“Infractorul” din Nazaret

“Infractorul” din Nazaret

“Poate ieşi ceva bun din Nazaret ?” s-a auzit întrebarea justificată în dreptul celor care locuiau într-un ghetou al păcatului afirmat şi profesat. Şi dintre ei, un Om , îşi face drum spre oameni, cu o pretenţie de învăţătură, şocant de diferită de cea unanim acceptată, iar în plus, avea o ofertă de vindecare interioară şi fizică, indiferent de calitatea umană a beneficiarilor. Isus din Nazaret este de sus până jos controversat, din punctul de vedere al religiei clasice, bazată pe normalitatea tradiţiei şi pe eforturile cerute de moralitate. Şi totuşi, vine cu o angajare uimitoare de viaţă după un model imprevizibil, dar plin de putere, înalt şi adânc în puritate şi frumuseţe.

Trăindu-şi viaţa , de un clocot aparte, Isus a spart tiparele. După cum spune C. S. Lewis: „Nu Se încadra deloc în imaginea creată de psihologi a cetăţeanului integrat, echilibrat, adaptat, fericit în căsnicie, angajat, popular. Nu poţi fi bine «adaptat» într-o lume în care ţi spune că «ai drac» şi care, în final, te ţintuete gol pe o cruce.” Priviţi la personalitatea Lui în mişcare, dar dincolo de ea urmăriţi un caracter care te obligă nu doar la admiraţie , ci la un proces de dezrădăcinare din viaţa inutilă şi grotescă faţă de a Lui.

„Omul prezentat de Evanghelii are o asemenea carismă încât oamenii stau să-L asculte captivaţi trei zile în şir, uitând până şi de foame. Isus pare o fire sensibilă, e „mişcat de milă”, răspunzând aproape impulsiv la nevoile din jur. Evangheliile ne redau o gamă de reacţii emoţionale ale lui Isus: o milă spontană faţă de un lepros, exuberanţă faţă de succesele ucenicilor, o izbucnire de mânie din cauza răcelii legaliştilor, durere la vederea unui oraş care nu-L primeşte, şi apoi strigătele de suferinţă din grădina Ghetsimani şi de pe cruce. A avut o răbdare aproape nelimitată cu oamenii, dar nici un pic de milă faţă de instituţii şi nedreptate.”

A plâns, cel puţin de trei ori, în faţa ucenicilor. Nu şi-a ascuns temerile şi nu a ezitat să ceară ajutor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.” în grădina Ghetsimani le-a spus ucenicilor: „…rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine!”. Câţi dintre liderii puternici de astăzi ar recunoaşte că sunt vulnerabili?

Isus lega repede relaţii profunde cu oamenii pe care-i întâlnea. Indiferent că stătea de vorbă cu o femeie la fântână, cu un lider religios într-o grădină, sau cu un pescar pe malul lacului, El intra direct în miezul problemei, iar după câteva propoziţii, aceşti oameni ajungeau să-î dezvăluie secretele lor ceie mai intime. Oamenii de rând din vremea Sa păstrau o distanţă respectabilă faţă de rabini şi „sfinţi”, dar Isus reuşea să scoată la suprafaţă din sufletele lor o foame lăuntrică atât de profundă încât aceştia se înghesuiau în jurul Lui cu speranţa de a se putea atinge măcar de veşmintele Lui.

Scriitoarea Mary Gordon pune în evidenţă sensibilitatea lui Isus faţă de femei şi copii, ca o preocupare contestată de mai marii religioşi ai vremii Lui, ce nu intra în priorităţile afective de prim rang : „în mod cert este singurul erou afectuos din literatură. Cine îşi poate imagina un Odiseu sau un Enea afectuos?” Acestui Isus care îşi exprimă compasiunea faţă de fiicele Ierusalimului astfel: „Vai de femeile care vor fi însărcinate… în zilele acelea!“, Gordon îi răspunde: „îmi doream copii şi, când am citit aceste cuvinte, am simţit că îmi erau adresate. Acum mă întreb: Câţi bărbaţi ar lua în considerare dificultăţile sarcinii şi ale îngrijirii copiilor?”

