Impactul traditiei asupra Bisericii

 Impactul traditiei asupra Bisericii

Apostolii si traditia.-Cuvantul “traditie” (gr.paradosis) nu poarta in sine insusi o conotatie potrivnica. Paradosis inseamna “ceea ce este lasat mostenire.” Pavel ii indemna pe tesaloniceni “tineti mostenirile … pe care le-ati primit” (2 Tesaloniceni 2,15), si ii avertiza sa nu se intovaraseasca cu nimeni care nu umbla “dupa mostenirea pe care ati primit-o de la noi” (cap. 3,6).

El a dat grai acestor simtaminte deoarece, dupa cate se pare, unii venisera la tesaloniceni cu o scrisoare cu un continut ce parea a fi de la Pavel, cu privire la imediata venire a lui Hristos (cap. 2,2). “Traditiile” pe care le inalta Pavel erau propriile lui invataturi date prin viu grai prin care tesalonicenii trebuiau sa puna la incercare orice solie ce parea ca ar veni de la el, folosind chiar si litere asemanatoare cu ale lui.

Insa Pavel i-a avertizat pe Coloseni ca nimeni sa nu-i fure cu “filozofia si cu o amagire desarta, dupa datina oamenilor, dupa invataturile incepatoare ale lumii si nu dupa Hristos” (Coloseni 2,8). Petru a reamintit celor convertiti la Hristos prin el ca ei au fost salvati prin puterea lui Hristos din “felul desert de vietuire pe care-l mosteniserati de la parintii vostri” (1 Petru 1,18).

Si mai clara este insa condamnarea traditiei de catre Domnul Hristos. Cand a fost provocat pentru ca ingaduise ucenicilor Sai sa “calce datina batranilor” (Matei 15,2), Domnul Isus a aratat autoritatea legii lui Dumnezeu asupra traditiei si le-a aratat in ce fel traditia iudeilor ii facusera sa calce poruncile lui Dumnezeu (vers. 3-6). El a citat pe Isaia (in forma pastrata astazi in LXX Isa. 29,13) ca vorbind pentru Domnul, “Degeaba Ma cinstesc ei invatand ca invataturi niste porunci omenesti” (v. 9), si a enuntat maxima “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina” (Matei 15,13). El a prezentat cu claritate ca Scripturile sunt cele ce “marturisesc deaspre Mine” (Ioan 5,39), si a folosit scrierile Vechiului Testament pentru a dovedi mesianitatea Sa atunci cand a vorbit cu ucenicii Sai dupa invierea Sa (Luca 24,27. 44).

Pavel a inteles Scripturile ca fiind suficiente pentru mantuire si pentru zidirea crestinului (2 Timotei 3,15-17). Ioan are o puternica avertizare pentru oricine ar indrazni sa scoata sau sa adauge la cuvintele cartii Apocalipsei, data lui prin inspiratie (Apocalipsa 22,18. 19).

Scriptura pe un loc secundar.-Fara indoiala ca folosirea necorespunzatoare a Scripturii de catre iudei atunci cand se impotriveau crestinismului, prin falsii profeti din interiorul bisericii, prin eretici si in particular prin gnostici, au slabit in oarecare masura credinta crestinilor in autoritatea Scripturii. La inceputul secolului al treilea Tertulian scria ca Scripturile nu sunt suficiente pentru a face fata atacurilor ereticilor, pentru ca erticii insisi foloseau Scripturile pentru a-si sustine punctele lor de vedere (The Prescription Against Heretics 14,19).

Ireneu, episcop in Galia a scris cam pe la anul 185 d.Hr. remarcabila sa lucrare Against Heresies. In aceasta el intampina aceeasi problema cu care avusese de-a face Tertulian cu cativa ani mai devreme. Asa cum s-a aratat deja, Ireneu a scris ca adevarul crestinismului este de gasit in biserici asa cum au fost ele intemeiate de apostoli, care au transmis mai departe adevarul episcopilor despre care Ireneu credea ca erau succesori ai apostolilor. Acest adevar “transmis mai departe” el il sustinea ca fiind traditia, insistand ca aceasta trebuie sa fie o norma a adevarului deoarece ereticii utilizau Scriptura (Against Heresies  iii. 1-4). In lucrarea sa (Cununa De Corona 3,4) Tertulian sustine cat se poate de direct autoritatea traditiei:

