Isus Hristos, intemeietorul Bisericii

Isus Hristos, intemeietorul Bisericii

 

Biserica universala.-Isus Hristos este intemeietorul Bisericii universale; mai intai in sensul ca aceasta constituie intregul corp sau familie a lui Dumnezeu, ce se intinde de la Adam pana la a doua venire a Domnului; si in al doilea rand, in sensul particular al bisericii de dupa intruparea Sa. Biserica universala este luata in atentie in acest comentariu, in cel de-al doilea sens.

Domnul Isus Hristos nu a venit in slava de nedescris a divinitatii pentru a intemeia biserica crestina. El a venit intr-o fire asemanatoare cu a pacatului (Romani 8,3), si de aceea a fost in mod trist neinteles. Nu a venit nici cu stralucirea unui rege pamantesc. El a venit doar ca un simplu om din popor, dezamagind in felul acesta pe iudei, pentru care venirea lui Mesia avea sa fie cel mai mare eveniment petrecut vreodata.

Mesia.-Totusi Isus Hristos a fost Mesia. Iudeii nu au inteles adevarul dublu (1) ca Mesia trebuie sa fie Dumnezeu Insusi, si (2) ca vor trebui sa fie, prin natura lucrurilor, doua veniri ale lui Mesia. Prima venire trebuia sa-I dea lui Mesia ocazia de a osandi “pacatul in firea pamanteasca” (Romani 8,3), si “sa guste moartea pentru fiecare om” (Evrei 2,9).

A doua venire trebuie sa aiba loc in slava gloriei ceresti, pentru a aduna rodul lucrului pe care biserica trebuie sa-l faca prin Duhul Sfant in decursul secolelor, perioada de timp ce trebuie sa separe cele doua mari veniri ale Domnului. La prima Sa venire, Domnul Hristos a indeplinit perfect profetiile mesianice. El a proclamat acest lucru, citand din Isaia (61,1.2a) intr-un sabat emotionant, in sinagoga din Nazaret (Luca 4,16-22). Terminand de citit El a separat lucrarea de mantuire a primei veniri de “ziua de razbunare a Dumnezeului nostru” (Isaia 61,2b), care nu avea sa se implineasca decat la cea de-a doua venire (DA 240,241).

Invatatorul.-Domnul Isus a venit sa invete pe oameni. El a invatat in primul rand prin exemplul unei vieti fara pata. In timp ce a trait astfel fara a putea fi invinovatit de ceva, de pe buzele Lui ieseau cuvintele adevarului rostite cu simplitate, care au ajuns la mintea celor mai nefericiti, a celor mai nenorociti pacatosi; chiar si cei posedati de demoni au auzit cuvintele Lui. El a folosit de asemenea parabolele ca mijloc de invatatura, pentru aceia care voiau sa cerceteze in amanuntime si sa analizeze, insa acestora le-a dat libertatea de a alege frustrarea daca nu voiau sa aiba mintea receptiva si sa inlature prejudecatile. “Iti multumesc Doamne … ca ai ascuns aceste lucruri de cei intelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11,25).

Revelatia lui Dumnezeu.-Paganii se temeau de dumnezeii lor – de aceia in care inca credeau – si ii impacau cu jertfe si sacrificii. Iudeii, constienti de deficientele lor, au ajuns sa-L priveasca pe Dumnezeu nu ca pe Creatorul si Tatal, asa cum este El, ci ca pe o divinitate ofensata care cauta ocazia de a Se razbuna pe cei neascultatori. Ei invatau pe oameni ca Il puteau impaca cu un regim strict de vietuire, un legalism restrictiv si obligatoriu, o etalare publica a religiozitatii. Constiinta le cerea sa caute sa castige favoarea Lui divina printr-un sir nesfarsit de sacrificii cerute de lege, insa aceste cautari le-au fost zadarnicite prin lipsa de spiritualitate a inimilor lor. Ei cautau sa ofere lui Dumnezeu o indreptatire lucrata de ei insisi.

