Hristos şi desăvârşirea umană

Hristos şi desăvârşirea umană

I. PROBLEMA ŞI DEFINIREA TERMENILOR.
Cum Ellen G. White, cu atâta consecvenţă, ni-L aşează înainte pe Hristos ca exemplu spiritual, nu este deloc surprinzător faptul că abordează subiectul desăvârşirii lui Hristos prin prisma desăvârşirii lui Hristos pe perioada întrupării. Problema discutată în cadrul lucrării de faţă poate fi cel mai bine definită sub forma a trei întrebări interconectate: (1) Ce înţelege Ellen G. White prin desăvârşire spirituală? (2) Este posibilă desăvârşirea în această viaţă? Este aceasta o ţintă de atins sau procesul unei creşteri continue, sau amândouă? (3) Ce relaţie recunoaşte Ellen G. White ca existând între desăvârşirea spirituală a lui Isus şi cea a credincioşilor? Putem spera ca în acesta viaţă să fim la fel de desăvârşiţi ca Hristos pe perioada întrupării? A început El de la acelaşi nivel continuând cu aceleaşi mijloace atingerea aceleiaşi ţinte? Sau, în timp ce-L înalţă pe Hristos ca Exemplu în toate lucrurile spirituale, Ellen G. White admite totuşi diferenţe esenţiale certe între umanitatea Lui şi umanitatea noastră?

Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări are relevanţă concretă pentru ţinta strădaniilor noastre spirituale. Dacă noi, ca şi creştini, trebuie să evităm disputele vane, trebuie înţelegem ce aşteaptă Dumnezeu de la noi ca împliniri şi mijloacele prin care doreşte să le înfăptuim. De răspunsurile la întrebările de mai sus depinde şi maniera în care Îl vom prezenta pe Hristos, înaintea oamenilor. Binecunoscuta avertizare a lui Ellen G. White cu privire la aceasta sună foarte pertinent. „Ceea ce este descoperit este pentru noi şi pentru copiii noştri, dar nimeni să nu se încumete să reducă pe Hristos la natura umană, aşezându-L în rând cu noi; căci aceasta este cu neputinţă.” SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129.

Pe de altă parte, ea pune un accent apăsat pe umanitatea lui Hristos. „Hristos nu a simulat asumarea naturii umane; El chiar a luat-o asupra Sa. Cu adevărat a avut natură umană; El chiar era Fiul Mariei, din sămânţa lui David, în ceea ce priveşte linia genealogică umană.” – Selected Messages, cartea I, pag. 247. Nu este nimic dochetic în concepţia hristologică a lui Ellen White, dar nici vreo intenţie de a-l reduce la nivelul unei naturi umane decăzute.

Lucrarea de faţă nu are în vedere tratarea exhaustivă a subiectului, ci încearcă o expunere a întregii învăţături a lui Ellen White pe această temă.

Ca punct de start vom avea în vedere definiţiile date de E. White termenilor „caracter” şi „natură”. Ea defineşte caracterul ca fiind o combinaţie de gânduri şi sentimente şi care se descoperă în comportament. „Dacă gândurile sunt rele, sentimentele vor fi rele, iar gândurile şi sentimentele combinate alcătuiesc caracterul moral.” – Mărturii, vol. 5, pag. 310. „Adevăratul caracter este o calitate a sufletului, făcut manifest în comportament.” – Child Guidance, pag. 161. La baza caracterului stă exercitarea corectă a talentelor, facultăţilor sau puterilor mentale şi morale cu care am fost înzestraţi.”

Puterile mentale şi morale date de Dumnezeu nouă nu alcătuiesc caracterul. Ele sunt talente pe care trebuie să le îmbunătăţim şi care, corespunzător îmbunătăţite, vor forma un caracter drept. Omul poate avea chiar în palmă sămânţa preţioasa, dar sămânţa nu este livadă. Sămânţa trebuie pusă în pământ înainte să poată deveni copac. Mintea este grădina, caracterul este rodul. Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultăţi pentru a le cultiva şi dezvolta. Drumul pe care mergem ne determină caracterul. În exersarea acestor puteri în vederea armonizării lor într-un caracter veritabil, avem o lucrare pe care nimeni altcineva nu o poate face. – Mărturii, vol. 4, pag. 606.

Ellen White defineşte „marile puteri morale ale sufletului” ca fiind „credinţa, nădejdea şi dragostea” – Ibid., vol. 3, pag. 187. Aceasta înseamnă că dânsa a înţeles caracterul, incluzând gânduri, sentimente, acţiuni, ca bazându-se pe anumite facultăţi, capacităţi, puteri, dintre care cea mai importantă este capacitatea de a exercita credinţa, nădejdea şi iubirea. Referindu-se la puterile mentale, ca parte fundamentală a caracterului, dânsa nu vrea să sugereze că abilităţile intelectuale ar fi precondiţie a unui caracter veritabil, căci, după cum scrie: „Capacitatea mentală şi geniul nu înseamnă caracter, căci deseori se întâmplă ca acestea să aparţină unora care posedă chiar opusul unui caracter de calitate.” – Child Guidance, pag. 161.

În ceea ce priveşte termenul de „natură”, Ellen White deseori îl foloseşte pentru a se referi la „natura spirituală”, distinctă de natura fizică şi intelectuală a omului. De exemplu, cu privire la Hristos, ea scria că „Natura Sa spirituală nu era întinată de nici cea mai mică urmă de păcat.” – SDA Bible Commentary , vol 5, pag. 1104. Pentru cunoştinţa noastră, ea precizează ce anume înţelege prin natură spirituală desăvârşită. Cu referire la condiţia spirituală a omului, înainte de cădere, dânsa scrie:

“Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este „întipărirea Fiinţei” (Evrei 1:3) Tatălui; omul însă a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit ,purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa”. – Patriarhi şi profeţi, pag. 45.

Astfel, o natură spirituală desăvârşită este echivalată cu puteri mentale şi morale în armonie absolută cu voia lui Dumnezeu şi reflectând deplin chipul Lui. Astfel de puteri mentale şi morale constituie baza caracterului. În mai multe locuri, E.G. White face distincţie între „natură” şi „caracter”. Prima acoperă facultăţi ale sufletului, capacităţi morale şi mentale, putinţa de a înţelege lucrurile divine. Cel de-al doilea constă în gânduri, sentimente şi acţiuni care decurg din natura omului. Natura este baza caracterului.

E.G. White adânceşte şi mai mult distincţia în Calea către Hristos.”La început, omul a înzestrat cu puteri nobile şi cu o minte bine echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar, prin neascultare, puterile sale s-au pervertit, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. – Calea către Hristos, pag. 13.

La început, caracterul omului (gând şi năzuinţă) era perfect de ce acesta fusese înzestrat cu o natură desăvârşită, „puteri nobile şi o minte bine-echilibrată.” Dar când „puterile sale s-au pervertite”, caracterul său de asemenea a fost afectat, degenerând în nedesăvârşire, cu egoismul luând locul iubiri. De-acum, desăvârşirea caracterului nu mai era posibilă în baza „unor puteri nobile şi a unei minţi bine-echilibrate”, ci numai prin dependenţă de puterea lui Dumnezeu pentru a se opune răului.

E nevoie de o putere lucrând dinăuntru, de o viaţă nouă de sus, mai înainte ca omul să poată fi întors de la păcat la sfinţenie. Iar această putere este Hristos. Doar harul Lui poate însufleţi facultăţile inerte ale sufletului, îmbiindu-l către Dumnezeu, către sfinţenie. – Ibid., pag. 14.
Că Ellen White defineşte „natura” omului ca „facultăţi ale sufletului”, „capacitatea de a a-L cunoaşte pe El”, este demonstrat şi de următoarea afirmaţie din volumul Educaţie.

