Esecul lui Israel in indeplinirea planului lui Dumnezeu

Esecul lui Israel in indeplinirea planului lui Dumnezeu

Dumnezeu i-a oferit lui Israel “toate conditiile favorabile pentru a deveni cea mai mareata natiune de pe pamant” (COL 288). Cand natiunea a adus “struguri salbatici”, in loc de roada matura a caracterului, El a intrebat: “Ce as mai fi putut face viei Mele si nu I-am facut?” (Isaia 5,1-7). Dumnezeu nu a lasat nefacut nimic din ceea ce ar fi putut face pentru ei, totusi ei au esuat. “Lipsa lor de bunavointa de a se supune restrictiilor si cerintelor lui Dumnezeu” a fost aceea care “i-a impiedecat intr-o mare masura sa ajunga la treapta cea inalta pe care El dorea ca ei sa o atinga si sa primeasca binecuvantarile pe care El era gata sa le reverse asupra lor” (PP 378).

Aceia din Israel care au depus cele mai bune eforturi ale lor pentru a conlucra cu vointa descoperita a lui Dumnezeu, au obtinut, personal, o parte din beneficiile pe care El le fagaduise. Asa s-a intamplat cu Enoh (Geneza 5,24), Avraam (cap. 26,5), si Iosif (cap. 39,2-6; PP 214). Asa s-a intamplat cu Moise, despre care, pana in ziua mortii sale, se putea spune ca “vederea nu-i slabise si puterea nu-i trecuse” (Deuteronom 34,7).

Asa s-a intamplat cu Daniel “un exemplu stralucit cu privire la ce poate deveni omul, chiar si in viata aceasta, daca va face din Dumnezeu taria lui si daca va folosi cu intelepciune ocaziile si privilegiile care ii sunt la indemana” (4T 569; vezi Daniel 1,8-20; PK 490; DA 827). La fel s-a intamplat si cu Samuel (PP 573,574), Ilie (COL 301), Ioan Botezatorul (vezi comentariul la Matei 3,4), Ioan cel iubit (vezi comentariul la Marcu 3,17) si multi altii. Viata Domnului Hristos este o exemplificare desavarsita a caracterului pe care Dumnezeu vrea ca poporul Lui sa si-l dezvolte (vezi comentariul la Luca 2,52). “Mai inalt decat cel mai inalt ideal pe care-l poate atinge gandul omului este idealul lui Dumnezeu pentru copiii Lui. Evlavia – asemanarea cu Dumnezeu – este scopul care trebuie atins” (Ed. 18).

Epoca glorioasa a lui David si Solomon a marcat ceea ce putea sa fie inceputul epocii de aur a lui Israel (vezi PK 32,33). Un oaspete imparatesc la Ierusalim a exclamat: “Nici pe jumatate nu mi s-a povestit!” (1Regi 10,1-9). Maretia care a facut sa se distinga domnia timpurie a lui Solomon se datora in parte propriei sale credinciosii pe vremea aceea si in parte faptului ca David, tatal lui, paruse ca a apreciat pe deplin distinsele privilegii si responsabilitati ale lui Israel (vezi Psalmi 51,10.11; Isaia 55,3; comp. Fapte. 13,22).

Inainte ca israelitii sa intre in Tara Fagaduita, Dumnezeu ii avertizase sa nu uite ca binecuvantarile de care aveau sa se bucure acolo daca aveau sa conlucreze cu El urmau sa vina ca daruri dumnezeiesti (vezi Deuteronom 8,7-14), nu in primul rand ca rezultat al propriei lor intelepciuni si iscusinte (v. 17-19). Marea greseala a lui Solomon a fost ca nu si-a dat seama care era secretul prosperitatii lui Israel (vezi Introducerea la Eclesiastul), si, cu cateva exceptii notabile, conducatori si popor au decazut din ce in ce mai mult din generatie in generatie pana cand apostazia a ajuns deplina (Isaia 3,12; 9,16; Ieremia 5,1-5; 8,10; Ezechiel 22,23-31; Mica 3).

Imparatia a fost divizata dupa moartea lui Solomon (vezi 1Regi 11,33-38). Divizarea aceasta, desi tragica, a slujit ca sa izoleze, pentru un timp, regatul de sud, Iuda, de valul de idolatrie care a inghitit in curand regatul de nord, Israel (vezi Osea 4,17). In ciuda eforturilor indraznete si sarguincioase ale unor profeti precum Ilie, Elisei, Amos si Osea, regatul de nord s-a stricat repede si in cele din urma a fost dus in captivitatea asiriana. Poporului sau nu i-a fost data “nici o fagaduinta de refacere deplina a puterii sale de mai inainte in Palestina” (PK 298).