Domnul Isus a venit nu pentru a arata cum este Dumnezeu in ce priveste puterea si slava Lui vizibila, ci pentru a arata oamenilor acele insusiri ale Lui proclamate de Moise pe munte (Exod 33,18 pana la 34,9)-intelepciune, indurare si neprihanire, cat si insusirea atocuprinzatoare a iubirii. Aceasta revelatia putea fi data de Dumnezeu, si numai de Dumnezeu, oamenilor care se departasera de El atat de mult incat nu ar fi putut suporta stralucirea orbitoare a slavei Sale. Neprihanirea trebuie sa vina de la Dumnezeu.

Astfel, Domnul Isus a manifestat iubirea plina de bunatate si alte virtuti simple ale caracterului plin de har ale unui Tata bun si indurator. El vorbea despre slava, despre judecata, dar accentua bucuria in Domnul si frumusetea vietii traite in sfintenie. El a spus: “Eu sunt calea, adevarul si viata.” “Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14,6. 9). Nu slava vizibila -inca nu-ci tot ceea ce putea fi expus despre Dumnezeu in chip omenesc, a fost trait si invatat de catre Domnul Isus.

Lucrarea.-Tainuindu-si divinitatea prin umanitatea Sa, Domnul Isus a facut minuni mari in puterea Duhului Sfant. A inviat morti; a vindecat pe bolnavi; a domolit tumultul naturii; a mustrat si scos demoni, scotandu-i din vietile oamenilor asa cum odinioara ii aruncase din ceruri. A hranit trupurile flamande ale oamenilor printr-o inmultire miraculoasa a painii si pestelui si le-a hranit si sufletele prin inmultirea adevarurilor spirituale.

El a lucrat in liniste, fara etalare nenecesara. Continuu neinteles, adesea calomniat, El a fost precaut, adesea poruncind celor ce beneficiau de bunatatea Sa sa nu spuna cine i-a ajutat. Cu toate acestea, lucrarea Lui a fost facuta in public si nu putea decat sa atraga atentia.

Evanghelia publica.-Trebuia sa fie astfel. Oamenii trebuiau sa cunoasca solia si cauza Domnului Isus. Ei trebuiau sa fie atrasi la El. Si au fost. Nu doar doisprezece, ci saptezeci s-au asezat sub directa Lui conducere si au fost ocazii cand mii de oameni Il urmau.

Marturia s-a incheiat in Iudeea. Samaritenii nu aveau sa auda pentru ca “Isus Se indrepta spre Ierusalim” (Luca 9,53). In Galileia El a predicat si lucrat iar si iar, insa in Nazaret si alte locuri oamenii au refuzat lucrarea Lui.

Pe masura ce se incheia timpul lucrarii Sale pe pamant, El a ingaduit ca atentia sa fie tot mai mult atrasa spre Sine. Dealul Calvarului se intrevedea la orizontul timpului iar oamenii trebuiau sa vada cum urca El acel munte mic pentru a muri pe cruce. El a hranit cinci mii de barbati, in afara de femei si copii, si apoi patru mii, timp in care ucenicii sperau ca va fi proclamat rege. Cand l-a inviat pe Lazar din morti, toata regiunea acea a stiut acest lucru. El a intrat triumfal, calare in Ierusalim in timp ce oamenii de rand Il aclamau, si din nou coroana regala era in mintea ucenicilor. Cand a venit sfarsitul, toti iudeii au avut cunostinta de acest lucru.

Biserica.-Ca intemeietor al unei miscari, Isus a spus destul de putin pentru ca posteritatea sa poata citi despre biserica Sa. Insa El a intemeiat o biserica. Scriitorul Evangheliei a pus in gura Sa cuvantul ekklesia tradus prin “biserica, ” si insemnand foarte literal, “chemata afara”; sensul era de “chemata afara si adunata.” Era numele folosit pentru adunarile publice din orasele-state aflate sub autoritatea grecilor. In LXX aceasta ia o insemnatate religioasa ca fiind “adunarea” lui Israel, iar in Noul Testament aceasta s-a aplicat la adunarea spirituala a sfintilor lui Hristos. Se poate vedea partasia stransa care a facut din biserica o organizatie, intrucat Domnul Hristos i-a incredintat acesteia un program de lucru.