“Păcatul nu numai că ne desparte de Dumnezeu, dar şi şterge din om atât dorinţa, cât şi capacitatea de cunoaştere a Lui. Iar misiunea lui Hristos este acea de a contracara această lucrare a celui rău. El are puterea de a vindeca şi învigora facultăţile sufletului, paralizat de păcat, mintea întunecată, voinţa pervertită. El deschide înaintea noastră bogăţiile universului , prin El ne este dată puterea de discernere şi însuşire a acestor comori…Urmarea mâncării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se face simţită în viaţa oricărui om. Există în natura lui o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără nici un ajutor, omul nu i se poate opune. Nu este decât o putere în care omul poate afla sprijin pentru a se împotrivi acestei forţe, pentru a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului lui, îl recunoaşte ca fiind singurul de valoare. Şi această putere este Isus Hristos.” -Educaţie, pag. 28,29.

Atunci când o persoană este convertită, aceasta primeşte un caracter nou (Mărturii, vol. 6, pag. 449) şi, după cum vom vedea, Dumnezeu doreşte ca poporul Său să ajungă la desăvârşirea de caracter. Dar convertirea nu rezultă într-o nouă natură, în sensul unor facultăţi noi şi al unor puteri morale şi mentale noi. Cu privire la convertire, Ellen White scria:

“Gânduri noi, sentimente noi, motivaţii noi sunt implantate. Un nou standard pentru caracter este adoptat – viaţa lui Hristos. Mintea este schimbată, capacităţile sunt mobilizate de-a lungul unei noi linii de acţiune. Omul este nu este înzestrat cu facultăţi noi, ci facultăţile pe care le are sunt sfinţite”. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 98,99.

Deşi Ellen White face dese referiri la importanţa desăvârşirii caracterului, niciodată nu a prezentat perfectarea facultăţilor, puterilor mentale şi morale, naturii esenţiale a omului, ca precondiţie pentru cer. Aceste puteri trebuie păstrate în stare bună (Mărturii, vol. 8, pag. 64), trebuie exersate şi îmbunătăţite (Ibid., vol. 4, pag 606), dar nicăieri nu este sugerat faptul că acestea vor atinge desăvârşirea în acest veac de până la a doua venire.

Mai înainte să putem trage concluzia că ce putem deveni în această viaţă este identic în toate privinţele cu ceea ce Hristos a fost în umanitatea Sa, ar trebui să ne punem întrebarea: la naştere, a moştenit El „o dorinţă şi capacitate” de cunoaştere a lui Dumnezeu, inferioare? “– Educaţie, pag. 28, 29. Exista în natura Lui o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor, nu I s-ar fi putut opune? Puterile Sale morale erau imperfecte? Cu alte cuvinte, a moştenit Hristos ceea ce noi toţi moştenim la naştere, şi anume, o natură umană păcătoasă, decăzută?

II. OMUL – NATURA SPIRITUALĂ LA NAŞTERE

E. G. White face numeroase afirmaţii cu privire la efectele căderii omului în păcat. Prin alegerea de a păcătui, omul s-a ales cu o natură decăzută.

“Dar li s-a spus că natura lor s-a degradat prin păcat; şi-au diminuat puterea de a rezista răului şi au deschis calea pe care Satan are mult mai uşor acces la ei”. – Patriarhi şi profeţi, pag. 61.

“Natura lor decăzută a fost moştenită de toţi copiii lui Adam. „Din cauza păcatului, descendenţii lui aveau să se nască cu înclinaţii inerente către neascultare.” – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1128.

Cu toate că dânsa nu îşi expune învăţătura în termenii radicali ai doctrinei augustiniene cu privire la vina moştenită, E. G. White subliniază faptul că unul dintre rezultatele directe ale căderii primilor noştri părinţi, a fost pierderea nemuririi, aşezarea întregii rase umane sub condamnarea la moarte veşnică. Doar intervenţia Mântuitorului a făcut posibilă readucerea omului la starea iniţială de puritate şi nemurire.

“Nemurirea promisă omului cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcătuire. Adam nu putea transmite urmaşilor săi ceea ce el însuşi nu avea; şi nu ar fi fost nici o speranţă pentru omenirea căzută, dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi făcut posibilă nemurirea..” – Tragedia Veacurilor, pag. 533.

“Păcatul primilor noştri părinţi a împovărat lumea cu vină şi durere, şi, de nu ar fi fost mila şi bunătatea lui Dumnezeu, ar fi prăbuşit omenirea în abisul deznădejdii.” Patriarhi şi profeţi, pag. 61.

“De la primul Adam, oamenii nu au moştenit decât vină şi condamnare la moarte, dar Hristos vine şi izbândeşte acolo unde Adam a căzut”. –
SDA Bible Commentary, vol. 6, pag. 1074.

“Cerul s-a umplut de durere atunci când s-a realizat faptul că omul era pierdut şi că lumea pe care o crease Dumnezeu avea să fie populată cu muritori condamnaţi a mizerie, boală şi moarte şi că nu exista nici o cale pentru cel vinovat. Întreaga familie a lui Adam trebuie să moară.” –
Experienţe şi viziuni, pag. 126.

“Lumea se afla sub osândă. Hristos S-a făcut înlocuitor şi garant pentru om”. Principiile fundamentale ale educaţiei creştine, pag. 283.

De atunci înainte, urmaşii lui Adam aveau să vină pe lume, preluând o natură căzută, păcătoasă, înclinaţii rele şi, separaţi de Mântuitorul, condamnare la moarte veşnică.

III. HRISTOS – NATURA SPIRITUALĂ LA NAŞTERE

Potrivit afirmaţiilor lui E.G. White, la naştere, Hristos nu a moştenit natura decăzută cu care se nasc toţi descendenţii lui Adam. Dânsa face foarte clar faptul că ereditatea lui Hristos era distinctă de cea a urmaşilor lui Adam.

“Din cauza păcatului său [al lui Adam], omenirea avea să se nască cu înclinaţii inerente către neascultare. Dar Isus Hristos era Singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Sa natura umană şi în toate privinţele, a fost ispitit aşa cum natura umană este ispitită. Ar fi putut păcătui. Ar fi putut cădea, dar, nici măcar pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinaţie spre rău.” SDA Bible Commentary. Vol. 5, pag.1128.

Este clar că dacă Hristos ar fi moştenit natura umană dobândită prin căderea lui Adam, atunci şi El ar fi fost născut în păcat, sub osândă, şi de aceea, El însuşi în nevoie de Mântuitor (Psalmi 51:;5; Romani 5:12, 17-19). Din contră, E. G. White notează: “El era neîntinat de viciu, străin faţă de păcat… Tenace în înălţarea de cereri, fără să aibă nimic din patimile naturii noastre umane decăzute. – Mărturii, vol .2, pag. 508-509.

IV. NATURA OMULUI CONVERTIT, DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL

În strădania de a interpreta declaraţiile lui E. G. White, unii au afirmat că Hristos s-a născut cu natura spirituală a omului convertit. Divinul a umbrit umanul aşa cum se întâmplă în viaţa celui convertit, şi Dumnezeul-om rezultat s-a născut cu o natură convertită. Problema este că omul convertit păstrează „înclinaţiile inerente spre neascultare” împotriva cărora are de dus o luptă neîntreruptă. Acesta ceea ce Ellen White susţine fără echivoc.

“Sfinţirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: „Eu mor zilnic.” În fiecare zi, propria voinţă şi propriile dorinţe se ciocneau de voia şi datoria faţă de Dumnezeu. În loc să îşi urmeze propriile înclinaţii, împlinea voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută şi crucificatoare pentru natura lui, ar fi fost aceasta”. – Mărturii, vol. 4, pag. 299.

“Luptă după luptă trebuie purtată împotriva tendinţelor ereditare”.
– Parabolele Domnului Hristos, pag. 331.

“Cugetaţi cu luare-aminte la aceste lucruri şi apoi, în temere de Dumnezeu, încingeţi-vă cu armătura pentru o luptă de o viaţă, cu tendinţele ereditare, imitând nimic altceva decât Exemplul divin.” – Mărturii, vol. 4, pag. 439.