„Era mereu liber-liber să se pună la dispoziţia celui de lângă El. Accepta să ia masa cu oricine îl invita-ceea ce explică faptul că nici o altă figură publică nu a avut prieteni mai diverşi: de la bogaţi, precum centurionul roman, farisei şi vameşi, la prostituate şi victime ale leprei. Oamenilor le plăcea compania lui Isus; oriunde S-ar fi aflat, în preajma Lui era bucurie.”

„Vecinii lui Isus află curând ce poate face El pentru ei. El poate face ca părintele orb să vadă, copilul şchiop să umble, poate scoate demonii din posedatul chinuit printre morminte. Când Isus şi-a început lucrarea de vindecare şi predicare, vecinii îşi scărpinau creştetele a uimire: „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Măriei? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?”

„Fără îndoială că vindecările fizice au fost cele care au atras atenţia asupra Lui. Evreii, care credeau că diavolul era răspunzător de toate bolile şi că numai oamenii sfinţi puteau fi canalele de intervenţie ale lui Dumnezeu, deţineau o istorie lungă a minunilor.”

Poţi observa o ambivalenţă în ce priveşte vindecările. Pe de o parte, vindecarea era efectul unei reacţii spontane avute de Isus la vederea unei anumite nevoi umane: vedea persoana suferindă înaintea Lui, I se făcea milă de ea şi o vindeca. Nu o dată însă a refuzat o solicitare directă de ajutor. Pe de altă parte, Isus nu-şi făcea reclamă la puterea pe care o avea de a vindeca. Condamna „neamul viclean şi preacurvar” care cerea semne şi, întocmai cum a făcut în pustie, rezista oricărei ispite de a face spectacol. Isus însă a preferat să nu stea în lumina reflectoarelor.

„Dumnezeu este vulnerabil”, spunea filozoful Jacques Maritain. La urma urmei, Isus a adormit de oboseală. Mai mult, cu excepţia acestui unic miracol, Fiul lui Dumnezeu a fost una din victimele creaţiei: Creatorul norilor a fost udat de ploaie, Creatorul stelelor a transpirat de căldură sub soarele Palestinei. Isus S-a supus legilor naturii chiar şi atunci când ele s-au opus într-o oarecare măsură dorinţelor Lui („…dacă este cu putinţă, îndepărtează de la Mine paharul acesta”). A trăit şi a murit după legile de pe pământ. Demonstraţia de putere din mijlocul furtunii i-a convins pe ucenici că Isus nu era un om ca toţi ceilalţi.

Isus nu a ezitat să se folosească de argumentul minunilor pe care le făcea pentru a-şi dovedi identitatea. „Credeţi măcar pentru lucrările acestea ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl”, le-a spus ucenicilor. Iar când vărul Său, Ioan Botezătorul, care zăcea în temniţă, a pus la îndoială faptul că Isus era Mesia, Isus i-a transmis prin ucenicii lui următorul răspuns (parafrazare de Frederick Buechner):
Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ce aţi văzut. Spuneţi-i că orbii şi-au vândut câinii care le serveau de călăuze şi acum se bucură urmărind zborul păsărilor pe cer. Spuneţi-i că şchiopii şi-au vândut bastoanele şi pe banii primiţi pe ele şi-au cumpărat bocanci de drumeţie. Spuneţi-i că dezmoşteniţii soartei au ridicat fruntea din ţărână, iar cei cu sufletul vlăguit simt că trăiesc pentru prirna dată în viaţa lor.

Deşi Isus a stat de vorbă cu oameni influenţi ca Nicodim, sau ca tânărul bogat, niciodată nu pare să-I fi trecut prin minte să Se folosească de bogăţia sau influenţa lor în scopuri personale. A împrumutat o monedă pentru a le explica ce îi datora Cezarului şi un măgar când a vrut să intre în Ierusalim călare, dar n-a folosit niciodată puterea pentru avantaje private.