“Sa ne punem, de aceea, intrebarea, daca nu cumva traditia, cu exceptia cazului cand e scrisa, nu ar trebui admisa. Cu siguranta vom spune ca nu trebuie admisa daca nu e cazul altor practici care, fara vreun instrument scris, ne mentin doar pe terenul traditiei si care, apoi cu infatisarea de obicei, ne permite vreun precedent. Ca sa tratez aceasta problema pe scurt voi incepe cu botezul. Cand suntem pe punctul de a intra in apa, cu putin inainte de aceasta, in prezenta adunarii si sub mana conducatorului, noi marturisim solemn ca ne lepadam de diavolul, desertaciunea lui si ingerii lui. Apoi suntem de trei ori scufundati, facand intr-un fel un angajament mai mare decat cel pe care l-a randuit Domnul in Evanghelie.

Apoi, cand iesim (ca nist copii nou-nascuti), gustam la inceput un amestec de lapte si miere si din ziua aceea inainte ne abtinem sa facem baie o saptamana intreaga. Luam, de asemenea, in adunari, inainte de revarsatul zorilor, si nu din mana oricui ci a conducatorilor, sacramentul impartasaniei despre care de asemenea Domnul a poruncit sa fie luat la mese, si a poruncit ca toti sa-l ia la fel. Ori de cate ori e vreo aniversare, aducem jertfe pentru cei morti ca o onoare in cinstea zilei de nastere. Socotim ca postul si plecarea pe genunchi ca inchinare in ziua Domnului ca fiind neconforma cu legea. Ne bucuram de asemenea de acelasi privilegiu de la Paste pana la duminica rusaliilor. Ne simtim indurerati daca vinul sau painea, chiar si ale noastre proprii, ar fi varsate pe pamant. La fiecare pas inainte si la fiecare miscare, cand intram si cand iesim, cand ne imbracam si cand ne incaltam, cand facem baie, cand stam la masa, cand aprindem lampa, cand stam in pat sau pe scaun, in toate actiunile obisnuite ale vietii, facem in fata fruntii semnul.

“Daca pentru aceste reguli sau pentru altele asemanatoare, veti insista sa gasiti o porunca pozitiva in Scriptura, nu veti gasi nici una. Traditia va fi gasita ca fiind la originea lor, obiceiul ca cel ce le-a intarit iar credinta ca pazitorul lor. Ca ratiunea va sustine traditia si obiceiul si credinta, fie veti deduce voi insiva, fie veti invata de la unii care au facut deja acest lucru. Intre timp veti crede ca exista vreo logica pentru supunere ” (ANF, vol. 3, pp. 94,95).

Intronarea traditiei.-Acesta este un argument foarte interesant. Se sustine ca traditia trebuie acceptata ca autoritate pentru anumite practici urmate in biserica la inceputul secolului al treilea, pentru care, se admite, nu exista autoritate in Scriptura. Apoi se sustine ca aceste practici sunt autentice pentru ca biserica le urmeaza. Dupa aceea, autoritatea traditiei este sustinuta cu tarie pentru ca biserica le practica in virtutea autoritatii ei cu privire la traditie. Lista substantiala de lucruri pe care le facea biserica din vremea lui Tertulian avand la baza traditia ne da o idee cu privire la cat de mult se indepartase biserica de la temelia Scripturii atunci in secolul al treilea.

Dupa aceea pretentiile de partea traditiei au crescut. Acceptarea de catre biserica a acestei autoritati extrascripturistice a deschis poarta pentru un potop nesfarsit de ritualuri nescripturistice si invataturi eronate. Acestea au tinut biserica sub autoritatea lor nu numai de-a lungului Evului Mediu, ci si in vremurile moderne, si nu doar bisericile vechi, ce practicau ritualuri, ci in mare masura bisericile evanghelice. Este inca adevarat “Degeaba Ma cinstesc ei invatand ca invataturi niste porunci omenesti.”

Venerarea sfintilor.-Invatatura despre starea constienta in moarte si pedeapsa vesnica a celor nelegiuiti in iad se gaseste foarte de timpuriu in istoria crestina. Serviciile memoriale de la mormintele martirilor au ajuns foarte curand urmate de rugaciuni pentru martiri, despre care se spunea ca s-ar afla intr-un fel de purgatoriu. Apoi, deoarece se credea ca sfintii desavarsiti se dusesera in fericire vesnica, se faceau rugaciuni pentru sfinti, pentru ca acestia sa poata mijloci pentru cei care se afla inca pe pamant. Venerarea sfintilor si mai tarziu inchinarea la fecioara Maria au fost consecinte logice ale neintelegerii invataturii cu privire la natura omului.