“Omul a căzut şi va fi lucrarea unei vieţi, fie ea mai lungă sau mai scurtă, pentru a-şi reveni din cădere şi a-şi redobândi, prin Hristos, chipul divin pe care l-a pierdut prin păcat şi continuă fărădelege.” – Mărturii, vol. 2, pag. 449.

V. SUPERIORITATEA SPIRITUALĂ A NATURII LUI HRISTOS

În contrast, Hristos nu a avut porniri, înclinaţii, predispoziţii spre păcat. El nu a avut în natura Sa ceea ce L-ar fi predispus la a păcătui. Nu a avut patimile şi impulsurile interioare pe care zilnic, noi trebuie să le supunem prin harul lui Dumnezeu. E. G. White nu lasă nici o umbră de îndoială cu privire la acest aspect.

“Fiţi atenţi, foarte atenţi la felul în care prezentaţi natura umană a lui Hristos. Nu Îl prezentaţi oamenilor ca pe o fiinţă cu înclinaţii spre păcat… Ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar nici măcar pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinaţie spre rău.” – SDA Commentary, vol. 5., pag. 1128.

“Niciodată, sub nici o formă, nu lăsaţi nici cea mai mică impresie că pată de nelegiuire sau o înclinaţie spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, ori că în vreun fel sau altul, Acesta ar fi cedat ispitelor”. Ibid., pag. 1128.

“Natura Sa spirituală era fără nici o pată de păcat”. –
Ibid., pag. 1104.

“Tenace în înălţarea de cereri, fără să aibă nimic din patimile naturii noastre umane decăzute, dar cuprins de aceleaşi slăbiciuni, ispitit în toate lucrurile ca şi noi.”
– Mărturii, vol. 2, pag. 509.

“El este fratele nostru în slăbiciunile noastre, dar fără a avea astfel de patimi. Ca Cel fără de păcat, natura Lui s-a tras înapoi de la rău.”
– Ibid., pag. 202

Există oare printre noi, vreun om convertit care să poată afirma fără ezitare că natura sa spirituală este „fără nici o pată de păcat” sau că el nu mai trebuie să se lupte cu înclinaţiile rele? Nici măcar marele apostol nu a putut face această afirmaţie. Atunci, natura spirituală a lui Hristos a fost superioară celei a omului convertit.

După cum am văzut ( Mărturii, vol. 2, pag. 144), omul convertit este în mod progresiv refăcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta este o lucrare de o viaţă. Nici un om cu adevărat convertit nu a pretins vreodată că ar fi fost replica spirituală perfectă a chipului lui Dumnezeu. Dar, conform afirmaţiilor lui E. G. White, aceasta reprezintă exact ceea ce Hristos a fost.

“Nu fără împotrivire avea să câştige Comandantul cerului, suflete de oameni pentru Împărăţia Sa. Încă de pe când era doar un Prunc în Betleem, S-a aflat sub atacul permanent al celui rău. Chipul lui Dumnezeu era făcut manifest în Hristos, iar în consiliul lui Satan s-a luat hotărârea că Acesta trebuie înfrânt”. – Hristos, Lumina lumii, pag. 116.

“Hristos a spus despre Sine că a fost trimis în lume ca reprezentant al tatălui. Prin nobleţea Sa de caracter, prin mila şi îndurarea Sa, prin dragostea şi bunătatea Sa, El stă înaintea noastră ca întruchipare a desăvârşirii divine, chip al Dumnezeului nevăzut.”
– Mărturii, vol. 5, pag. 739.

În încercarea de a apăra teza potrivit căreia Hristos a fost sfinţit în acelaşi sens în care noi suntem sfinţiţi, unii aplică aceste afirmaţii naturii umane a lui Hristos. Astfel de declaraţii, susţin ei, se referă la El ca Dumnezeu, iar nu ca om. Dacă aşa stau lucrurile, atunci „nobleţea de caracter”, „mila şi îndurarea”, „dragostea şi bunătatea” din omul Hristos erau ceva mai puţin decât „chipul Dumnezeului nevăzut.”

Atunci, o parte din Hristos, partea divină, era „întruchiparea desăvârşirii divine”, dar nu şi partea umană. O astfel de interpretare forţează limbajul autorului. A fost Hristos, Dumnezeul-om, Cel care a manifestat „nobleţe de caracter”, „milă şi îndurare”, „dragoste şi bunătate”. Şi acest Dumnezeu-om a fost „chipul Dumnezeului nevăzut”. Încercarea de a separa în acest punct, naturile lui Hristos e cu totul străin de intenţia lui E. G. White.

Astfel, putem trage concluzia că de vreme ce Isus, încă de la naştere, a fost chipul lui Dumnezeu, natura Sa spirituală a fost categoric superioară celei a omului convertit care în mod progresiv este refăcut după chipul lui Dumnezeu.

VI. DESĂVÂRŞIRE PREZENTĂ ÎN HRISTOS

Cu toate că nici un creştin nu poate pretinde că este desăvârşit, în sensul „întruchipării desăvârşirii divine, chipului Dumnezeului nevăzut”, totuşi, într-un anume sens credinciosul este considerat desăvârşit chiar acum.

“În fiecare fază de dezvoltare, viaţa noastră poate fi desăvârşită; totuşi, dacă scopul lui Dumnezeu pentru noi este împlinit, va exista o continuă progresare. Sfinţirea este lucrarea unei vieţi întregi.”
– Parabolele Domnului Hristos, pag. 65.

Această desăvârşire prezentă nu este dată de nivelul superior al creşterii noastre creştine, ci de acordarea neprihănirii lui Hristos. Este în mod egal posesiunea omului de-abia convertit, cât şi a creştinului matur. E.G. White scrie: “Isus continuă…Tot la fel, voi fi reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu priveşte caracterul vostru defectuos , ci El vă vede înveşmântaţi în desăvârşirea Mea. Eu sunt Cel prin care veţi primi binecuvântările cerului. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 357.

Dacă cel îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos s-ar stinge din viaţă, este mântuit, indiferent de nivelul atins în umblarea creştină. Creştinul nu trebuie să trăiască într-o permanentă atmosferă de nesiguranţă psihologică şi spirituală. Meritele lui Hristos sunt suficiente. Pe de altă parte, nici nu trebuie să ne considerăm împliniţi spiritual, fără a mai avea nevoie de strădanie zilnică pentru progresare.

“Ioan s-a bucurat de binecuvântarea sfinţirii. Dar, Marcu, apostolul nu pretinde că ar fi fără păcat, ci urmăreşte desăvârşirea umblând în lumina Feţei lui Dumnezeu.” – Sfinţirea vieţii, pag. 65.
“Cu cât văd mai clar măreţia, slava şi desăvârşirea lui Hristos, cu atât mai acut îşi văd propria slăbiciune şi nedesăvârşire”.
– Ibid., pag. 50.

VII. CARACTERUL DESĂVÂRŞIRII CREDINCIOŞILOR ÎN TIMPUL PLOII TÂRZII

Sunt unii care neagă posibilitatea desăvârşirii caracterului înainte de venirea lui Isus. E.G. White nu împărtăşeşte această părere.

“Ploaia târzie, revărsându-se aproape de încheierea sezonului, coace grânele pregătindu-le pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste imagini pentru a ilustra lucrarea Duhului Sfânt. Aşa cum roua şi ploaia sunt date mai întâi pentru a germina sămânţa, şi apoi pentru a coace recolta, tot la fel şi Duhul Sfânt este dat pentru a susţine de la o etapă la alta, procesul creşterii spirituale. Coacerea grânelor reprezintă completarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu trebuie întipărit în caracter. Trebuie să fim transformaţi complet întru asemănare cu Hristos”. – Mărturii pentru predicatori, pag. 506.