„Conform părerii generale, Isus a fost un învăţător de excepţie. Cei care-L urmau erau atraşi de puterea ca de magnet a cuvintelor Lui, care erau „scurte, precise, extraordinare, înviorătoare”, după cum le caracterizează poetul John Berryman.

Răspunsurile Lui ţinteau direct esenţa întrebării şi inimile ascultătorilor. Mă îndoiesc că cineva ar fi plecat de la o întâlnire cu Isus cu un aer superior sau satisfăcut.

“Isus proclama adevărul fără rezerve. A catalogat mânia drept crimă, pofta păcătoasă drept adulter, dorinţa de a deţine bunurile aproapelui drept hoţie. „Fiţi sfinţi, căci Tatăl vostru care este în ceruri este sfânt”, a spus, fixând standardul de viaţă la un nivel pe care nimeni nu-l putea atinge.”

„Jacob Neusner, un rabin contemporan, cel mai mare cercetător al iudaismului de la începuturile erei creştine, ridică următoarea întrebare: „Ce poziţie aş fi luat faţă de Isus?” Neusner are un mare respect pentru Isus şi pentru creştinism şi recunoaşte că o învăţătură ca Predica de pe Munte îl „impresionează” şi îl „mişcă”. Dacă ar fi fost contemporan cu Isus, învăţătura Lui, spune el, i-ar fi stârnit interesul în suficientă măsură încât să-1 fi determinat să se alăture mulţimii care-L urma din loc în loc, sorbindu-I cuvintele înţelepte.”
El nu căuta adevărul; El călăuzea spre adevăr arătând spre Sine, sursă de contestare şi resentimente din partea fariseilor, care nu vedeau dicolo de umanitatea Lui , declaraţia divinităţii. Matei spune că „El îi învăţa ca Unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor”.

El era sursa, şi nu făcea nici o diferenţă între cuvintele Lui şi cuvintele lui Dumnezeu când le vorbea. Cei care~L ascultau îl înţelegeau clar, chiar dacă îl respingeau. „Omul acesta huleşte!” ziceau ei.
„Nepunând preţ pe popularitate, Isus îşi direcţionează cele mai multe învăţături nu spre mase, ci spre aceşti căutători sinceri pe care îi călăuzeşte constant spre o dedicare tot mai profundă, folosind cuvinte încărcate de semnificaţie, menite să maturizeze repede pe oricine. Nu poţi sluji la doi stăpâni, spune El. Renunţă la dragostea de bani şi Ia plăcerile pe care ţi le oferă lumea. Renunţă la tine însuţi. Slujeşte-i pe ceilalţi. Poartă-ţi crucea.”

„Parabolele au servit perfect scopurilor lui Isus. Oricui îi place o poveste bună, iar talentul de povestitor al lui Isus captiva atenţia adunărilor de agricultori şi pescari, majoritatea fără carte. Şi pentru că povestirile sunt mai uşor de reţinut decât conceptele sau schiţele, parabolele au şi rolul de a păstra mesajul nealterat: peste ani, când oamenii reflectează la învăţăturile lui Isus, parabolele Lui revin în memorie cu detalii pline de viaţă. Este una să vorbeşti în termeni abstracţi despre dragostea fără margini a lui Dumnezeu, şi cu totul altceva să povesteşti despre un prieten care-şi dă viaţa pentru prietenii lui, sau despre un tată zdrobit care scrutează orizontul zilnic pentru a zări un semn de la fiul lui plecat în lumea largă.”

Spre deosebire de ceilalţi rabini, Isus şi-a ales El însuşi cercul de ucenici; nu ei L-au ales pe Ei. Atracţia exercitată de Isus era atât de puternică, încât nu I-au trebuit decât câteva cuvinte pentru a-i determina saşi lase slujbele şi familiile şi să I se alăture.

