Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului

 Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului

Natura umană necăzută

Care sunt termenii greceşti de la baza cuvintelor şi expresiilor cheie din această discuţie? Care a fost misiunea primară a lui Isus? Care sunt limitele pe care misiunea Lui primară le impunea asupra naturii umane pe care a luat-o asupra Sa la întrupare?

Teologii adventişti de ziua a şaptea prezintă două poziţii alternative în ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos. Hristos a avut o natură umană păcătoasă deoarece, la fel ca noi ceilalţi, a avut o mamă păcătoasă, sau a avut o natură umană fără păcat deoarece, spre deosebire de noi, L-a avut pe Dumnezeu ca Tată.[1] Prima poziţie subliniază identitatea Sa cu omul, cea de-a doua, unicitatea Lui ca om. Unii încearcă să conexeze cele două poziţii prin afirmaţia că Isus a avut o natură fizică păcătoasă, însă naşterea Lui a fost ca naşterea din nou, din Duhul. Aceştia afirmă că Isus a început în Betleem din punctul din care noi pornim atunci când ne naştem din nou. Alţii sugerează că acest paralelism nu rezistă la investigaţii: Isus S-a născut cu o natură umană şi păcătoasă – a îmbrăcat natura fizică slăbită de păcat – şi fără păcat – prin naştere, El nu a devenit păcat.

Nouă nu ne rămâne atunci decât să subscriem la una sau alta din poziţiile de mai sus? Contează oare cu adevărat pe care o alegem? Nu este aceasta decât simplă pedanterie academică, fără nici o semnificaţie practică? Eu cred că trebuie să înţelegem natura umană a lui Hristos pentru a putea aprecia cu adevărat suferinţa Lui, faptul că doar El ne poate fi Mântuitor, numai El poate fi exemplul nostru, nevoia noastră de jertfa Lui înlocuitoare şi nevoia urgentă de o perspectivă hristocentrică, nu antropocentrică. Aceste implicaţii practice devin evidente pe măsură ce explorăm dovezile biblice.

Mai  întâi, o sumară trecere în revistă. (1) Ne vom rezuma la informaţia biblică, operând cu premisa că toate adevărurile doctrinare îşi au sursa în Biblie.[2] (2) Vom căuta să înţelegem sensul lingvistic şi teologic al cuvintelor greceşti sarx, hamartia, isos, homoiōma, monogenēs şi prōtotokos. (3) Vom lăsa Biblia să interpreteze Biblia, vom pătrunde sensul adevărat al umanităţii lui Hristos ca „sămânţă a lui Avraam” (Evr. 2:16) şi „sămânţa lui David” (Rom. 1:6). Vom nota armonia dintre aceste pasaje şi termeni greceşti studiaţi. (4) Vom arunca o privire asupra misiunii lui Hristos de salvare a omului şi vom investiga dovezile biblice ale faptului că la naştere, Isus a luat o natură umană fără păcat (spiritual), însă o natură fizică similară cu a oamenilor din acele timpuri. (5) Lucrul acesta ne va conduce la întrebarea: Atunci ne poate înţelege El cu adevărat? A fost El cu adevărat ispitit în toate privinţele ca şi noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? O discuţie hristologică fructuoasă şi ziditoare pentru credinţă, trebuie mai întâi să definească aceşti termeni într-o manieră inspirată de Biblie şi fidelă Bibliei.[3]

Cuvântul S-a făcut trup

Biblia spune: „Cuvântul [Hristos] S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Ce înseamnă termenul grecesc folosit aici pentru „trup”? Ne poate spune dacă natura umană a lui Isus a fost păcătoasă sau nepăcătoasă? Sarx apare de 151 de ori în Noul Testament.[4] Lexiconul grec-englez întocmit de Arndt şi Gingrich ne dă sensuri: (1) materialul care acoperă trupul (1Cor. 15:39); (2) corpul în sine, ca substanţă (cap. 6:16); (3) „om din carne şi oase” (Ioan 1:14); (4) „natura umană sau muritoare, descendenţă pământească” (Rom. 4:1); (5) „corporalitate, limitare fizică, viaţa terestră” (Col. 1:24); (6) „aspectul exterior sau extern al vieţii” (2Cor. 11:18); (7) „instrumentul docil al păcatului” (Rom.7:18) şi (8) sursa sexualităţii (Ioan 1:13). Doar nr. 7 are de-a face cu păcatul. Prin urmare, sarx nu înseamnă în mod obligatoriu „păcătos”.[5]

În greacă, cuvântul obişnuit pentru „păcat” este hamartia[6] şi nu sarx. Dicţionarul teologic al lui Schweitzer notează că sarx poate desemna sfera pământească (vezi 1Cor. 1:27), nu neapărat „păcătoasă şi ostilă lui Dumnezeu, ci pur şi simplu …limitată şi temporară”. Şi mai spune că sarx poate însemna un obiect al încrederii (vezi Rom. 2:28). Aici „ceea ce este păcătos nu este sarx, ci încrederea în aceasta”. Schweitzer conchide: „Acolo unde sarx este văzut cu sens teologic total, ca în Gal. 5:24, denotă fiinţa omului care este determinată nu de substanţa sa fizică, ci de relaţia cu Dumnezeu.”

Faptul că Dumnezeu s-a făcut  trup înseamnă doar că a primit un trup omenesc? Hristos a spus despre întruparea Sa: „Tu nu ai vrut nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup.” (Evrei 10.5). Şi în acord cu aceasta, Pavel a scris: „Cel ce a fost arătat în trup” (1Tim. 3:16). Cuvântul grec pentru trup este sōma, dar cuvântul grecesc folosit pentru trup în 1Tim 3:16, este sarx. Înseamnă pur şi simplu „întrupare”, nu „păcătos”.

Atunci cum vom înţelege aceste cuvinte: Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” şi „a osândit păcatul în firea pământească” (Rom. 8:3)? Mai întâi să vedem ce ar fi putut spune Pavel prin aceasta? Ar fi putut scrie (1) Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în firea păcătoasă sau (2) într-o fire asemănătoare cu a păcatului. În primul caz, firea Sa era păcătoasă, iar în al doilea caz, trupul lui Hristos ar fi fost doar o aparenţă, în realitate fiind o fiinţă extraterestră (cf. Ioan 4:1-3, text înţeles greşit de unii).[7]

Pavel nu spune nici una nici alta, ci se focalizează asupra lui Hristos venind într-o fire asemănătoare cu a păcatului. Cuvântul cheie este „asemănătoare”. Două cuvinte greceşti sunt traduse prin „acelaşi”: isos, cu sensul de „acelaşi”, Fapte 11:17, unde „Dumnezeu le-a dat acelaşi [isos] dar”, şi homoiōma, folosit în Romani 8:3, cu sensul de „similar” (pentru că uman), dar nu „acelaşi” (pentru că nu păcătos). Biblia este consecventă: Filipeni 2:7 spune despre Isus că El „a fost făcut asemenea [homoiōma ] oamenilor”[8]. Evrei 2:17 spune: „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere”.