Aşa cum am notat deja, E.G.White defineşte caracterul drept sumă a gândurilor şi sentimentelor, şi care se descoperă în comportament – Mărturii, vol. 5, pag. 310; Child Guidance, pag. 161. Fiecare gând, fiecare emoţie, fiecare faptă a lui Hristos erau fără păcat. Aceasta este condiţia în care poporul lui va fi adus, prin ploaia târzie. Nu există nici cea mai mică insinuare că facultăţile, puterile şi capacităţile noastre vor fi desăvârşite. Ci mesajul clar transmis este că poporul lui Dumnezeu va fi adus într-o stare de desăvârşire de caracter ca cea a lui Isus în natura Lui umană. Fără a încerca realizarea unei conexiuni cronologice între ploaia târzie, primirea sigiliului lui Dumnezeu şi încheierea timpului de har, cităm în continuare, anumite declaraţii edificatoare pentru subiectul nostru: “Cei care primesc sigiliul Dumnezeului celui Viu şi care vor fi păziţi în timpul de strâmtorare, trebuie să reflecte deplin chipul lui Isus. – Experienţe şi viziuni, pag. 71.

“Hristos declara despre Sine: „…vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine. Aceasta este starea în care trebuie găsiţi cei care vor sta în picioare în timpul de strâmtorare.” – Tragedia veacurilor, pag. 623.

“Zilnic crescând în viaţa divină, el (omul) nu va atinge statura deplină a omului desăvârşit în Hristos mai înainte să se încheie perioada sa de probă”. – Mărturii, vol. 4, pag. 367.

“El nu se întoarce ca să ne cureţe de păcatele noastre, să elimine defectele din caracterele noastre sau să ne vindece de slăbiciunile neputinţele temperamentelor şi înclinaţiilor noastre. Dacă această lucrare e să fie împlinită şi în dreptul nostru, atunci aceasta trebuie să se întâmple înainte de acel moment”. – Ibid., vol. 2, pag. 355.

“Domnul cere desăvârşire din partea familiei Sale răscumpărate. El aşteaptă din partea noastră desăvârşirea pe care Hristos a descoperit-o în umanitatea Sa”. – Child Guidance, pag. 477.

“Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot la fel şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în vieţile lor…Caracterul Lui trebuie să devină caracterul nostru”.
– Hristos, Lumina lumii, pag. 311.

VIII. CREDINCIOŞII PURIFICAŢI SPIRITUAL DUPĂ ÎNCHEIEREA TIMPULUI DE HAR

Deşi descrie poporul lui Dumnezeu care a primit ploaia târzie ca fiind desăvârşit în caracter, E. G. White declară explicit că scopul precis al strâmtorării lui Iacob după încheierea timpului de har este acela de purificare a celor mântuiţi. Aceştia au fost făcuţi desăvârşiţi în sensul eliberări de orice act al păcatului, sub formă de gând, sentiment sau acţiune. Nu este nimic relativ cu privire la desăvârşirea poporului lui Dumnezeu, în acest sens. Ei nu sunt relativ, ci absolut liberi de o purtare păcătoasă. Şi totuşi mai este ceva în lăuntrul lor care are nevoie să fie purificat. Referindu-se la experienţa poporului lui Dumnezeu în timpul strâmtorării lui Iacob, E. G. White notează:

“Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul cestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică şi delicată ca şi în zilele prosperităţii lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în cuptorul de foc; firea lor pământească trebuie să fie mistuită, pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin.” – Tragedia Veacurilor, pag 621.

Ulterior ploii târzii şi încheierii timpului de har, în ciuda faptului că poporul lui Dumnezeu este descris ca fiind desăvârşit în sensul posedării caracterului lui Hristos, încă mai este ceva „pământesc” în ei care trebuie mistuit de focul încercării. Nu se insinuează deloc că acest ceva „pământesc” ar consta într-un comportament păcătos de orice fel. Din contră, păcatele lor au fost şterse în sanctuarul de sus şi „ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot aminti.” – Ibid. pag. 620.

În Tragedia Veacurilor găsim descris chinul teribil din timpul strâmtorării lui Iacob al celor ale căror puteri morale, înainte de căderea ploii târzii, nu au atins nivelul făcut posibil prin harul lui Dumnezeu.

“Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Şi, chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care le-au neglijat, aceştia vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă”. – Ibid., pag. 622.

Aşa cum am notat, E.G. White defineşte baza caracterului ca fiind „puterile mentale şi morale” – Mărturii, vol. 4, pag. 606. Prin puteri mentale, ea nu se referă la capacitatea intelectuală, ci la acea de cunoaştere a lui Dumnezeu. – Child Guidance, pag. 161; Patriarhi şi profeţi, pag. 45. Prin puteri morale, dânsa înţelege capacitatea de exercitare a credinţei, nădejdii şi dragostei. – Mărturii, vol. 3, pag. 187. Deşi nu putem desăvârşi aceste aptitudini, totuşi îmbunătăţirea lor şi dependenţa noastră constantă de Hristos sunt factorii implicaţi în formarea caracterului.

Aceasta pare să sugereze că şi după ce poporul lui Dumnezeu au obţinut victorie deplină asupra comportamentului păcătos (gânduri, sentimente, acţiuni), rămâne posibilitatea dezvoltării în continuare a acestor facultăţi imperfecte ale sufletului, a purificării naturii lor astfel încât chipul lui Hristos să fie reflectat pe cât de desăvârşit posibil de această parte a cerului.

Există declaraţii ale Spiritului Profetic care indică faptul că nivelul dezvoltării caracterului, posibil omului Hristos era mult mai ridicat decât cel accesibil copiilor Săi, pe acest pământ. De exemplu:
“Fiecare ucenic şi fiecare lucrător să studieze acest lucru iarăşi şi iarăşi pentru ca Domnul cel răstignit să poată fi prezentat înaintea noastră cu o prospeţime nediminuată. Arătaţi că viaţa lui Hristos descoperă un caracter de o desăvârşire infinită.”
– Ibid., vol. 6, pag. 60.

“Credinţa oamenilor în Isus ca fiind Mesia nu trebuia să se bazeze pe dovezi vizibile, iar ei credeau în El nu pentru atracţia pe care El o exercita, ci pentru excelenţa de caracter descoperită în El şi pe care nu o mai întâlniseră şi nici nu aveau să o mai întâlnească la altcineva”. –
SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.

Se poate ridica întrebarea: va primi poporul lui Dumnezeu un caracter de o desăvârşire infinită mai înainte de cea de-a doua venire a lui Isus? Datele de care dispun par să sugereze că nu. E.G. White compară şi contrastează evoluţia posibilă nouă cu cea a lui Hristos.

“El este un exemplu sfânt şi desăvârşit oferit nouă spre a-l imita. Nu putem egala modelul; dar, nu vom primi aprobarea lui Dumnezeu dacă nu îl vom copia şi, potrivit cu capacitatea dată fiecăruia de Dumnezeu, nu îl vom reproduce”. – Mărturii, vol. 2, pag. 549, conform pag. 169.

De ce lui Isus i-a fost cu putinţă un grad mai înalt de desăvârşire a caracterului decât ne este nouă? Factorul limitator nu este incapacitatea copiilor lui Dumnezeu de a se înfrâna prin harul Său, de la comiterea păcatului sub formă de gând, sentiment, acţiune. Factorul limitator este neputinţa lor de a egala într-un sens pozitiv infinita desăvârşire de caracter a lui Hristos, din cauză că natura, facultăţile şi puterile sau capacităţile lor mentale şi morale sunt încă imperfecte şi vor rămâne aşa până la cea de-a doua venire a lui Isus. Referindu-se la lucrarea diavolului de ispitire a lui Isus şi a oamenilor, E.G. White afirmă că acesta „îşi poate exercita puterea asupra oamenilor care sunt mult inferiori în putere şi înţelepciune, Fiului lui Dumnezeu, chiar şi după ce Acesta a luat asupra Sa natura umană.” – Ibid. vol. 1, pag. 299.

În comparaţie cu Hristos, puterile noastre sunt limitate. Ni se spune: „Cu puterile noastre limitate, noi trebuie să fim în sfera noastră, la fel de sfinţi ca Dumnezeu, în sfera Lui.” – Selected Messages, Book I, pag. 337.