Domnul Hristos a spus ca El va zidi biserica Sa si va face acest lucru prin oameni cu o credinta sincera in El ca Fiu al lui Dumnezeu, oameni care aveau sa marturiseasca numele Lui (Matei 16,15-19). Aceasta avea sa implice in mod necesar misiunea de a invata pe altii, avand ca rezultat acceptarea partasiei acelora care aveau sa auda cuvantul predicat. Detaliile procesului de formare al bisericii au fost intretesute de El in cadrul invataturilor Sale generale.

Cu toate acestea, biserica avea sa aiba autoritate. Membrii adunarii sfintilor care aveau sa refuze posibilitatea de a fi impacati cu fratii lor aveau sa fie exclusi, iar indepartarea lor avea sa aiba loc cu aprobarea cerului insusi si in concordanta cu deciziile din ceruri (Matei 18,15-18).

Insarcinarea Evangheliei .-Inainte de incheierea experientei Sale de pe pamant, Domnul Isus a incredintat ucenicilor Sai sarcina unei mari misiuni, a carei indeplinire avea sa-i duca in toata lumea. Ucenicii aveau sa rosteasca solia evangheliei si sa efectueze botezul ca un serviciu premergator pentru oricine avea sa intre in biserica. Instruirea in ce priveste voia lui Hristos si cuvintele Lui trebuiau, desigur, sa se desfasoare o data cu botezarea acelora care deveneau membrii ai bisericii. Pentru a ilustra aceasta lucrare si pentru a-i familiariza pe ucenici cu ea, Domnul Hristos a trimis la inceput doisprezece, apoi saptezeci, doi cate doi. Le-a fost permis sa-si ia un minimum de echipament, insa un maximum de putere sprituala.

Trimiterea acestor barbati nu putea sa dea gres caci Isus era un om al ordinii. Intr-adevar, in dimineata invierii, inainte ca Domnul Isus sa Se infatiseze inaintea Tatalui, El Si-a luat timp sa puna in ordine panzele folosite pentru inmormantarea Sa (Ioan 20,5-7). Trimiterea celor doisprezece si a celor saptezeci, cat si planul marii insarcinari in sine puteau fi realizate numai dupa o buna randuiala si in ordine. Biserica a fost intemeiata pe ordine si organizare.

Incheierea lucrarii lui Isus. -Invidia manifestata fata de Hristos de catre conducatori si neintelegerea statutului si lucrarii lui Mesia de catre popor a ajuns in cele din urma la un punct culminant. Iudeii insistau ca romanii sa-L rastigneasca. Un procurator roman, un politician oportunist, Pontius Pilat, le-a satisfacut aceasta dorinta. El a cautat sa-si spele maine pentru a scapa de responsabilitate insa apa nu-i putea indeparta vinovatia. Evreii au preluat asupra lor aceasta vinovatie prin infricosatoarea lor declaratie : “Sangele Lui sa cada asupra noastra si a copiilor nostri” (Matei 27,25).

Ispasire in folosul altora.-Nu sunt necesare speculatii cu privire la cine, evreii sau romanii, au cauzat moartea lui Hristos. Caci “El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre” (Isaia 53,5); “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn ” (1 Petru 2,24). Planul pentru a veni in intampinarea pacatului a fost intotdeauna in mintea lui Dumnezeu: si anume, Fiul Sau avea sa traiasca fara de pacat pe pamant, dovedind in felul acesta ca legea poate sa fie tinuta ; si ca El avea sa moara, desi nevinovat, pentru a osandi “pacatul in firea pamantesca ” (Romani 8,3), indeplinind astfel semnificatia jertfelor din Vechiul Testament si aratand ca trebuie sa aiba loc moarte pentru calcarea legii.