Sugerează aceste pasaje că Isus a fost doar similar altor oameni, în privinţa trupului fizic afectat de păcat, dar nu acelaşi cu al oamenilor obişnuiţi, pentru că El singur era fără păcat în relaţia Sa spirituală cu Dumnezeu? Ellen White credea astfel.[9] Dovezile biblice prezentate până acum susţin o astfel de concluzie.

De ce doar similar şi nu acelaşi?

Din acest material biblic extragem două principii care ne călăuzesc în cercetarea noastră. Primul este: Cine este Isus Hristos a determinat măsura identificării Lui cu natura umană. Cu alte cuvinte, El a fost mai mult decât copilul Mariei. El era Dumnezeu şi, devenind om, nu a încetat să fie Dumnezeu.[10] Aceasta înseamnă că relaţia Sa veşnică, neîntreruptă cu Dumnezeu nu a fost afectată de întrupare. Întruparea nu a fost doar o naştere umană ca atâtea altele, ci a fost Dumnezeu păşind peste hăul căscat de păcat şi, în propria fiinţă, zidind podul de la Dumnezeu la oameni. Din nou Dumnezeu a lucrat în mod creator pe planetă, la fel ca în Eden. Fie că a folosit ţărâna pământului sau pântecul Mariei, viaţa a venit de la El. Ambele episoade au fost miracole nemaivăzute anterior şi nerepetate după aceea. Dumnezeirea clară a acestor evenimente nu trebuie lăsată să se piardă prin comparaţii superficiale cu alţi oameni. Toţi ceilalţi oameni au 2 părinţi omeneşti, nu şi Adam şi Hristos. Omul vine pe lume într-unul din cele 3 moduri: creaţie, naştere sau întrupare.

Al doilea principiu este: misiunea lui Hristos trebuie să determine măsura identificării Lui cu umanitatea noastră. Pentru a fi Mântuitorul nostru, Isus trebuie să devină unul cu noi, însă nu putea trece peste cerinţele misiunii Sale, nu putea deveni El Însuşi un păcătos. La fel ca în sistemul ceremonial, misiunea lui Hristos nu putea fi realizată decât ca Miel fără pată sau meteahnă.

Păcatul originar

În această discuţie trebuie să luăm în serios natura devastatoare a păcatului. Fiecare copilaş este egocentric mai înainte să afle ce este păcatul. Prin ce s-ar fi deosebit pruncul Isus dacă s-ar fi născut cu o natură păcătoasă?

Biblia dă două definiţii păcatului: una în termeni comportamentali, alta în termeni relaţionali. Astfel, „păcatul este fărădelege [călcarea Legii]” (1Ioan 3:4) şi „orice nu e din credinţă este păcat” (Rom. 14:23). Ambele aspecte au fost prezente în păcatul originar. Adam şi Eva au neascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului interzis (Gen. 3.2-6) şi s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu. El le spusese: „Să nu mâncaţi sau veţi muri.” Eva a găsit că arăta apetisant, aşa că a făcut saltul şi a mâncat. De ce? Îndoiala a condus la neascultare. A te îndoi de cineva reprezintă o sistare a încrederii sau a credinţei în el – o relaţie ruptă. Ispititorul i-a făcut să creadă în el şi în propriile simţuri mai mult decât în Dumnezeu. Şi de pe terenul acestei relaţii rupte cu Dumnezeu i-a făcut să calce porunca lui Dumnezeu. Păcatul originar a însemnat mai întâi relaţia ruptă. A defini păcatul ca fiind doar „călcarea de lege sau faptele rele” înseamnă să priveşti doar la manifestarea exterioară. La rădăcină, păcatul este o relaţie ruptă între păcătos şi Dumnezeu.”[11]

Hristos a venit în lume ca să restaureze relaţia, nu să continue separarea. Astfel, El a venit similar nouă (ca om, din punct de vedere fizic), nu la fel ca noi (într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu, din punct de vedere spiritual). Emanuel, sau „Dumnezeu cu noi” înseamnă că El a parcurs abisul dintre Dumnezeu şi om, a anihilat înstrăinarea venind de pe partea lui Dumnezeu pe partea noastră. Însă El a stabilit conexiunea încă o dată deoarece pe tot parcursul întrupării El a rămas în relaţie neîntreruptă cu Dumnezeu – spiritualiceşte a rămas fără păcat.

Rom. 5:12-14 este considerat „unul dintre cele mai dificile texte din Biblie”[12] şi „detaliile exegezei la Romani 5:12-21 sunt controversate”[13], dar cred că analogia dintre Adam şi Hristos este cea mai clară care se găseşte în Biblie. Lenski notează: „Este atât de vitală pentru că merge până în esenţa păcatului şi a izbăvirii din păcat. Toate celelalte ce se spun în Biblie cu privire la unul sau altul se bazează pe ceea ce este descoperit aici ca linie de start absolută.”[14] „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit….Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur care este Isus Hristos.” (Rom. 5:12-19)

Observaţi repetarea de trei ori a celor doi Adami. Moartea, sau condamnarea, nu trece asupra fiecăruia doar din pricina propriului păcat. Şi din acest motiv, dar într-un sens mai profund, moartea trece asupra fiecărui om din cauza păcatului lui Adam sau a relaţiei cu Dumnezeu rupte. (Că păcatul lui Adam afectează întreaga rasă este menţionat de 5 ori în vers. 15-19). Pur şi simplu nu este adevărat că păcatul nu este prezent până la comiterea primului act păcătos. Oamenii se nasc păcătoşi. „Moartea a stăpânit” (vers. 14) de la păcatul lui Adam. Copiii mor înainte de a păcătui conştient. Despărţiţi de dătătorul de viaţă, moartea, nu vina, a trecut de asupra lui Adam asupra rasei umane.[15] Iată de ce Hristos a venit să restaureze legătura, să aducă viaţa veşnică. Paralelismul în Rom. 5:12-14 este crucial pentru sensul pasajului: „Aşa cum păcatul se termină în moarte, şi neprihănirea se termină în viaţă.”[16] Dacă păcatul lui Adam este izvorul morţii pentru toţi oamenii, şi aşa a fost din momentul în care a fost comis, mai înainte ca să se nască orice om,[17] atunci neprihănirea lui Hristos este izvorul neprihănirii. El a fost similar nouă, născut între aceleaşi limite fizice umane, însă nu la fel ca noi, pentru că nu  s-a născut ca păcătos într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu.