Este părerea autorului acestui studiu că toate aceste consideraţii ne furnizează cheia interpretării următoarelor declaraţii:
“Nu vom putea spune „Sunt fără păcat” până când trupul acesta viciat nu este schimbat şi făcut asemenea trupului slavei Sale. Dar dacă în mod constant vom căuta să Îl urmăm pe Isus, avem binecuvântata nădejde că vom sta înaintea tronului lui Dumnezeu fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, desăvârşiţi în Hristos, îmbrăcaţi în neprihănirea şi desăvârşirea Sa”. – That I May Know HIm, pag. 361.

“Cât timp va stăpâni Satan, vom avea un eu de supus, slăbiciuni de biruit, şi nu există popas, nici punct în care odată ajunşi, să putem spune că nu mai avem nimic de făcut”. –
Mărturii, vol. I, pag. 340.

Reiese clar din cele de mai sus că E. G. White nu a vrut să spună că poporul lui Dumnezeu nu va ajunge la desăvârşire de caracter, în sensul victoriei asupra comportamentului păcătos, înainte de cea de-a doua venire. Mesajul ei pare să fie acela că atâta timp cât menţinem aceste facultăţi imperfecte, atâta timp cât puterile noastre sunt inferioare, atâta timp cât natura noastră umană vădeşte urmările căderii, nu putem pretinde că suntem fără păcat. La cea de-a doua venire a lui Isus, „ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta în frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru, la minte, la suflet şi la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor.” – Tragedia Veacurilor, pag. 645

În cer, ca fiinţe fără păcat, creşterea în ceea ce priveşte caracterul va continua de-a lungul veşniciei. „Lucrarea începută pe pământ va continua în veşnicie.” – Mărturii, vol. 4, pag. 520. „Şi în cer vom continua să creştem. Cât de importantă este atunci, dezvoltarea caracterului din această viaţă.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 332.

IX. NIMIC ÎN HRISTOS NU AVEA NEVOIE SĂ FIE PURIFICAT

E.G. White scrie ca la cea de-a doua venire a lui Isus, „ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate” de la cei ai Lui pentru ca aceştia să reflecte „chipul perfect al Domnului lor.” – Tragedia veacurilor, pag. 645. prin contrast, ea vorbeşte de condiţia lui Isus în timp ce a trăit pe pământ.

“Viaţa lui Isus a fost o viaţă în armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, a gândit şi a vorbit ca un copil, dar, nici o urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Şi cu toate acestea, nu a fost scutit de ispitire”.
– Hristos, Lumina Lumii, pag. 71.

Este nevoie ca ultimele urme ale păcatului să fie îndepărtate de la poporul lui Dumnezeu, odată cu a doua venire, după ce au primit ploaia târzie şi au trecut prin încercarea de foc a strâmtorării lui Iacob. Dar, în Isus Hristos nu a existat nici o urmă de păcat, în natura Sa spirituală nu a fost nimic care să întineze „chipul lui Dumnezeu din El.” Sunt multe declaraţiile Spiritului Profetic care afirmă fără echivoc faptul că nimic în Hristos nu avea nevoie să fie purificat în sensul în care poporul lui Dumnezeu are nevoie să fie purificat. De exemplu:

“Dar Isus, venind să locuiască în trup omenesc, nu Se mânjeşte. Prezenţa Lui are putere vindecătoare pentru păcătos”. –
Hristos, Lumina Lumii, pag. 266.

“El [Hristos] urma să se aşeze în fruntea omenirii luând asupra Lui natura, dar nu şi păcătoşenia omului.” – SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 912.

“Natura umană a lui Hristos nu era ca a noastră şi suferinţa era mult mai acut simţită de El, pentru că natura Lui spirituală era fără prihană”.
– Ibid., vol. 5, pag. 1104.

“Hristos este pe de o parte, reprezentarea desăvârşită a lui Dumnezeu, iar pe de cealaltă parte, un reprezentant desăvârşit al umanităţii fără păcat. Astfel, El a îmbinat divinitatea cu umanitatea”. – Ibid., vol. 7, pag. 907.

X. DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL, HRISTOS A STAT ÎN LOCUL LUI ADAM

Nu poate exista nici un dubiu că E.G. White ar susţine faptul că Hristos, în perioada trăită în trup, ar fi avut natura spirituală de care s-a bucurat Adam până în momentul căderii. Deşi această învăţătură ridică probleme teologice profunde şi deşi găsim dificil să acceptăm că Hristos în natura Sa umană era altfel decât restul omenirii, concluzia este inevitabilă. E.G. White spune:

“Hristos este numit al doilea Adam. În puritate şi sfinţenie, în legătură cu Dumnezeu şi iubit de Dumnezeu, El a început acolo unde primul a Adam a început. Nesilit a păşit peste locul în care Adam a căzut, ispăşind eşecul acestuia”.
– My Life Today, pag. 323.

Atunci Isus nu a început din acelaşi punct cu Adam doar în ceea ce priveşte natura ispitei cu care S-a confruntat. El a început de unde Adam a început din punct de vedere spiritual, „în puritate şi sfinţenie, în legătură cu Dumnezeu şi iubit de Dumnezeu.” Această chestiune a fost amplu tratată de E.G. White în 1895, când a redactat o lungă scrisoare pe această temă, din care vom reda în continuare, câteva fragmente:

“Aveţi grijă, mare grijă la felul în care explicaţi natura umană a lui Hristos. Nu-l prezentaţi oamenilor ca pe un om cu înclinaţii păcătoase. El este al doilea Adam. Primul Adam a fost creat pur şi fără de păcat, neatins de nici o pată de păcat; era după chipul lui Dumnezeu. Putea să cadă şi a căzut prin neascultare. Din cauza păcatului lui, urmaşii lui s-au născut cu înclinaţii spre neascultare inerente. Dar, Isus Hristos era singurul născut din Tatăl. El a luat asupra Lui natura umană şi în toate lucrurile, a fost ispitit aşa cum natura umană este ispitită. Ar fi putut păcătui, ar fi putut cădea, dar nici pentru o singură clipă nu s-a găsi în El vreo înclinaţie rea. A fost ispitit în pustie, aşa cum Adam a fost ispitit în Eden…. Naşterea Lui a fost o minune a lui Dumnezeu: ….”Maria a zis îngerului: Cum se va face lucrul acesta, fiind că eu nu ştiu de bărbat? Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt Se va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

“Aceste cuvinte nu se referă la nici o fiinţă omenească, ci numai la Fiul lui Dumnezeu. Niciodată, nicicum, nu lăsaţi asupra minţilor oamenilor nici cea mai mică impresie că o pată sau înclinaţie spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, sau că El ar fi cedat răului în vreun fel. În toate privinţele a fost ispitit aşa cum omul este ispitit, dar El este numit „Cel Sfânt”. Este o taină ce a rămas neexplicată muritorilor şi anume cum a putut Hristos să fie ispitit în toate privinţele, asemenea nouă, şi totuşi să fie fără păcat? Întruparea lui Hristos a fost şi va rămâne o taină. Lucrurile descoperite sunt pentru noi şi pentru copiii noştri, dar orice om să se păzească de a considera pe Hristos un om întru totul, asemenea nouă, căci aceasta nu este cu putinţă… Primul Adam a căzut; al doilea Adam a rămas credincios lui Dumnezeu şi Cuvântului Său, în cele mai dificile împrejurări, iar credinţa Lui în bunătatea, mila şi dragostea lui Dumnezeu nu s-a clătinat nici pentru o clipă.” – SDA Bible Commentary, ol. 5, pag. 1128, 1129.

