterului său, Hristos „să-l facă să-I semene”.

Deci care a fost voia lui Dumnezeu? Dumnezeu a dorit ca acest bărbat să Îl urmeze pe Isus dar, cu toate acestea – din ceea ce a spus Isus – e destul de clar că acest tânăr nu a făcut-o. Adică s-a împotrivit voii lui Dumnezeu de a fi salvat.

Asta e, dacă stai să te gândești, destul de greu. Și cu toate acestea, la ce altă concluzie poți ajunge dacă nu accepți teologia impertinentă care învață că Dumnezeu l-a predestinat pe acest tânăr conducător să fie pierdut? Dacă nu o accepți, așa cum facem noi, ca adventiști – și mulți alți creștini – ce altceva poți face decât să vezi în această istorisire un exemplu puternic al libertății religioase, al liberului arbitru, al libertății de a alege?

Deși acesta nu este mesajul principal al istorisirii, mesajul principal nu are sens dacă e separat de realitatea libertății de a alege deoarece acesta spune „nu alege nimic deasupra și înaintea lui Hristos”.

Nu alege greșit. Folosind darul libertății și al libertății de a alege pe care Dumnezeu ni le-a oferit, alege-L pe Isus, nu altceva.

Acesta nu este un mesaj nou. Nu a început odată cu Evangheliile.

Ce a spus Dumnezeu poporului Său cu multe secole înainte?

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, ” (Deuteronom 30:19).

Alege viața.  Alege, ești liber să alegi.

Sau când poporului lui Israel i s-a spus:

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15).

Cum pot acestea și multe alte versete să aibă sens fără realitatea liberului arbitru? E imposibil.

Un alt exemplu oferit de Isus exprimă atât de puternic realitatea liberului arbitru în fața voiei lui Dumnezeu. Sau, așa cum spune titlul predicii, Liberul arbitru versus voia lui Dumnezeu.

Însoțiți-mă în Luca 13, capitolul în care Isus, știind că se apropia sfârșitul, știind ce urma să se întâmple în curând, spune Ierusalimului, cu lacrimi în ochi:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (versetul 34).

Care era voia lui Dumnezeu? Cum altfel poți citi decât că voia lui Dumnezeu era „să strâng pe fiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi”?

Exact asta a spus. Aceasta era voia lui Dumnezeu.

Dar ce s-a întâmplat? „și n-ați vrut!” Mulți dintre acești oameni, folosindu-și libertatea de a alege, au respins ceea ce Dumnezeu dorea să facă pentru ei.

Cu alte cuvinte, voia lui Dumnezeu versus libertatea de a alege.

Oricât de des este abordată libertatea religioasă a bisericii noastre în contextul relației biserică-stat din ultimele zile, nu trebuie să neglijăm exemplul lui Isus de libertate și alegere. Faptul că Creatorul nostru ne permite să Îl slujim este un dar incredibil – și nici un impediment pământesc (guvernamental sau social) nu ar trebui să ne înterzică dreptul de a exercita acel dar. Dacă Dumnezeu Însuși nu o va face, atunci vă întreb, Ce face orice guvern să creadă că are dreptul să procedeze altfel?

Mai este un exemplu oferit de Isus, de departe cel mai bun, cu privire la sfințenia liberului nostru arbitru, a libertății noastre de a alege, a libertății noastre religioase și cu privire la cât de mult o respectă Dumnezeu.

Permiteți-mi să vi-l citesc.

Sunt doar trei cuvinte: „L-au răstignit” (Matei 27:35).

Ce spun? Spun că crucea este cel mai grăitor și cel mai puternic exemplu al sfințeniei libertății noastre religioase, deoarece vedem cât de mult L-a costat pe Dumezeu.

Gândiți-vă. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi creat cu libertatea de a alege, cu libertatea morală, cu capacitatea de a alege să facem bine sau rău, nu am fi păcătuit niciodată. Nu-i așa? Dacă nu credem că Dumnezeu a dorit ca noi să păcătuim, că El a plănuit de la început ca noi să păcătuim – și nu cred că noi, ca adventiști vrem să mergem în această direcție – atunci trebuie să credem că păcatul a apărut ca urmare a exercitării liberuluinostru arbitru, a libertății noastre de a alege.

Dacă îl cităm din nou pe Thomas Jefferson: „Atotputernicul Dumnezeu a creat mintea liberă”. Cum altfel putem explica apariția păcatului, a răului, a marii lupte, decât prin exercitarea libertății de alege? Nu doar libertatea de a alege a omului, ci și cea a îngerilor.