Faptul biblic că păcatul a trecut de la Adam asupra fiecărui copil născut (nu vina lui Adam, ci moartea, ca rezultat al acestui păcat) înseamnă că păcatul nu mai poate fi definit ca simplu „act”.[18] Aceasta este o definiţie mult prea superficială. Pe lângă alegerile greşite şi deci actele şi chiar şi gândurile (vezi Mat. 5:28), păcatul include şi natura.[19] Dacă nu ne-am fi născut păcătoşi, atunci nu am fi avut nevoie de un Mântuitor până la primul act sau gând păcătos. O astfel de idee face un deserviciu teribil consecinţelor tragice ale păcatului şi misiunii lui Hristos, ca singur Mântuitor al oricărui om (Ioan 14:6, Fapte 4.12). Mai înseamnă că dacă Isus a venit cu o natură păcătoasă, dar s-a împotrivit, atunci poate şi altcineva va reuşi s-o facă şi atunci acea persoană nu va mai avea nevoie de Isus să îl salveze. Trebuie să înţelegem că ambele aspecte ale efectului păcatului – moarte colectivă şi vină personală – fac necesar un Mântuitor. Avem nevoie de Isus ca substitut pentru întreaga viaţă şi nu doar de la primul moment în care ne răzvrătim conştient.

Păcătoşi la naştere

Fiecare om, cu excepţia lui Hristos s-a născut păcătos. David spunea. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Tot David putea spune despre Dumnezeu: „Da, tu m-ai scos din pântecele mamei” (Ps 22:9). „Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (Psa. 139:13). Sunt acestea contradictorii? S-a născut David ca păcătos sau nu? Acestea vorbesc de două laturi ale adevărului, ambele la fel de biblice. În timp ce primul vorbeşte de starea lui David de păcătos la naştere, celelalte vorbesc despre dragostea salvatoare a lui Dumnezeu pentru el, în starea aceea.

Atunci cum să interpretăm textul „Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Eze. 18:20, RSV). Biblia mai vorbeşte şi despre pedepsirea „nelegiuirii părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor care Mă urăsc” (Ex. 20:5). Sunt acestea contradictorii? Şi acestea prezintă două faţete ale adevărului, ambele biblice. Prima vorbeşte despre consecinţele comportamentului cuiva, fie în moarte, fie în viaţă, în timp ce a doua afirmă că păcatele cuiva afectează şi posteritatea. Iată de ce Biblia afirmă: „Cei răi sunt stricaţi însă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psa. 58:3).

„Din naştere ai fost numit răzvrătit” (Isa. 48:8) şi „plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale” (Luca 1:15), din nou, privesc la două faţete: statutul uman la naştere şi mila lui Dumnezeu faţă de cel ce se găseşte în acea stare. Prin contrast, Isus nu numai că a fost umplut cu Duhul Sfânt de la naştere, dar, ca nimeni altcineva, s-a născut din Duhul Sfânt. Spre deosebire de alţii, El a fost şi Dumnezeu. Înseamnă aceasta că a fost vorba  de o zămislire imaculată?

Începând cu Augustin, teologia catolică susţine că fiecare om se naşte cu păcatul originar,[20] ceea ce înseamnă că fiecare om vine pe lume purtând vina păcatului lui Adam, căci fiecare a fost prezent embrionar în Adam şi ca atare este copărtaş la vina acestuia. Atunci şi Isus ar fi venit pe lume purtând vina păcatului originar. Pentru a depăşi acest impas, teologia catolică a postulat zămislirea imaculată, potrivit căreia Maria s-ar fi născut fără păcat. Însă dacă Dumnezeu ar fi putut să înfăptuiască un astfel de act mântuitor pentru o fiinţă umană, atunci de ce nu şi pentru ceilalţi? Aceasta l-ar fi scutit pe Isus de toată oroarea devenirii om. Şi apoi, dacă Maria a devenit imaculată fără Hristos, faptul acesta pune sub semnul întrebării misiunea lui Hristos.

Biblia nu vorbeşte deloc despre o zămislire imaculată, ci proclamă zămislirea miraculoasă. Isus a fost unic şi în virtutea unicităţii Lui ca Dumnezeu, naşterea Lui a fost fără păcat. În acest punct, teologia catolică trece cu vederea cine a fost Isus. Nu este nevoie să căutăm în Maria temeiul pentru unicitatea lui Isus. Această unicitate emerge din propria Sa identitate ca Dumnezeu.

Isus ca Om unic

Isus S-a deosebit de ceilalţi oameni în centrul conştiinţei Sale care a determinat toate celelalte lucruri. Nici un alt om nu a trăit anterior naşterii şi nu a luat hotărârea de a se naşte pentru a fi plăcut înaintea Domnului. Conştiinţa lui Isus a fost întotdeauna îndreptată spre Domnul. El a venit să facă voia Tatălui (Evr. 10:9), L-a proslăvit prin viaţa Lui şi a împlinit lucrarea pe care I-a încredinţat-o (Ioan 17:4). Nici un alt prunc, copil sau adult nu a trăit într-o astfel de lepădare de sine faţă de Dumnezeu şi om. Faptele Lui neprihănite şi natura Lui neprihănită au izvorât din orientarea neîncetată către Dumnezeu. Uniunea Lui cu Dumnezeu a determinat măsura uniunii Sale cu omul.

Cuvântul grec monogenēs, tradus „singurul născut”, înseamnă de fapt „de acelaşi fel”. Monogenēs vine de la monos, „unu”, şi genos, „tip”, „gen”. Monogenēs nu trebuie confundat cu monogenaō, care derivă din monos, „unu”, şi gennaō, „născut”. Monogenaō înseamnă „singurul născut”.

Monogenēs este folosit de nouă ori în NT grecesc, de cinci ori cu privire la Isus (Ioan 1:14,18; 3:16; 18:1; 1Ioan 4:9). Celelalte 4 referinţe aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă cuvântul atunci când este folosit cu privire la Isus. Mai întâi, fiul decedat al văduvei din Nain era tot ce avea (Luca 7:12). În al doilea rând, Iair, chiar dacă avea alţi fii, nu avea decât o fetiţă care murise (cap. 8:42). În al treilea rând, demonizatul era singurul fiu al tatălui său, în această condiţie (cap. 9:38). În aceste 3 pasaje, monogenēs nu înseamnă „singurul născut”, ci „singurul de genul său”. Lucrul acesta devine şi mai clar în al patrulea exemplu, Evrei 11:17. Acolo Isaac este numit monogenēs când, de fapt, el este al doilea fiu născut lui Avraam (după Ismael). Cu toate acestea, Isaac era singurul de un anumit tip, unic, singurul fiu al făgăduinţei.