Identitatea între desăvârşirea naturii spirituale aparţinând lui Adam şi a celei aparţinând lui Hristos este clar stabilită în acest fragment. Iar contrastul între natura spirituală a lui Hristos şi cea a restului omenirii este determinat cu grijă. Când E.G. White a scris: „Niciodată, nicicum, nu lăsaţi asupra minţilor oamenilor nici cea mai mică impresie că o pată sau înclinaţie spre păcat s-ar fi găsit în Hristos, ” ea nu se referea doar la faptul că Hristos nu a ales niciodată să păcătuiască. În acest cadru, declaraţia se referă la starea lui Hristos la naştere. Este o interpretarea a cuvintelor îngerului „…Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Sfântul lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte nu se aplică fiinţei umane, ci unei singure fiinţe umane. „Aceste cuvinte nu se referă la orice fiinţă umană, ci numai la Fiul Dumnezeului celui veşnic.” Interpretarea cum că declaraţia acesta se adresează naturii divine a lui Hristos ignoră faptul că aici, ca şi în alte locuri, E.G. White foloseşte titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” cu aplicaţie nu numai la natura divină a lui Hristos, ci la întreagă Sa Fiinţă, ca Isus Hristos, Dumnezeul-Om. Este chiar evident faptul că mesajul central al fragmentului este acela că Hristosul divin-uman s-a detaşat ca o Fiinţă unică într-o lume păcătoasă prin aceea că natura Sa spirituală era neîntinată, la fel ca cea a omului înainte de cădere.

În lumina pasajului de mai sus trebuie privite următoarele declaraţii:
“Hristos a venit pe pământ, luând asupra Sa natura umană şi stând ca reprezentant al omului pentru ca în lupta cu Satan, să arate că omul, aşa cum a fost creat de Dumnezeu, în legătură cu Tatăl şi Fiul, poate împlini orice cerinţă divină”. – Selected Messages, Book I, pag. 253.

“El l-a înfrânt pe Satan, în aceeaşi natură în care, în Eden, Satan a obţinut victoria. Duşmanul a fost biruit de Hristos în natura Sa umană. Puterea dumnezeirii Mântuitorului era ascunsă. El a biruit în natură umană, bizuindu-se pe Dumnezeu pentru putere”. – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1108.

“La împlinirea timpului, El avea să fie descoperit în trup omenesc. Avea să să-Şi ocupe locul în fruntea omenirii, luând asupra Sa, natura, dar nu şi păcătoşenia omului… În cer s-a auzit un glas: Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov care se vor întoarce de la păcatele lor”. – Ibid., pag. 912, 925.

XI. ÎN CE SENS A FOST HRISTOS SFINŢIT?

Se poate aduce obiecţia că în timpul vieţii Sale în trup omenesc, Hristos a fost sfinţit. Ce rost ar fi avut sfinţirea dacă El S-ar fi născut cu natura spirituală avută de Adam înainte de cădere? Nu a spus Isus Însuşi „Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17:19)?

Verbul grecesc hagiazo nu implică în mod obligatoriu o creştere progresivă în sfinţenie. Înseamnă, pur şi simplu, „a consacra”, „a dedica”. Astfel că Revised Standard Version redă Ioan 17:19 în felul următor: „Şi pentru ei, Mă consacru pe Mine Însumi, ca şi ei să poată fi consacraţi în adevăr.” Acesta este unul din cele două sensuri cu care E. G. White se referă la sfinţirea lui Isus Hristos.

„Pentru ei, spune El, Eu Însumi Mă sfinţesc, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” Ioan 17:19. Aceeaşi devoţiune, …aceeaşi supunere faţă de preceptele cuvântului lui Dumnezeu, manifestate în Hristos, trebuie să se vadă şi în slujitorii Lui. – Parabolele Domnului Hristos, pag. 142.

„Pentru ei Eu Însumi Mă sfinţesc.” Îmi dedic toată slava şi tot ce sunt lucrării de răscumpărare a omului. Astăzi. cât de puţin sunt oamenii, mişcaţi spre a se sfinţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, astfel încât suflete să poată fi salvate prin ei. – Mărturii, vol. 4, pag. 457.

În alte pasaje, E.G. White vorbeşte de sfinţirea lui Hristos, în sensul creşterii în har.
Isus, ca om, era desăvârşit, şi cu toate acestea, creştea în har. – Mărturii, vol. 1, pag. 339.

Încă de la prima scânteiere de inteligenţă, El creştea necontenit în har spiritual şi cunoştinţa adevărului. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 70.
“El declara: „Eu Însumi Mă sfinţesc, ca şi ei să fie sfinţiţi.” Ioan 17:19. astfel, creştinul trebuie să trăiască în mijlocul oamenilor pentru ca mireasma dragostei divine să fie ca o sare care să păzească lumea de stricăciune. Zilnic asaltat de ispite, în continuu confruntat cu împotrivire din partea conducătorilor poporului, Hristos ştia că trebuie să Îşi fortifice umanitatea prin rugăciune. Pentru a putea fi o binecuvântare pentru oameni, El trebuia să aibă comuniune cu Dumnezeu, rugându-Se pentru putere, perseverenţă, credincioşie. Astfel, Le-a descoperit ucenicilor în ce anume stătea puterea Sa. Fără această comuniune zilnică cu Dumnezeu, nici un om nu poate căpăta puterea pentru slujire“. – Counsels for Teachers, pag. 323.

Fără a face speculaţii cu privire la natura exactă a acestei creşteri în har din partea Hristosului întrupat, este interesant de notat că E.G. White vorbeşte de Adam, înainte de cădere, ca având posibilitatea de a se dezvolta spiritual, deasupra nivelului de desăvârşire la care fusese creat. Ca şi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Adam avea de la început, o natură fără prihană şi un caracter fără defect.

“În ce consta puterea atacului asupra lui Adam, care a cauzat căderea acestuia? Nu era păcatul lăuntric, pentru că Dumnezeu făcuse pe Adam în asemănare cu caracterul Său, curat şi drept. Nu existau trăsături corupte în primul Adam, nici înclinaţii sau porniri înspre rău. “
– SDA Bible Commentary, vol. I, pag. 1083.

“Dumnezeu a făcut pe om integru, l-a înzestrat cu trăsături de caracter nobile, fără nici o predispoziţie spre rău. “– Patriarhi şi profeţi, pag. 49.
Totuşi, era posibil pentru Adam ca să crească spiritual.

“Era posibilă lui Adam, înainte de cădere, formarea unui caracter neprihănit prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar a eşuat în împlinirea acestui lucru, şi. Din cauza păcatului lui, noi avem o natură căzută şi nu ne putem face singuri neprihăniţi”.
– Calea către Hristos, pag. 62.

Conchidem atunci că Isus Hristos care „a început acolo unde primul Adam a început” (My Life Today, pag. 323), a izbândit în acest proces de maturizare spirituală, demonstrând astfel că nu a existat nici o scuză pentru căderea lui Adam.

XII. A AVUT HRISTOS VREUN AVANTAJ SPIRITUAL FAŢĂ DE NOI?

Obiecţia adusă de obicei afirmaţiei lui E.G. White că în timpul încarnării, Isus a avut natura spirituală de care s-a bucurat Adam înainte de cădere, este aceea că în acest caz, El nu ar mai fi putu fi exemplul nostru, de vreme ce El deţinea un avantaj categoric faţă de noi. Dacă Isus nu a cunoscut în natura Lui, aceleaşi imbolduri păcătoase ca şi noi, cum ar putea simpatiza cu lupta noastră? E rezonabil să înălţăm înaintea copiilor noştri exemplul copilului Isus, dacă Acesta nu a moştenit aceeaşi natură decăzută care este partea restului omenirii? Acesta este un subiect tensionat, abordat de E.G. White în nenumărate locuri din scrierile dânsei.

1.Mai întâi, este subliniat apăsat peste tot în Spiritul Profeţiei, că nici o altă fiinţă omenească nu a fost silită să îndure o luptă spirituală de aceeaşi magnitudine cu cea purtată de Hristos.