Ispasirea.-Ispasirea a fost de asemenea inteleasa gresit. Se ajunsese sa fie atasata acesteia o atmosfera magica. Simbolurilor de la Cina Domnului le era atribuita, in gandirea oamenilor, o putere magica. Curand a ajuns sa se presupuna ca prezenta lui Hristos in simboluri impartea celor ce se impartaseau cu ele puterea lui Hristos Insusi. Invatatura Prezentei Reale, si anume ca Hristos Insusi Se afla personal in paine si in vin a urmat dupa aceasta iar din aceasta s-a dezvoltat cu usurinta dictrina transsubstantiatiunii -anume ca painea si vinul au devenit in fapt trupul si sangele lui Hristos, nu intr-o infatisare exterioara ci in natura interioara.

Asa cum s-a mentionat deja, simbolurile au devenit un sacrificiu, prin care Hristos era jertfit din nou ca jertfa pentru pacat; prezbiterii au devenit preoti, fiind necesari spre a indeplini functia sacerdotala de a jerti pe Hristos din nou. Vezi pag. 44,45.

Botezul a devenit un act mantuitor ce avea sa aduca mantuire pruncilor care, se credea, mostenisera vinovatia stramosilor lor. Pentru administrarea acestei randuieli mantuitoare dupa cum se credea, era nevoie iarasi de un preot. In felul acesta a fost infiintata, din cauza neintelegerii ispasirii si a ritualurilor care o reprezentau, o preotie omeneasca, care, in mod blasfemitor a luat locul-in credinta oamenilor-preotiei lui Isus Hristos din sanctuarul din ceruri.

  Un nou legalism si ascetism.-O data cu dezvoltarea anti-iudaismului, in biserica a patruns, in parte in urma neintelegerii anumitor afirmatii ale lui Pavel (cf. 2 Petru 3,15. 16), un val de antilegalism. Acest lucru a facut ca biserica, si in special cea din apus, sa dea la o parte Sabatul zilei a saptea si sa adopte o atitudine mai relaxata fata de celelalte cerinte ale Scripturii.

Aceasta stare a durat in biserica atat cat sa produca rele. A fost urmata de un fel de neolegalism, care a adus biserica inapoi la pazirea sarbatorilor ceremoniale care luasera locul sabatelor anuale ale Vechiului Testament si la pazirea duminicii, prima zi a saptamanii in memoria invierii Domnului Hristos. Randuieli rituale au fost adaugate ceremoniilor care se desfasurau in biserica, asa cum s-a vazut in scrierile lui Tertulian care au fost citate mai devreme, in parte sub presiunea imprumuturilor din paganism.

Dintr-o neintelegere a ceea ce a scris Pavel in 1 Corinteni 7, biserica a ajuns sa priveasca celibatul ca o experienta a devotiunii, si diferite practici ascetice au dat crestinilor zelosi un nou standard pentru zel. Postul a devenit o necesitate in vederea mantuirii. In cele din urma, cei inflacarati, nemultumiti de biserica, au fugit in pustie si au devenit sihastri, practicand celibatul si alte forme de ascetism. Acestia au devenit in cele din urma atat de numerosi incat au trebuit sa fie organizati in comunitati. Astfel ascetismul cu toate relele care l-au insotit, a devenit o institutie a bisericii.

Sub presiunea anti-iudaismului Sabatul zilei a saptea si-a pierdut treptat bunul nume; chiar si mai repede, s-a renuntat complet la distinctia intre mancarurile curate si cele necurate. O data cu dezvoltarea ritualurilor, cu transformarea prezbiterilor in preoti, cu un imprumut masiv din paganism, crestinismul si-a pierdut natura si chipul original astfel incat, daca apostolii ar fi revenit in viata, cu greu ar fi recunoscut sistemul pe care l-au intemeiat. Crestinismul, in structura sa oficiala si natura sa generala a devenit pe la anul 400 d.Hr. ceva mai mult decat un cult pagan al misterelor. Lectii de avertizare pentru biserica ramsitei pot fi gasite in experientele bisericii primare legate de starea societatii.

  Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>