Când este folosit cu privire la Isus, monogenēs întotdeauna are această conotaţie de unic, de fără seamăn. El era Fiul făgăduinţei – unic prin misiunea şi naşterea sa, la fel ca şi prin viaţa Sa. Naşterea Sa a fost unică nu numai prin felul în care s-a născut (fără un tată omenesc) ci şi prin natura cu care S-a născut (fără păcat omenesc).

El era unic prin faptul că era singurul om care era şi Dumnezeu. Era singurul om care s-a născut prin Duhul, fără un tată omenesc. El a fost singurul om care a existat din veşnicie ca Dumnezeu, mai înainte să devină şi om şi de aceea era în mod unic independent de părinţi pentru viaţă. El a fost singurul om care a fost similar, dar nu la fel cu ceilalţi oameni.

Unicitatea Lui îşi avea originea în identitatea Lui. Cine era a făcut naşterea Sa diferită de cea a tuturor oamenilor. Posesor al unei umanităţi slăbite de păcat, El a venit cu o relaţie cu Dumnezeu veşnică şi fără păcat. Focalizarea asupra lui Hristos ca monogenēs i-ar fi păzit pe mulţi de panteism (Kellog, Jones, Waggoner) şi mişcarea „cărnii sfinte” (Donnell, Indiana Conference).[21]

Biblia cere ca unicitatea lui Isus să fie punctul de pornire pentru orice hristologie. El nu este un om ca toţi oamenii, ci Dumnezeu care s-a făcut om. „Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1:14). Această mişcare către Dumnezeu reprezintă contextul pentru descoperirea semnificaţiei lui Dumnezeu-om. Unii neglijează aceasta, alegând în schimb să înceapă cu ultima generaţie de oameni şi demonstraţia acestora de după timpul de har. Aceştia socotesc că dacă generaţia aceea nu va mai păcătui deşi încă având naturi păcătoase, atunci Hristos trebuie să fi fost fără păcat într-o natură păcătoasă. Căci altfel ar reuşi acea ultimă generaţie mai mult decât Hristos? Aceasta este hristologie escatologică, adică o interpretare a naturii umane a lui Hristos din perspectiva evenimentelor viitoare şi care lasă ca realitatea din afara lui Hristos să ne informeze cu privire la Hristos. Însă Hristos, nu escatologia, trebuie să fie punctul de început. Avem nevoie de o escatologie hristologică mai degrabă decât de o hristologie escatologică.

Erorile teologice comise de Schweitzer şi Barth ar trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi. Atât Schweitzer, cât şi Barth (în scrierile sale de început) au început cu escatologia pe care au proiectat-o asupra hristologiei, cu rezultate dezastruoase. Hristosul lui Schweitzer sfârşeşte ca un om derutat[22], iar Hristosul lui Barth, ca Dumnezeu „cu totul aparte”, de o alteritate absolută[23] – două accente opuse, nici unul fidel lui Isus Hristos.

Cugetarea hristologică trebuie să înceapă cu unicitatea Fiului lui Dumnezeu, nu cu similaritatea Sa cu oamenii ca Fiu al omului. Mai mult, din punct de vedere epistemologic, nu putem trece de la uman la divin, ci de la divin la uman. În determinarea naturii umane a omului Isus, monogenēs trebuie să fie punctul de început şi centrul hristologiei.

Prōtokos sau „întâiul născut” este folosit cu privire la Isus de 7 ori (vezi mai ales Evr. 1:6; Rom. 8:29; Col. 1:15, Apoc. 1:5). „Întâiul născut” se referă nu atât la timp, cât la importanţă. După cum în cultura ebraică, întâiul născut primea privilegiile familiale, tot la fel, Isus, „întâiul născut” între oameni, a recuperat privilegiile toate pe care le-a pierdut omul prin cădere. Astfel „singurul născut” şi „întâiul născut” nu trebuie interpretate în mod literal atunci când se referă la Isus, ci acestea implică faptul că El era unic, fără asemănare. Misiunea Sa era de a deveni un nou Adam, întâiul născut sau capul rasei umane. Aceasta L-a calificat să ne fie reprezentant şi mijlocitor în marea luptă.

Isus este exemplul nostru în ceea ce priveşte viaţa, dar nu şi naşterea. Dacă ne-ar fi exemplu şi în al doilea caz, atunci poate şi alţii ar putea trăi o viaţă desăvârşită, neavând nevoie de Mântuitor. Acest gând stă la baza teologiei lui Schleiermacher. El credea că Isus  s-a deosebit de oameni doar cantitativ, nu şi calitativ. Nu S-a născut El la fel ca toţi ceilalţi? Nu conştienţa deplină de prezenţa lui Dumnezeu şi sentimentul Lui de dependenţă absolută de Dumnezeu L-au distins de ceilalţi? Totuşi în viitor s-ar putea ivi cineva care să-l transceandă.[24] O astfel de judecată ne previne cu privire la pericolul ignorării distincţiei biblice între naşterea lui Hristos şi naşterea celorlalţi oameni.

Teologia lui Karl Barth de asemenea prezintă probleme cu privire la natura lui Hristos la naştere.[25] Deşi credea că Isus este Dumnezeu adevărat, nu a îngăduit consecinţelor biblice ale acestui fapt să-i controleze înţelegerea asupra întrupării. Barth a susţinut că pruncul Isus s-a născut într-un trup păcătos.[26]  Singura cale pe care Barth putea evita consecinţele acestei poziţii era să afirme că Hristos a integrat acest trup păcătos în natura Sa divină în aşa fel că ispita şi păcatul erau o imposibilitate.[27]

Informaţia biblică conduce în direcţia opusă lui Schleiermacher şi Barth. Omul Isus este unic. El este substitutul nostru în viaţă. El ne acoperă caracterele nedesăvârşite cu caracterul Lui desăvârşit. Caracterul Lui este haina neprihănirii noastre, veşmântul de nuntă fără de care nimeni nu poate intra în împărăţie. El este substitutul nostru în moarte. El a murit ca să plătească preţul păcatului în locul nostru astfel ca noi să putem avea viaţa. Dar El este şi substitutul nostru în naştere. El s-a născut fără păcat pentru a ne împlini nevoia primară de El ca Mântuitor a celor care se nasc păcătoşi.