“Hristos singur a avut parte de toate suferinţele şi toate ispitele ce lovesc omenirea. Niciodată, nici un altul născut din femeie nu a fost la fel de aprig asaltat cu ispite, niciodată, nimeni altul nu a purtat o aşa de grea povară a păcatului şi durerii lumii. Niciodată nu a fost altul de o înţelegere atât de vastă ori atât de mângâietoare. Părtaş la toate experienţele omenirii, El poate nu numai să aibă compasiune pentru, dar şi să stea alături de cel împovărat, ispitit şi chinuit.” – Education, pag. 78.

2.În al doilea rând, ni se spune că Hristos a fost ispitit proporţional cu tăria Sa spirituală.
„El…a fost ispitit în ceea ce a suferit,” – a suferit proporţional cu desăvârşirea sfinţeniei Lui. Dar stăpânul întunericului nu a găsit nimic în El, nici un gând sau sentiment ca răspuns la ispită. – Mărturii, vol. 5, pag. 422.

“Tentaţiile cărora Isus le-a rezistat sunt aceleaşi cărora noi găsim a ne fi atât de dificil a ne împotrivi. Acestea ai fost aruncate într-o măsură cu atât mai mare asupra lui Hristos, cu cât caracterul Lui este superior caracterului nostru”.
– Hristos, Lumina lumii, pag. 116.

3.În al treilea rând, Hristos era ispitit purtând vina rasei umane.
“Ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după strălucire care duce la îngâmfare”. –
Ibid., pag. 116.

Declaraţiile lui E. G. White citate de obicei pentru a demonstra că Hristos a moştenit natura noastră umană sunt cele găsite în paragrafele care abordează ispitirea din pustie. În tratarea acestui episod, ea subliniază într-un mod special că intensitatea luptei era determinată de faptul că păcatul, vina, patima, degradarea, neputinţa întregii omenirii erau în acel moment, puse asupra, purtate în locul nostru de Hristos.

“Imediat ce Hristos a păşit în pustia ispitirii, înfăţişarea I s-a schimbat. Slava şi splendoarea revărsate de la tronul ceresc şi care îi luminaseră chipul când cerurile s-au deschis deasupra Lui, iar Tatăl L-a recunoscut ca fiind Fiul Lui în care Îşi găseşte plăcerea, acum au dispărut. Greutatea păcatului lumii apăsa asupra sufletului Său şi înfăţişarea Sa dezvăluia o durere extraordinară, o adâncime a chinului pe care omul căzut niciodată nu le-a pătruns. El a simţit valul copleşitor al nenorocirii care a potopit lumea. A înţeles forţa apetitului necontrolat şi a patimilor murdare ce dominau lumea şi care aduseseră asupra omului, suferinţe de neînchipuit. Îngăduinţa cu privire la apetit a crescut şi s-a întărit cu fiecare generaţie, după căderea lui Adam, până când neamul omenesc a ajuns aşa de slab în ceea ce priveşte tăria morală, că nu mai putea birui prin propria putere.” – Selected Messages, Book I, pag. 271.

Mântuitorul a fost ispitit timp de 40 de zile. Cele trei ispitiri relatate în Matei şi Luca au constituit climaxul, ispitele de vârf la finalul săptămânilor de confruntare spirituală. Nu se sugerează deloc că lupta lui Hristos a fost rezultatul moştenirii de către El a naturii noastre căzute, ci, mai degrabă, faptul că vina noastră, nenorocirea noastră, „apetitul necontrolat”, „patimile murdare” au fost aşezate asupra Lui, astfel încât, într-un anume sens tainic, El a simţit ceea ce păcătosul simte. Atunci, în momentul culmii slăbiciunii Sale, Satan a venit cu ispitele lui iscusite.

Primul paragraf de pe pagina 117 a cărţii Hristos, Lumina Lumii este deseori citat ca argumentând faptul că Hristos a moştenit natura noastră căzută.

“Satan arătase spre păcatul lui Adam ca fiind dovada faptului că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă şi nu poate fi ascultată. În natura noastră umană, Hristos avea să îndrepte greşeala lui Adam. Dar când Adam a fost asaltat de ispititorul, asupra lui nu era nici unul din efectele păcatului. El stătea în puterea umanităţii desăvârşite, posedând vigoare deplină la minte şi trup. Adam era înconjurat de slava Edenului şi zilnic era în legătură cu fiinţele cereşti. Nu tot la fel era şi cu Isus când a intrat în pustie să se lupte cu Satana. Timp de patru mii de ani, neamul omenesc pierduse din tăria fizică, din puterea mentală şi din valoarea morală, iar Hristos a luat asupra Sa, slăbiciunile unei omeniri degenerate. Numai aşa putea să răscumpere pe om din abisul degradării sale”. – Hristos, Lumina Lumii, pag. 117.

Acest paragraf nu se referă la ceea ce a moştenit Isus, la naştere, ci la ceea ce a fost aşezat asupra Lui. Cele de mai sus urmează imediat după afirmaţia că „ducând povara grozavă a păcatelor lumii, Hristos a biruit ispita poftei, iubirea de lume şi dorinţa după strălucire care duce la îngâmfare.” – Ibid., pag. 116. aşa cum am văzut, Hristos nu S-a născut deficitar în „valoare morală” sau neputincios sau degenerat. O comparaţie atentă a prezentării ispitirii din pustie aşa cum se găseşte în Selected Messages şi, respectiv, în Hristos, Lumina Lumii, descoperă faptul că în acea ocazie, Hristos a purtat ca locţiitor a nostru, vina acumulată a omenirii şi a fost ispitit, având acest enorm dezavantaj.

Din nou, în Ghetsimani, vina omenirii a fost aşezată asupra lui Hristos care a fost ispitit, având acest handicap.

“Lupta era teribilă. Mărimea ei era vina neamului Său, a acuzatorilor şi vânzătorului Său, vina lumii zăcând în nelegiuire. Păcatele oamenilor apăsau greu asupra lui Hristos şi sentimentul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa.” –
Ibid., pag. 687.

În pustia ispitirii şi în Ghetsimani, Hristos ar fi putut muri sub povara păcatului aşezată asupra Lui, dacă nu ar fi fost slujirea întremătoare a îngerilor cereşti. La sfârşit, pe cruce, El S-a adus jertfă supremă, purtând vina întregii lumi. Înainte de a acel ultim strigăt, Satan presa asupra Lui într-o ultimă încercare de a a-l face pe Mântuitorul să păcătuiască.

“Asupra Domnului Hristos ca locţiitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoarea a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea să fie înţeleasă de om, niciodată. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită”. – Ibid., pag. 753.

Este clar că în episoadele pustiei, grădinii Ghetsimani şi Golgotei , Hristos a avut un dezavantaj incalculabil, în confruntarea Sa cu Satana. Faptul că propria natură umană era în întregime fără păcat, faptul că nu a moştenit condiţia noastră căzută, nu constituia deloc un avantaj, de vreme ce vina şi degradarea omenirii pierdute erau puse asupra Lui. Dar ce se poate spune despre restul vieţii Sale pământeşti? A avut vreun avantaj faţă de copiii şi tineri, sau în aceste perioade ale vieţii, a purtat într-o oarecare măsură vina umană?

Expunerea din Hristos, Lumina lumii, botezului lui Isus ne furnizează un indiciu cu privire la condiţia Sa înainte de acest moment. Scriind despre acceptarea Fiului de către Tatăl, E.G. White declară:
“Din cerurile deschise s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţă în inima celor de faţă şi pentru a întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra Lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupră-Şi firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic”. – Ibid., pag. 112.

“Purtând slăbiciunea naturii omeneşti, împovărat de întristarea şi de păcatul ei, Isus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoştea.”
– Ibid.. pag. 422.