Domnul Hristos a fost intodeauna de acord cu acest plan si de aceea El S-a intrupat, a trait fara pata si a lasat un exemplu pe care, prin puterea Sa, toti il pot urma (1 Petru 2,21-23). El a gustat “moartea pentru toti oamenii” (Evrei 2,9), luand asupra Sa Insusi ispasirea inlocuitoare a pacatelor tuturor care aveau sa accepte “o mantuire asa de mare” (v.3). El a murit ca si cand ar fi fost El Insusi un pacatos, schimband neprihanirea Sa, oferita fara plata, cu pacatele oamenilor, facand acest lucru cu generozitate, si viata Sa cu moartea cuvenita pacatosului, lucru pe care l-a acceptat fara sa Se planga (2 Corinteni 5,21). “Indeparteaza acest pahar de la Mine, ” S-a rugat El; “totusi, nu voia Mea sa se faca, ci voia Ta ” (Luca 22,42).

Nu este nevoie sa dam vina pe Caiafa, Irod sau Pilat! Pacatul, care ii stapanea pe toti, l-a omorat pe Hristos atunci cand, in intunericul dens de pe cruce El a experimentat despartirea de Tatal (Matei 27,46), si a murit de inima zdrobita (Ioan 19,34,35). El a murit pentru noi.

  Invierea.-”Plata pacatului este moartea” (Romani 6,23). Insa moartea nu L-a putut tine pe Domnul (Faptele apostolilor 2,24): pentru ca El avea viata divina in Sine Insusi (Ioan 5,26; 10,17,18; DA 530); pentru ca Tatal L-a chemat (Matei 28,2-4; DA 780,785); si pentru ca, fiind fara pacat (1 Petru 2,22), moartea nu Il putea atinge.

Cand a inviat, dupa ce a gustat moartea pentru fiecare om si a fost biruitor asupra mormantului, El a oferit viata fiecarui om. “Si dupa cum toti mor in Adam, toti vor invia in Hristos ” (1 Corinteni 15,22). Atat de deplina si eficienta a devenit biruinta lui Hristos, Cel fara pacat, asupra mortii, incat invierea Sa a devenit temelia bisericii apostolice iar Pavel, privind inainte spre a doua venire, a exclamat : “Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul moarte ?” (1 Corinteni 15,55). Viata, darul lui Hristos pentru Adam la creatiune, a devenit acum iarasi darul Sau special, oferit fara plata fiecarui copil al lui Adam, care, de altfel condamnat la moarte, putea accepta viata din partea Mantuitorului inviat (Romani 5,10; 8,11).

Patruzeci de zile.-In timpul celor patruzeci de zile care au urmat invierii, Hristos S-a pus la dispozitia ucenicilor, intalnindu-se uneori cu ei. Mariei, care L-a intampinat in gradina devreme in dimineata invierii, nu i-a fost ingaduit sa-L atinga pana nu S-a suit la Tatal. Putin mai tarziu, dupa ce S-a dus la cer si apoi S-a intors, Domnul Hristos a acceptat cu bucurie atingerea plina de respect a femeilor (Ioan 20,16,17; Matei 28,9; DA 789-793.) El S-a intalnit de asemenea cu Petru (1 Corinteni 15,5).

Spre sfarsitul zilei El a mers alaturi de doi ucenici, nu dintre cei doisprezece, care se intorceau acasa la Emaus din Ierusalim. Profund tulburati ei Il ascultau in timp ce, fara a-Si descoperi identitatea, El le arata din Scripturi ca asa trebuia ca “Hristos sa sufere toate aceste lucruri ” (Luca 24,26). Mangaiati dar si curiosi in ce priveste identitatea acestui aparent Strain, ei L-au invitat sa cineze cu ei. Pe cand rostea rugaciunea de multumire, le-a permis sa-L cunoasca dupa cicatricele cuielor din palmele Sale (Luca 24,31; DA Ages 800). In acest moment, din motive pe care El le cunoastea cel mai bine, S-a facut nevazut, dar nu a devenit absent. Cei doi ucenici s-au grabit spre Ierusalim ca sa spuna fratilor ca ei L-au vazut pe Domnul. Nevazut de ei, Hristos i-a insotit inapoi pana la Ierusalim. (DA 801).