Biblia nu acordă valoare salvifică primei naşteri. Ba chiar afirmă clar că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan. 3:3). Doar omul Isus nu a avut  nevoie de naşterea din nou, iar faptul acesta Îl încadrează într-o clasă aparte.

Hristos pe linia avraamică, davidică[28]

Din informaţia biblică studiată până acum, ce concluzie putem trage cu privire la sensul următoarelor expresii: „Căci negreşit nu natura îngerilor a luat El asupra Lui, ci sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV) şi „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3; cf. Ioan 7:42, 2Tim. 2:8)? Ne spun aceste pasaje că Isus a primit o natură păcătoasă de la Avraam şi David? În lumina contextului biblic mai larg, aceste texte nu au în vedere natura, ci misiunea lui Hristos. Nu au de-a face cu tipul de fire în care s-a născut (păcătoasă sau nepăcătoasă), ci susţin că în calitate de iudeu (Evr. 2:16) şi ca Împărat al lor adevărat (Rom. 1:3), Isus a venit ca împlinire a legământului. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să alcătuiască un popor prin care El să poată binecuvânta toate popoarele (Gen. 22:18). La fel, Isus a venit prin Maria să salveze popoarele (Mat. 1:18, 21; cf. Ioan 3:16). Misiunea, nu natura, este contextul.

Israel, în perioada VT, şi iudeii creştini, în perioada NT, priveau înapoi la Avraam ca „tată” al bisericii lui Dumnezeu în prima sa formă (vezi Isa. 51:2; Rom. 4:12; Iac. 2:21 şi contextele lor). Astfel, Matei scriindu-le iudeilor, începe genealogia lui Isus cu Avraam (Mat. 1:1). Iar autorul Evreilor, scriindu-le tot iudeilor, spune că Isus „a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV). Că Isus este aşezat pe linia genealogică a legământului nu contrazice actualizarea de către El a chiar scopului acestui legământ devenind al doilea Adam. De fapt, aceeaşi carte care menţionează legătura lui Hristos cu David Îl prezintă şi ca fiind al doilea Adam (vezi Rom. 5:12-21).

Substituirea include şi asemănarea totală cu noi în ceea ce priveşte naşterea? Putea Isus să ne mântuiască dacă nu devenea unul ca noi, cu natură păcătoasă? A coborât El în genunea în care ne găsim noi pentru a ne scoate afară? În această genune, El a îmbrăcat firea umană doar în măsura în care uniunea Lui cu Tatăl a rămas neafectată. Cu alte cuvinte, El nu putea fi păcătos în natură, pentru că prin definiţie o astfel de natură este rezultatul separării de Dumnezeu. Uniunea cu Dumnezeu şi natura spirituală păcătoasă sunt la fel de străine una de alta ca raiul de iad. Să spui că El S-a identificat cu noi dar a rămas loial lui Dumnezeu denotă o înţelegere eronată a naturii păcatului. Păcatul înseamnă despărţire de Dumnezeu. Ori Isus a avut o relaţie neîntreruptă cu Tatăl, ori El s-a despărţit de Tatăl şi s-a prăbuşit în alienarea noastră.

Isus a fost atât substitutul, cât şi exemplul nostru. Există o prioritate a substitutului asupra exemplului, aşa cum este o prioritate a lui Dumnezeu asupra omului şi a Mântuitorului asupra celor mântuiţi. Lucrul acesta este important de notat. Hristologia nu trebuie să înceapă cu exemplul în speranţa că va prezenta corect substituirea Sa, ci trebuie să urmeze calea care conduce de la substituire la exemplu. Avem nevoie de această substituire pe tot parcursul: avem nevoie  de divinitatea Lui, de naşterea Lui fără păcat, de viaţa Lui neprihănită, de moartea Lui desăvârşită, de învierea Lui, de mijlocirea Lui ca Mare Preot şi de revenirea Lui. Şi avem nevoie de El ca om care să exemplifice dependenţa totală de Dumnezeu.

Faptul că a fost născut fără păcat nu sugerează deloc că păzirea legii nu ar fi importantă pentru noi cei care ne naştem păcătoşi. Nu este adevărat că a crede în natura fără păcat a lui Hristos înseamnă că nimeni altcineva nu poate sau nici măcar nu trebuie să încerce să păzească legea. Isus nu este substitutul nostru doar ca să putem trăi cum ne place.

Ispitit la fel ca noi

Am văzut că Biblia ne prezintă un Isus uman unic care nu ar fi putut avea o natură păcătoasă. Întrebarea care se impune este: În acest caz ne mai poate înţelege El? Sau este oarecum străin de realitatea noastră, beneficiind de avantaje nedrepte faţă de noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? Pe scurt, a fost El ispitit în toate lucrurile la fel ca noi?

Hristologia noastră afectează modul în care înţelegem ispitirea lui Hristos. Sute de ani, hristologia a socotit că Isus a trăit pe pământ ca Dumnezeu. Avea puteri inaccesibile omului. Nu este de mirare că ispita nu era considerată o încercare pentru El. Deşi Anselm (1033-1109) a fost primul teolog semnificativ care s-a concentrat asupra vieţii lui Hristos pe pământ, ca om, alţii după el au continuat să ignore realitatea încercărilor Lui. Astfel, credinţa lui Calvin că Hristos a rămas pe tronul ceresc în timp ce trăia pe pământ (extra Calvinisticum), împletirea, în viziunea lui Luther, a naturii divine şi umane (communication idiomatum) şi acoperirea umanităţii asumate înlăuntrul unei divinităţi impregnabile (ganz anderer), la Barth, toate fac ispitirea lui Isus nereală, iar păcătuirea de către El, imposibilă. EJ Waggoner, la fel ca Barth, credea că Isus a primit firea păcătoasă, dar nu putea păcătui din cauză că era divin.[29] La ce bun o natură păcătoasă ca a noastră dacă avea o natură divină deosebită? Una o anulează pe cealaltă, eliminând realitatea ispitei pentru El.

Biblia, însă, declară că Hristos a fost ispitit în toate privinţele la fel ca noi, dar fără păcat (Evr. 4:15). În toate privinţele nu înseamnă aceleaşi ispite (plural), ci aceeaşi ispită (singular). De exemplu, Isus nu a fost niciodată ispitit să se uite la televizor, să fumeze marijuana sau să depăşească limita de viteză, dar a fost ispitit să sisteze dependenţa de Dumnezeu. diavolul a folosit diferite mijloace cu acelaşi scop: obiectivul oricărei ispite este de a rupe relaţia cu Dumnezeu.