Prima dintre aceste două declaraţii se referă la perioada anterioară momentului ispitirii din pustie, anterioare aşezării asupra lui Hristos cu acea ocazie „a valului copleşitor al nenorocirii ce potopise lumea.” – Selected Messages, Book 1, pag. 271. Se spune că „păcatele unei lumi vinovate au fost aşezate asupra lui Hristos” înainte de botez, căci cu toate că aceasta avusese loc, El este recunoscut ca Fiu de Tatăl Lui. Cele două afirmaţii, „Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra Lui Hristos” şi „cu toate că Se umilise ca să ia asupră-Şi firea noastră decăzută” sunt în apoziţie. Când Hristos a luat asupra Sa, natura noastră căzută, păcatele lumii vinovate au fost aşezate asupra Lui. Atunci, păcatul nostru nu a devenit al Lui, pe cale ereditară. A fost al Lui doar pentru că El l-a luat asupra Lui. Aşa cum E.G. White explică, „El a luat asupra naturii Sale fără păcat, natura noastră păcătoasă, ca să poată veni în ajutorul celor care sunt ispitiţi.” – Medical Ministry, pag. 18.

Acesta nu înseamnă că Hristos a luat natura noastră umană, păcătoasă asupra naturii Sale divine fără păcat. Dacă acesta ar fi fost sensul afirmaţiei, aceasta ar fi fost o contrazicere a numeroaselor pasaje citate anterior şi care arată clar că natura umană a lui Hristos era în totalitate fără păcat. Cea ce se doreşte a se spune aici este faptul că peste natura Sa divino-umană fără păcat, El a luat natura noastră păcătoasă. Păcatul nu fost injectat în natura Lui. Pur şi simplu, a fost aşezat asupra Lui.

În nici o etapă a vieţii Sale pământeşti, Isus nu a avut faţă de noi, vreun avantaj în lupta cu păcatul. În fiecare etapă, purtând la un anumit nivel, păcatele lumii vinovate, şi fiind ispitit proporţional cu puterea Sa spirituală, Hristos a purtat o luptă infinit mai aprigă. „Niciodată, vreun altul nu a purtat o aşa de grea povară, a păcatului şi durerii lumii.” – Education, pag, 78. Bazându-Se complet pe Tatăl Lui pentru putere, El şi-a păstrat nepăcătoşenia în fiecare etapă a formării Sale şi, în final, a triumfat sublim. Un aşa Model ne este pus înainte.

XIII. UN PARAGRAF DIFICIL LUAT ÎN OBIECTIV.

Sunt anumite declaraţii ale lui E.G. White care, luate împreună, dar izolate de celelalte comentarii făcute de dânsa cu privire la acest subiect, par să susţină că Hristos a moştenit o natură căzută, păcătoasă. Unul dintre pasajele reprezentative pentru această categorie, este următorul:

“Istoria Betleemului constituie un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu.” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar, acesta nu a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană se afla slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi, grijile şi ispitele şi să ne dea pildă de o viaţă lipsită de păcat.” – Hristos, Lumina Lumii, pag. 48, 49.

Există mai multe moduri de interpretare a acestui paragraf. Unii îl înţeleg ca afirmând că la naştere, Hristos a moştenit o natură păcătoasă şi căzută. Dacă această interpretare este validă, atunci declaraţia vine în contradicţie cu celelalte extrase din scrierile lui E.G. White, discutate mai devreme. Dacă Hristos a moştenit o natură păcătoasă, atunci fără îndoială că a moştenit tot ce decurge din aceasta: porniri spre păcat, degenerare morală, patimile naturii noastre omeneşti, căzute. Spiritul Profetic susţine că Hristos nu a avut nimic din toate acestea.

Se poate argumenta că Hristos a moştenit o natură căzută, dar, care -datorită faptului că a fost născut de la Duhul Sfânt şi pentru că natura Sa divină a umbrit natura umană- era lipsită de porniri păcătoase, înclinaţii rele, patimile naturii noastre căzute. Datorită contopirii miraculoase a divinului cu umanul, în pântecul fecioarei Maria, copilul care avea să se nască a putut fi numit „Sfântul” (Luca 1: 35). Dar dacă stau lucrurile, Hristos nu a moştenit o natură umană, căzută şi păcătoasă. Moştenirea naturală a unui om este ceea ce posedă la naştere.

Dacă, datorită umbririi minunate a naturii Sale divine, El S-a născut fără pată de păcat, un exemplu desăvârşit de umanitate fără păcat, atunci nu a moştenit acel tip de natură umană pe care noi o primim la naştere. Ceea ce ar însemna că El a moştenit tipul de natură umană care, după cum am văzut, va constitui posesiunea poporului lui Dumnezeu la cea de-a doua venire. Şi atunci, cum ar mai putea fi adevărat că „El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii”? – Hristos, Lumina Lumii, pag. 49.

Doar dacă nu suntem dispuşi să admitem că E.G. White s-a contrazis pe ea însăşi, ne vedem obligaţi să dăm o altă interpretare paragrafului. Eu însumi crezând în inspiraţia lui E.G. White, optez pentru cea de-a doua alternativă. Nu există nici o îndoială că din punct de vedere fizic, Isus Hristos a fost asemenea contemporanilor Săi. În această privinţă, El „Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii.” Mai mult, aşa cum am arătat, Hristos a luat, prin substituire, asupra naturii Sale divin-umane, vina, neputinţa şi nenorocirea noastră. Păcatul nu a fost al Lui prin moştenire. A fost al Lui prin atribuire. În acest sens a acceptat El „consecinţele acţiunii legii eredităţii.” Rămâne însă faptul că „natura Sa spirituală era lipsită de orice pată de păcat.” – SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1104.

XIV. CONCLUZIE

În momentul de faţă, există două poziţii opuse cu privire la relaţia dintre desăvârşirea spirituală a lui Hristos şi cea a credincioşilor. Una dintre ele susţine că desăvârşirea spirituală nu este cu putinţă poporului lui Dumnezeu, pe acest pământ. Cealaltă poziţie afirmă că, înainte de venirea lui Isus, poporul lui Dumnezeu va ajunge, prin harul Domnului la fel de desăvârşit în caracter şi natura spirituală, ca şi Isus în umanitatea Sa. E.G. White nu a aderat la nici una dintre aceste poziţii. Dânsa a afirmat în mod categoric că scopul ploii târzii este de a aduce pe copiii lui Dumnezeu la desăvârşirea de caracter a lui Hristos, în sensul că ei vor fi biruitori asupra tuturor actelor păcătoase: gânduri, sentimente, fapte.

Pe de altă parte, dânsa afirmă clar că după căderea ploii târzii, rămâne o lucrare de purificare care trebuie făcută pentru cei credincioşi şi care nu-şi va atinge împlinirea absolută până când ultimele urme ale păcatului nu vor fi eliminate din ei, la cea de-a doua venire a lui Hristos. Nicăieri nu insinuează că existau urme de păcat care trebuiau îndepărtate din Hristos-omul. Din contră, în mod constant dânsa descrie natura Lui umană ca fiind absolut fără păcat. Prin urmare, tragem concluzia că în timp ce obiectivul lui Dumnezeu este ca poporul Lui să ajungă la armonizare deplină cu caracterul lui Hristos prin câştigarea biruinţei asupra tuturor formelor de păcat, totuşi, în această viaţă, nu le este cu putinţă să egaleze natura umană a lui Hristos, din cauza păstrării, până la cea de-a doua venire, a facultăţilor, puterilor şi capacităţilor rezultate din căderea omului în păcat.

În scrierile lui E.G. White accentul este pus în mod constant, pe desăvârşirea caracterului ca ţintă de atins de către copiii lui Dumnezeu. Cei care astăzi, cu credincioşie folosesc puterea lui Dumnezeu pentru biruirea tuturor păcatelor şi reflectarea caracterului lui Isus, sunt singurii care sunt pregătiţi pentru darul mai abundent al ploii târzii. Acestea nu sunt timpuri pentru dispute pentru teorii teologice favorite, ci pentru solidaritate, astfel încât prin rugăciune, părtăşie şi mărturisire să putem fi zidiţi în trupul unitar al lui Hristos, gata să primim revărsarea Duhului Său.

Erwin Gane

Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro

This entry was posted in Iisus Christos and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>