Adevărul este că nu o putem explica fără a-L face pe Dumnezeu autorul răului, nu fără a-l face responsabil pentru ea.

Domnul ar fi putut să evite agonia crucii făcând un lucru simplu – nu ne crea ca ființe libere. Simplu, nu?

Da.  Ne-ar fi putut face agenți amorali, fără a avea deloc libertate morală.

Asemenea lui Paro, foca albă. Cine e Paro? Paro e o mică focă albă drăguță și pufoasă ce însoțește persoanele în vârstă. Paro are un scop: să fie un prieten simpatic, ca un animal de companie, dar nu cauzează alergii, nu mușcă, nu zgârie, nu fuge, nu roade mobila și nu face accidente pe covor.

Despre ce vorbesc? Paro este un robot ce a fost programat să se comporte cât mai asemănător cu un animal adevărat, manifestând „dragoste” și „afecțiune” față de stăpânii lui. Ciudat e că, într-o anumită măsură, funcționează. Se știe că acești roboți pot să te binedispună, motiv pentru care sunt folosiți din ce în ce mai mult pentru a ține companie persoanelor în vârstă. Există versiuni mai avansate ale Paro, numit (de Cartea Recordurilor) „Cel mai terapeutic robot din lume”.

Desigur, și din nefericire, idea creării unui asemenea robot nu s-a oprit la foci pufoase care să îl aline și să îl amuze pe bunicul. Industria sexului a creat deja o femeie robot care să facă mai mult decât atât.

Ceea ce vreau să spun e că Dumnezeu nu a dorit să creeze roboți, pentru că orice ar face Paro – nu iubește. Nu poate iubi. Nu e o entitate morală. Nu e o entitate liberă. Orice ar face, o face pentru că trebuie. Poate fi drăguț, poate fi pufos, poate fi simpatic, dar nu poate manifesta dragoste pentru că nu e și nu poate fi un agent moral liber.

Dumnezeu ar fi putut să ne creeze așa, și dacă ar fi făcut-o nu ar fi trebuit să treacă pe la cruce, Dar Dumnezeu ne-a creat ființe libere, ființe morale, ființe care pot iubi. A trebuit să ne facă liberi, iar acea libertate avea riscuri, și chiar dacă știa care erau riscurile, știa ce urma să se întâmple, libertaeta noastră a fost atât de sacră încât a ales să moară pe cruce decât să ne-o nege.

Dacă vreți să vedeți cât de sacră, cât de esnțială, cât de importantă e libertatea religioasă, chir și pentru Dumnezeu – uitați-vă la cruce. Isus s-ar fi putut scuti de toate acestea dacă ar fi făcut un lucru simplu: ne-a fi creat asemenea lui Paro, fără o libertate morală adevărată.

Dar nu a făcut-o deși a știut cu mult înainte ce urma să se întâmple. Uitați-vă la ceea ce Pavel i-a scris lui Timotei. El scris „prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:8, 9).

Înainte de crearea lumii a fost creat planul de mântuire deoarece Dumnezeu a știut, înainte de crearea lumii, la ce va duce liberul nostru arbitru, dar în loc să nu ni-l ofere a murit pe cruce pentru a ne cruța de pedeapsa pentru abuzul nostru de acea libertate de a alege.

Mesajul nostru e simplu: Dacă libertatea este atât de importantă pentru Dumnezeu, cum îndrăznește un guvern pământesc să facă ceea ce Dumnezeu nu face?

Și acesta este mesajul evangheliei și al libertății religioase, care este esența evangheliei. Evanghelia este vestea cea bună cu privire la ceea ce a făcut Isus pentru noi pe cruce: a plătit pedeapsa pentru violarea libertății de a alege pe care El ne-a dat-o.

Trăim într-o lume înfricășătoare, nu-i așa? Se întâmplă atât de multe lucruri, se pot întâmpla atât de multe lucruri și persecuția ar putea apărea într-un moment. De aceea credem că ceea ce facem este atât de important. Trebuie să le transmitem oamenilor principiile libertății religioase, principiile libertății.

Multe grupuri învață și promovează libertatea religioasă. Noi suntem singurii care o facem sub scutul veștii bune din mesajele celor trei îngeri. Folosiți-vă libertatea de a alege, acest dar sacru și scump, și continuați să susțineți lucrarea pe care am fost chemați să o îndeplinim.

Clifford Goldstein

Sursa: http://resursepredici.blogspot.ro

This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>