Ispitele lui Isus au fost mai mari decât ale noastre căci numai Cel care niciodată nu a cedat le putea cunoaşte forţa totală.[30] BF Westcott spunea astfel: „Simpatia cu păcătosul în încercarea acestuia nu depinde de experienţa păcatului ci de experienţa puterii ispitirii la a păcătui, pe care numai cel fără păcat o poate cunoaşte în toată intensitatea ei. Cel care cade cedează înainte de ultima picătură.”[31]

„În toate privinţele” include şi „în acelaşi fel”?[32] Iacob scrie: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (1:14). Înclinaţiile rele sunt dobândite în două moduri: prin păcătuire şi prin naşterea în păcat. Hristos s-a născut „Sfântul” (Luca 1:35) şi Diavolul nu a găsit nimic rău în el (vezi Ioan 14:30). „În toate privinţele asemenea nouă” trebuie înţeles în lumina informaţiei biblice pe care am parcurs-o: ne spune că El, ca om unic, a fost ispitit în toate privinţele ca noi. Din nou, ispita implică în esenţă încercarea diavolului de a strica relaţia cu Dumnezeu.

Este de neconceput că Isus ar fi coborât în despărţirea de Tatăl în chiar actul venirii pentru a face voia Lui. Cele două se exclud reciproc. Unicitatea Lui la naştere nu este un motiv ca să strigăm „Mascaradă! El nu a devenit cu adevărat om ca noi, ci i-a fost mai uşor. Cine nu s-ar fi împotrivi ispitelor dacă ar avea o natură ca a Lui?” Însă cum altfel să fie? Orice aşa-zis avantaj avut de Isus, pentru noi l-a avut. Misiunea Lui salvatoare a determinat măsura identificării Lui cu noi.

Însă afirmând aceasta ajungem la un paradox. Rămânerea Lui aparte de noi nu i-a conferit nici un avantaj, din contră a fost dezavantajos pentru El. Căci dacă obiectivul ispitei este de a face pe cineva să se bizuiască pe sine, nu pe Dumnezeu, pentru cine ar fi fost ispita mai mare, Isus care îşi avea propria divinitate pe care să se bizuiască sau noi care nu avem nimic comparabil?

Dezavantajul lui Isus în ispită a rezultat din unicitatea Lui. Şi în această unicitate rezidă mântuirea noastră. Doar Isus a simţit forţa deplină a urii satanice, căci controversa iscată de Lucifer Îl viza pe Hristos şi nu vreun om oarecare. Iadul întreg a fost dezlănţuit împotriva acestui om dependent Isus; şi apoi, dacă ar fi fost biruit, Isus nu ar fi putut primi iertare. imaginaţi-vă presiunea când fiecare moment, fiecare act comporta asemenea consecinţe pentru El Însuşi şi întreaga lume!

Dacă Isus trebuia să fie carne păcătoasă pentru a ne putea înţelege luptele zilnice, atunci cum ar mai fi putut simpatiza cu reziduurile rasei umane? Cum ar fi putut salva o generaţie prăbuşită ulterior 2000 de ani tot mai adânc în degenerarea genetică? Dacă împărtăşirea naturii noastre păcătoase era o precerinţă a ispitirii la fel în toate privinţele, atunci ar fi trebuit ca El să vină într-o stare contemporană ultimului om născut pe pământ. Şi chiar dacă Isus S-ar fi născut în ultima generaţie, contemporanii Săi tot ar fi fost mai degradaţi din cauza propriei păcătuiri. Dacă natura păcătoasă ar fi un element necesar pentru a putea fi ispitit asemenea nouă, atunci Hristos nu a fost ispitit la fel ca generaţia noastră şi cei degradaţi prin păcătuirea personală. Însă dacă unicitatea Lui I-a făcut păcătuirea şi mai mare, atunci El nu avea nevoie de natura noastră căzută pentru a fi ispitit asemenea nouă.

Doar la moarte El, „care nu a cunoscut nici un păcat”, s-a făcut „păcat pentru noi” (2Cor. 5:21). Niciodată înainte nu L-a mai despărţit de Tatăl păcatul care L-a făcut să strige „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” (Mat. 27:46). Omul Isus a devenit păcat pentru noi în misiune, la moarte, şi nu în natură, la naştere.

Doxologie

Teologia este încercarea umană de a înţelege auto-descoperirea lui Dumnezeu. hristologia este centrul şi inima teologiei, căci Isus Hristos este cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu faţă de om. El este şi cea mai bună descoperire a omului autentic pentru om. Isus Hristos a fost unic nu numai ca Dumnezeu cu noi, ci şi ca om cu noi. El a fost divinitatea fără păcat unită cu firea pământească slăbită de păcat, dar El a fost în ambele naturi fără păcat, în egală măsură. El a fost Dumnezeu cu noi, însă El a trăit ca om cu noi, într-o deplină golire de sine (vezi Fil. 2:7). În timp ce a rămas Dumnezeu, El Şi-a lăsat deoparte atributele divine, trăind ca un om adevărat, în totală dependenţă de Tatăl din ceruri.

Minunaţi-vă locuitori ai cosmosului îndepărtat şi îngeri din ceruri! Închinaţi-vă Lui, păcătoşi ai pământului! Căci ce alt om născut din femeie se poate asemăna Lui în natură şi faptă? Cine altcineva a renunţat la atât de mult pentru atât de puţini? Cine altcineva S-a limitat la un trup uman deşi a existat dintotdeauna pretutindeni? Cine altcineva a ales să rămână astfel limitat pentru totdeauna?  Cine altcineva a coborât în cancerul terminal al păcatului pentru a aduce vindecarea absolută? Cine altcineva ar fi devenit un medic uman în acelaşi timp distanţându-se de molima omenească?

Cum îmi poate fi Isus un exemplu în toate acestea? Cum L-aş putea copia? Cum aş putea fi veşnic, Dumnezeu, fără păcat la naştere, fără păcat ca şi copil şi fără păcat în tot restul vieţii? Cum aş putea birui tot ceea ce El a biruit? Şi când în cele din urmă El L-a biruit pe Satan prin moartea de pe Golgota – care a avut consecinţe cosmice şi salvatoare – cum aş putea să-I urmez? Da, vreau să fiu ca El, însă recunosc că El este pentru totdeauna unic. Împreună cu Petru mărturisesc: „Doamne, pleacă de la mine căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8, NIV). Dar El, în mila Lui, spune: „Veniţi la Mine!” (Mat. 11:28). Mă atrage prin unicitatea Lui. Am nevoie disperată de ceea ce Îl face deosebit de mine.