Soarele apunea acum iar luna rasarea. Cei doi din Emaus au ajuns la camera de sus unde ucenicii erau adunati “de frica iudeilor” (Ioan 20,19). Ei au batut la usa si cu mare grija li s-a deschis. Cand au intrat, a intrat si Isus cu ei, nevazut (DA 802). Apoi S-a lasat vazut de ei si a rostit cuvinte de mingaiere pentru urmasii Sai.

A mai aparut si cu alte ocazii. Cu o sptamana mai tarziu a aparut din nou iar Toma, care nu fusese prezent in ocazia anterioara, a fost convins ca Domnul sau a inviat (Ioan 20,24-29).

A urmat apoi pentru ucenici un timp de asteptare. Ei s-au intors in Galileia iar Petru a spus, intr-un mod foarte practic, “Ma duc sa prind peste” (Ioan 21,3). Sase dintre ucenici l-au insotit. Ei au pescuit toata noaptea dar fara nici un rezultat. Dimineata un Strain de pe tarm le-a poruncit sa arunce mreaja in partea dreapta a corabiei si au prins atat de mult peste incat nu o puteau trage afara. Ioan L-a recunoscut pe Domnul iar Petru s-a aruncat in apa pornind spre tarm ca sa I Se inchine. Mai tarziu acesti barbati aveau sa prinda atat de multi in plasa evangheliei prin aceeasi putere divina care a facut posibila acea captura remarcabila de peste.

Isus S-a aratat din nou celor unsprezece in Galileia (Matei 28,16,17). El S-a intalnit cu un grup de cinci sute de credinciosi (1 Corinteni 15,6). S-a aratat lui Iacov (v. 7). Apoi S-a intors la Ierusalim si S-a intalnit cu ucenicii acolo (v. 7). La Ierusalim, Domnul Hristos a dat ucenicilor insarcinarea de a predica evanghelia :

1. Duceti-va in toata lumea. Esecul poporului evreu, ales spre a fi un neam de preoti, care sa propovaduiasca adevarul lui Dumnezeu lumii (Exod 19,6; Patriarchs and Prophets 369-373), avea sa fie indreptat de catre biserica (1 Petru 2,9).

2. Si invatati-i. Lucrarea bisericii avea sa fie in esenta o misiune de a invata pe oameni. Aceasta invatare avea sa fie ca cea a lui Isus (Matei 28,20), bazandu-se, asa cum El Si-a intemeiat invatatura Lui, pe revelatia lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Luca 24,27. 44). A presupune, asa cum fac unii, ca Domnul Isus a dat bisericii in timpul celor patruzeci de zile un set de invataturi care nu sunt relatate in Scriptura, invataturi care acorda autoritate practicilor care aveau sa apara in toate segmentele bisericii in anii de mai tarziu, ar insemna adoptarea in totalitate a teoriei bisericii “traditionale”. A face acest lucru inseamna a indeparta orice hotare bine definite ale invataturilor descoperite ale lui Hristos si a oferi un cadru larg deschis pentru a aseza sub scutul existent al invataturilor lui Hristos doctrine si practici pentru care exista doar autoritate omeneasca.

3. Botezati in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh pe convertitii castigati. Aici iese din nou la iveala biserica asa cum era aceasta in gandul lui Hristos. Trebuie sa existe o biserica ce sa aduca la indeplinire insarcinarea; trebuie sa existe o biserica in care sa se desfasoare aceasta insarcinare si care sa primeasca rezultatele efectuarii acesteia. Botezul, ritualul de inceput pentru cei convertiti, avea sa ilustreze si sa faca sa functioneze motivele pentru care Isus Insusi a fost botezat, si prin cufundare sa exprime semnificatia mortii vietii celei vechi si invierea la o viata noua.

Apoi Domnul Hristos, fiind pe punctul de a pleca de la ucenicii Lui, le-a promis partasia Lui continua. Avea sa fie mereu cu ei, din clipa aceea si pana la sfarsitul timpului, un sfarsit pe care aparitia ingerilor ceresti aveau sa-l defineasca drept momentul revenirii lui Isus.