„Trăsătura cea mai evidentă a ucenicilor era obtuzitatea lor. „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi?”, îi întreabă Isus. „Până când vă voi suferi?” în timp ce El îi învaţă conducerea prin slujire, ei se ciorovăiesc care dintre ei merită cea mai înaltă poziţie. Credinţa lor superficială îl exasperează pe Isus. După fiecare minune se îndoiau că Isus va mai face vreuna. Poate hrăni cinci mii-dar patru mii? Mai tot timpul, cei doisprezece par să trăiască într-o ceaţă a ignoranţei care îi desparte de Isus.”

De ce investeşte Isus atât în aceşti oameni aparent rataţi? Pentru a răspunde la această întrebare, apelăm la relatarea lui Marcu care ne spune motivele pentru care Isus i-a ales pe cei doisprezece: „…ca să-i aibă cu Sine, şi să-i trimeată să propovăduiască.”

Eî şi-a ales ucenicii nu ca slujitori, ci ca prieteni. A împărtăşit cu ei momentele de bucurie şi de tristeţe, şi le-a cerut sprijinul la nevoie. Ei au devenit familia Lui, I-au ţinut loc de mamă, fraţi şi surori. Ei au renunţat la tot pentru El, aşa cum şi El a renunţat la tot pentru ei. Pe scurt, i-a iubit.

„Isus nu şi-a ales ucenicii în funcţie de talentul sau de abilitatea lor de a face lucruri mari. Cât a trăit pe pământ, Isus S-a înconjurat de oameni simpli care nu L-au înţeles, care n-au dovedit că ar fi maturi spiritual, şi care, uneori, s-au purtat ca nişte şcolari îndărătnici. Isus i-a mustrat, mai ales pe trei dintre ei (pe cei doi fraţi, lacov şi loan, şi pe Petru)-şi, totuşi, doi dintre aceştia vor deveni stâlpii creştinismului primar. Cu o astfel de adunătură, Isus a pus temelia Bisericii, care nu a încetat să crească în ultimii o mie nouă sute de ani.”

„Afirmaţiile lui Isus despre Sine („Eu şi Tatăl una suntem”; „Am putere să iert păcatele”; „Voi înălţa Templul acesta în trei zile”) nu aveau precedent şi L-au dus constant la conflicte. Învăţătura Lui se identifica în asemenea măsură cu persoana Sa, încât multe din cuvintele Lui n-au supravieţuit vieţii Lui pe pământ; afirmaţiile Lui îndrăzneţe despre Sine au murit o dată cu El pe cruce.”

După judecata religioasă a vremii viaţa Lui a fost socotită infracţiune, odată cu afirmaţiile făcute despre cum să trăieşti ca în ceruri. A fost identificat ca unul care aduce o învăţătură nebunească, pe care nici un om n-ar fi putut să o atingă ,un afront la manopera lor religioasă, iar aici aveau dreptate. De fapt în punctul acesta Isus vroia să facă revoluţie : o viaţă absolută de puritate şi dragoste autentică şi cerească se poate trăi doar de către Dumnezeu în inima celui care îi dă voie să-L găzduiască. Din incapacitatea acceptării acestei soluţii unice derivă criza creştinismului de azi.

„Evanghelia după loan spune că Isus a venit pe pământ „plin de har şi de adevăr”. Primul este harul: în contrast cu cei care au încercat să complice credinţa şi s-o împietrească prin legalism, Isus a predicat mesajul simplu al dragostei lui Dumnezeu. Dintr-un motiv necunoscut-şi, cu siguranţă, nu pentru că o merităm-Dumnezeu a decis să ne dăruiască dragostea fără nici o plată, fără limite, „pe cheltuiala Lui”. O şansă incredibilă! Câţi o vor ?

Sursa: http://www.bisericaonline.ro/Infractorul-din-Nazaret–despre-Isus–Fiul-lui-Dumnezeu-102.html

This entry was posted in Iisus Christos. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>