Creştinismul nu înseamnă doar să fii ca El. Creştinismul înseamnă viaţa în El. Suntem neprihăniţi doar în Hristos, niciodată în noi înşine. Vestea cea bună este mai mult decât „Copiază-mă”. Este în primul şi-n primul rând „Agaţă-te de Mine”, „Rămâi în Mine” (Ioan 15:4), „Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27) şi „Voi sunteţi primiţi în preaiubitul” (vezi Ef. 1:6).

Adevărata hristologie se încheie nu prin dezbateri, ci în închinarea recunoscătoare şi ascultarea cu bucurie. Privind la El, noi nu doar Îi aducem laudă, dar şi devenim asemenea Lui (2Cor. 3:18). Vederea dragostei Lui pentru noi, dragostea Lui unică de om unic ne galvanizează. Tânjim mai mult să fim umpluţi cu El decât să fim ca El. Acest focus este crucial: asupra Lui şi a lucrărilor Lui şi departe de noi înşine şi faptele noastre. Nu doar urmăm, ci şi avem părtăşie. Nu este vorba doar de reguli, ci şi de relaţie. Nu doar o practică, ci o persoană. Căci creştinismul este Hristos de la început şi până la capăt. Din această comuniune izvorăşte cea mai mare minune: devenim asemenea Celui pe care Îl admirăm cel mai mult! Este un efect secundar natural al dorinţei ca El să locuiască înlăuntrul nostru. hristologia culminează cu exclamaţia: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Doar în această uniune dependentă Isus poate fi Omul model pentru noi – niciodată prin natura Sa la naştere.

[1] Vezi E.C. Webster, Crosscurrents in Adventist Christology, pentru o evaluare comparativă a hristologiilor lui H.E. Douglas, E. Heppenstall, E.J. Waggoner şi E.G. White. Între cei care susţin natura păcătoasă a lui Hristos se numără şi: T.A. Davis, Was Jesus Really Like Us?;  HE Douglas şi Leo van Dolson, Jesus, The Benchmark of Humanity. Dintre cei care susţin o natură fără păcat  amintim: NR Gulley, Christ Our Substitute, E Heppenstall, The Man Who Is God, Hans LaRondelle, Christ Our Salvation. Hristologia clasică prezintă trei accente majore: Isus (1) prea divin, poziţia majoritară timp de sute de ani, aşa cum apare în conceptul calvinic-atanasian extra-calvinisticum, potrivit căruia divinitatea lui Hristos a rămas pe tronul ceresc în timp ce umanitatea Lui a trăit pe pământ; (2) prea uman – arianismul sau (3) o mixtură divin-umană – communicatio idiomatum luteran. Cele două poziţii principale în Adventism se consideră reciproc ca făcându-L pe Isus fie prea divin, fie prea uman. Aceasta a influenţat în mod evident modul în care Isus este considerat exemplul nostru în biruirea ispitelor.

[2] Pentru un studiu al scrierilor lui EGW, vezi Norman R. Gulley, Behold the Man, Adventist Review, 30 iunie 1983. Este nevoie serioasă de un studiu teologic şi hermeneutic al scrierilor lui EGW în general şi al hristologiei ei, în particular.

[3] Definirea termenilor este crucială în această discuţie. Din informaţia biblică pe care o vom avea în vedere, vom nota următoarele: 1. Hristos a fost unic ca om (similar, nu identic). Prin urmare, definesc natura Sa umană ca fiind afectată de păcat cel mult fizic, însă spiritual, absolut fără păcat. El a avut înălţimea oamenilor din zilele acelea, a simţit oboseala şi foamea şi durerea. Spiritual însă a păstrat o comuniune perfectă cu Dumnezeu, aşa cum a avut şi Adam înainte de cădere. 2. Naşterea Sa prin Duhul a fost unică. Nu poate fi comparată cu naşterea noastră din nou, prin Duhul, căci noi am păcătuit înainte de naşterea din nou, în timp ce El a fost sfânt înainte de naştere. Naşterea noastră din nou se petrece în contextul coruptibilului. Naşterea Sa a avut loc în contextul sfinţeniei. 3. Doctrina păcatului stă în spatele discuţiei cu privire la natura lui Hristos. Păcatul, atunci când este înţeles ca relaţie ruptă, face imposibilă o natură păcătoasă pentru Isus la naştere.  Căci nu poate fi demonstraţie mai mare a uniunii cu Dumnezeu decât măsura în care Isus a împlinit voia Tatălui (Evr. 10:7-9). Ambele şcoli de hristologie din cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea au nevoie să folosească termeni ca fire, păcat, identic, similar, unic, zămislirea imaculată, păcat originar, sămânţa lui Avraam, sămânţa lui David, aşa cum sunt folosiţi de scriitorii biblici. Dacă acest lucru este făcut, atunci poate fi stabilită adevărata comunicare, pentru că vor discuta despre aceleaşi lucruri şi multe deosebiri vor dispărea.

[4] Englishman’s Greek Concordance of the New Testament, pag. 680-681.

[5] Reinhold Niebuhr în mod incorect a înţeles sarx la Pavel ca “principiu al păcatului” (The Nature and Destiny of man, pag. 152).

[6] Hamartia şi cuvintele înrudite apar de 174 de ori în Noul Testament, din care de peste 50 de ori în scrierile lui Pavel. Adikie este un termen legal, mult mai specializat, care înseamnă „ne-neprihănit” (opusul lui „neprihănit”, dikaiosunē). Paraptōma vine de la parapiptō, „a cădea pe lângă”. Vezi The New International Dictionary of New Testament Theology. Pentru informaţii generale cu privire la hamartia  şi utilizările sale, vezi Kittel, The Theological Dictionary of the New Testament, vol. 1, pag. 308-311.

[7] 1Ioan 4:13 nu vorbeşte despre tipul de natură umană (supusă sau nesupusă păcatului) primită de Isus, ci de natura umană în sine. Gnosticii şi, mai târziu, dochetiştii, credeau că nu a devenit om cu adevărat, ci doar în aparenţă. Acest text numeşte o astfel de negare a umanităţii Sale genuine, „antihristul”.

[8] Aici similaritate nu înseamnă o fiinţă ne-umană (extraterestră), ci ca om, Hristos a fost doar similar altor fiinţe omeneşti.

[9] “Luând asupra Sa natura omului în starea căzută, Hristos nu a participat deloc la păcat. El a fost supus slăbiciunilor şi infirmităţilor de care e cuprins omul… El a fost atins de sentimentul infirmităţilor noastre şi în toate aspectele a fost ispitit la fel ca noi toţi. Şi totuşi El nu a cunoscut păcat… Nu trebuie să avem nici o îndoială cu privire la neprihănirea desăvârşită a naturii umane a lui Hristos.” – EG White, Signs of the Times, 9 iunie 1898, citat în SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1131. „El trebuia să ocupe locul din fruntea umanităţii, îmbrăcând natura, dar nu şi păcătoşenia omului.” EG White, Bible Commentary, vol. 7, pag. 912.