Fagaduinta Duhului Sfant.-Domnul le spusese: “Iata ca voi trimite peste voi fagaduinta Tatalui Meu: dar ramaneti in cetate pana veti fi imbracati cu putere de sus” (Luca 24,49). Ei trebuie sa astepte darul puterii divine. Ei nu trebuie sa se lanseze intr-o misiune atat de formidabila ca cea a evanghelizarii lumii in taria lor, insuficienta, jalnica si in slabiciunea lor. Cand va veni puterea atunci vor trebui sa pornesca, dar nu inainte de aceasta.

Ucenicii experimentasera deja prezenta Duhului Sfant si ceva din puterea Sa. Duhul fusese puterea care a pus in miscare lucrarea Domnului lor intrupat (Luca 2,27; 4,1.18). Fara Duhul, ucenicii nu ar fi facut lucrurile mari pe care le-au adus la indeplinire in decursul calatoriilor lor misionare facute de ei sub supravegherea lui Hristos. Insa ei au avut o experienta remarcabila in camera de sus cu Hristos in noaptea care a urmat invierii Sale. El a suflat asupra lor si Duhul Sfant S-a coborat peste ei (Ioan 20,22). Ce bucurie trebuie sa-i fi cuprins, ce emotie trebuie sa fi urmat, electrizanta prin efectele ei asupra lor, in timp ce Prezenta Divina a patruns fiecare fibra a fiintei lor! In felul acesta ei au inteles ceva din semnificatia instructiunilor date de Domnul Hristos de a ramane pe loc, astfel ca puterea Spiritului sa poata veni asupra lor in deplinatatea ei.

Odata cu insuflarea Duhului a venit fagaduinta unei autoritati spirituale. In timp ce biserica indeplinea pe pamant lucrarea de pregatire a oamenilor pentru ceruri, Duhul lui Dumnezeu aflat pe pamant avea sa coopereze cu cerul. Acceptarea sau respingerea candidatilor pentru ceruri, atunci cand aveau sa fie facute sub calauzirea Duhului atotcuprinzator, aveau sa afecteze atat registrele pamantesti cat si pe cele din ceruri (Ioan 20,23). A pretinde puterea promisa a Spiritului fara dovada prezentei si stapanirii Spiritului reprezinta incumentare ecleziastica.

Inaltarea.-Dupa ce le-a promis puterea Duhului Sau, Domnul Isus i-a condus pe urmasii Sai afara pe Muntele Maslinilor de unde a fost luat la ceruri. Pe cand ucenicii Il priveau cum Se inalta, sentimentul de tristete datorat despartirii de El trebuie sa fi fost cu totul diferit de durerea profunda si frustrarea pe care o experimentasera la cruce. Ei stiau acum, in virtutea invierii, ca Domnul Isus avea puterea vietii. Ei au inteles acum din invatatura lui Isus ce a insemnat moartea Sa (Luca 24,25-27). Ei aveau o garantie a puterii ce avea sa fie adusa la indeplinire prin Duhul de catre Insusi Tatal ceresc.

Fagaduinta celei de-a doua veniri.-In timp ce Domnul Isus disparea dinaintea ochilor lor, le-a mai fost data inca o fagaduinta. “Acest Isus, ” le-au spus ingerii care stateau in locul de unde Se inaltase Isus, “va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer ” (Fapte 1,11). Pe aceasta intreita garantie clara ucenicii au putut si si-au cladit o nadejde pentru viitor : (1) El va veni din nou; (2) El avea sa fie acelasi Isus, Acela pe care L-au cunoscut si iubit pe pamant, care avea sa Se intoarca; (3) El avea sa vina in acelasi fel cum L-au vazut plecand, vizibil pentru toti, nu in mod secret sau nesigur. Toate acestea constituiau o reasigurare noua si dramatica a celor ce Isus Insusi le spusese cu cateva zile inainte de rastignire (Matei 24,27).

  Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>