[10] El şi-a păstrat divinitatea pe toată perioada întrupării. Era inactivă în cadrul limitelor asumate ale kenosis-ului. (Fil. 2:6-8).

[11] “Poziţia VT asupra păcatului este reversul negative al ideii de legământ şi de aceea adesea este exprimată în termeni legali.” The new Dictionary of New Testament Theology, vol. 3, pag. 578.  „În Evanghelia lui Ioan, hamartia desemnează … o faptă, stare păcătoasă sau chiar o forţă care împinge omul, şi lumea, ca întreg, despărţită de Dumnezeu.” S. Lyonnet şi L. Sabarin, Sin, Redemption and Sacrifice: A Biblical and Patristic Study, vol. 48, Analecta Biblica (Roma, Biblical Institute Press)

[12] R. Govett, Govett on Romans, pag. 134.

[13] E.F Harrison, ed., Baker’s Dictionary of Theology, pag. 488

[14] RCH Lenski, Interpretation of Romans, pag. 366

[15] John Murray,  The Epistle to the Romans, în The New International Commentary on the New Testament, vol. 1, pag. 183.

[16] Govett, op.cit., pag. 142

[17] Lenski, op. cit., pag. 364

[18] În Rom. 5, mai multe cuvinte greceşti se termină cu ma. Terminaţia ma înseamnă « rezultat ». Două din aceste cuvinte sunt cădere şi har şi fac comparaţia între rezultatele păcatului lui Adam şi rezultatele mântuirii lui Isus. Ambele rezultate au trecut asupra rasei umane de la aceşti doi Adami, la fel de independent de faptele omului, care este tema centrală a Epistolei lui Pavel.

[19] Sunt 11 cuvinte în ebraică ce conotă diferite nuanţe ale păcatului.

[20] Pentru un studiu detaliat asupra păcatului, vezi GC Berkouwer, Păcatul (Grand Eerdmans, 1971) şi Piet Schoonenberg, SJ, Man and Sin : A Theological View. Pentru viziunea catolică asupra « păcatului originar » vezi C Broderick, The Catholic Encyclopedia, pag. 440. Baker’s Dictionary of Theology, pag. 486-489, George Vandervelde, Original Sin: Two major Trends in Contemporary Roman Catholic Reinterpretation, John Murray, The Imputation of Adam’s Sin.

[21] Atât panteismul, cât şi mişcarea “carne sfântă” nu au reuşit să acorde un loc potrivit lui Isus, ca monogenēs. Panteismul L-a supraidentificat pe Dumnezeu cu omul, eliminând posibilitatea unicităţii. Mişcarea cărnii sfinte s-a focalizat în aşa măsură pe devenirea asemenea lui Hristos cel fără păcat că, din nou, unicitatea sa nu a primit poziţia cuvenită.

[22] Albert Schweitzer, The Quest of the Historical Jesus

[23] Karl Barth, Church Dogmatics, vol. 2, pct. 1, The Humanity of God.

[24] Friederich Schleiermacher, The Christian Faith

[25] “Ceea ce Dumnezeu este în revelaţia Lui este antecedent şi veşnic în propria fiinţă trinitariană lăuntrică” reprezintă presupoziţia de bază pentru „revelaţie” din spatele teologiei lui Barth. În acest context conceptul său de logos ensarkos -  în acord cu teologia enhypostatică (umanitatea enhypostatică: identificarea „persoanei” sau fiinţei lui Hristos drept persoana atotsuficientă şi veşnică a Cuvântului care a asumat o natură umană anhypostatică sau nu atotsuficientă; natura umană anhypostatică a lui Hristos este personalizată – hypostatizată – în Persoana Logosului) – consideră că umanitatea lui Hristos are existenţă doar în divinitatea eternă a lui Hristos ceea ce pe alocuri se apropie de prezentarea unei umanităţi veşnice a lui Isus. Vezi Church Dogmatics, vol. 3. Barth mai sugerează şi că Isus nu a fost un om (homo), ci omenirea (humanum). Ibid., vol. 4.

[26] Ibid., vol. 1, pct. 1; vol. 3, pct. 2; vol. 4, pct. 1.

[27] Ibid., vol. 1, pct. 2; vol. 3, pct. 2.

[28] Evanghelia descoperă contextul legământului în care Isus şi contemporanii Săi au trăit. Avraam a fost tatăl copiilor credincioşi ai lui Israel, care aşteptau venirea lui Mesia, ca „fiul al lui David” sau din linia davidică. Cântarea Mariei recunoaşte aceasta (Luca 1:55) şi la fel şi Zaharia, care spune că mântuirea s-a arătat pentru casa lui David (vers. 69), căci Dumnezeu şi-a adus aminte de Legământul Lui cu Avraam (vers. 73). Orbul Îl strigă pe Isus „Fiul lui David” (Mat. 9:27; 12:22,23; 20:30; Marcu 10:46,47). Învăţătorii Legii L-au numit „Fiul lui David” (Mar. 12:35). În timpul intrării triumfale în Ierusalim, mulţimea a strigat osanale „fiului lui David” (Mat. 21:9). Hristos a numit-o pe femeia paralizată „fiică a lui Avraam” (Luca 13:16). În parabola cu bogatul şi săracul Lazăr, cerşetorul a fost dus în sânul lui Avraam, după moarte (cap. 16:22). Viaţa eternă este descrisă de Hristos ca participare la ospăţul ceresc alături de Avraam (Mat. 8:11). În timp ce evreii îl revendicau pe Avraam ca tată (Ioan 8:33-39), Isus a mers dincolo de linia legământului, afirmând: „Înainte de Avraam, Eu sunt” (vers. 58). Două lucruri trebuie menţinute în echilibru: despre Isus se spune că este din linia lui Avraam doar pentru că El era Mesia cel făgăduit, împlinind făgăduinţele legământului; şi, de asemenea, că este înainte de Avraam, pentru că antecedent şi etern El este Dumnezeu.

[29] EJ Waggoner, Signs of the Times, 21 ianuarie 1889, cf. Christ and His Rightneousness, pag.28.

[30] FF Bruce, Commentary on the Epistle to the Hebrews

[31] Citat în Commentary on the Epistle to the Hebrews

[32] Dietrich Bonhoeffer se pare că aşa credea. Vezi Temptation.

Sursa:http://www.adventistbiblicalresearch.org/

This entry was posted in Iisus Christos and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>