Daca Iuda ar fi ramas credincios lui Dumnezeu robia lor nu ar fi fost necesara (PK 564). In repetate randuri El Isi avertizase poporul ca rezultatul neascultarii va fi robia (vezi Deuteronom 4,9; 8,9; 28,1.2.14.18; Ieremia 18,7-10; 26,2-16; Zaharia 6,15; etc.). El le spusese ca El le va diminua treptat puterea si onoarea ca natiune pana cand vor fi dusi cu totii in captivitate (Deuteronom 28,15-68; 2Cronici 36,16.17). Dumnezeu planuise ca experienta lui Israel sa se dovedeasca un avertisment pentru Iuda (vezi Osea 1,7; 4,15-17; 11,12; Ieremia 3,3-12; etc.). Dar Iuda nu a ajuns sa invete lectia si un secol si ceva mai tarziu apostazia lui ajunsese, de asemenea, deplina (vezi Ieremia 22,6.8.9; Ezechiel 16,37; 7,2-15; 12,3-28; 36,18-23).

Regatul a fost infrant (Ezechiel 21,25-32) iar populatia a fost indepartata din tara care fusese a ei numai in virtutea legamantului (Osea 9,3.15; Mica 2,10; comp. Osea 2,6-13). Deportati in Babilon ei aveau sa invete in conditii nefavorabile ceea ce nu invatasera in vremuri de prosperitate (Ieremia 25,57; 29,18,19; 30,11-14; 46,28; Ezechiel 20,25-38; Mica 4,10-12; DA 28), si sa impartaseasca babilonienilor pagani cunostinta adevaratului Dumnezeu (PK 292,371,372). Cu privire la calauzirea profetica in decursul robiei, vezi p. 569.

Dumnezeu nu Si-a parasit poporul, nici chiar in timpul robiei. El voia sa reinnoiasca Legamantul Sau cu ei (Ieremia 31,10-38; Ezechiel 36,21-38; Zaharia 1,12.17; 2,12), inclusiv binecuvantarile care il insoteau (Ieremia 33,3.6-26; Ezechiel 36,8-15). Tot ce fusese fagaduit se putea inca implini, daca ei doar L-ar iubi si I-ar sluji (Zaharia 6,15; Isaia 54,7; Ezechiel 36,11; 43,10.11; Mica 6,8; Zaharia 10,6). Conform scopului Sau binefacator, fagaduintele legamantului aveau sa se “implineasca in mare masura de-a lungul secolelor dupa revenirea israelitilor din tara captivitatii lor. Planul lui Dumnezeu era ca intregul pamant sa fie pregatit pentru intaia venire a lui Hristos, in acelasi fel cum astazi se pregateste calea pentru cea de-a doua venire a Lui” (PK 703,704).

Este important sa observam ca toate fagaduintele Vechiului Testament privitoare la vremea restaurarii evreilor erau date in asteptarea intoarcerii lor din captivitate (vezi Isaia 10,24-34; 14,1-7; 27,12.13; 40,2; 61,4-10; Ieremia 16,14-16; 23,3-8; 25,11; 29,10-13; 30,3-12; 32,7-27.37-44; Ezechiel 34,11-15; 37; Amos 9,10-15; Mica 2,12.13; etc.). Daniel insusi a inteles astfel aceste fagaduinte (Daniel 9,1-8). Captivitatea, spunea el, fusese o “implinire” a “blestemelor” datorate neascultarii (v. 11.12) iar Ierusalimul zacea pustiit (v. 16-19). Atunci Gabriel a venit ca sa-l reasigure de restaurarea poporului sau si de venirea in cele din urma a lui Mesia (v. 24.25).

Insa, spunea ingerul, Mesia avea sa fie lepadat si “starpit”, datorita uraciunilor lui Israel, iar Ierusalimul si Templul aveau inca o data sa fie pustiite (v. 26.27). Intre intoarcerea din Babilon si lepadarea lui Mesia, Israel avea sa aiba cea de-a doua si ultima sa ocazie ca natiune de a conlucra cu planul divin (vezi Ieremia 12,14-17). “Saptezeci de saptamani” – 490 de ani de timp literal – erau “hotarate” asupra evreilor, “pana la incetarea faradelegilor, pana la ispasirea pacatelor, pana la ispasirea nelegiuirii, pana la aducerea neprihanirii vesnice” (Daniel 9,24).

In cele din urma, totusi, a devenit limpede ca iudeii nu vor ajunge niciodata la standardul pe care Dumnezeu il cerea de la ei, asa cum evidentiaza Maleahi (cap. 1,6.12; 2,2.8.9.11.13.14.17; 3,7.13.14; PK 705). Inchinarea formala a luat locul religiei sincere (DA 29; comp. Ioan 4,23.24; 2Timotei 3,5). Traditiile omenesti au ajuns sa fie onorate in locul vointei descoperite a lui Dumnezeu (vezi comentariul la Marcu 7,6-9). Departe de a deveni lumina lumii, iudeii, “s-au izolat de lume ca asigurare impotriva amagirii la idolatrie” (PK 708; vezi Deuteronom 11,26.27; Marcu 7,9).

In atentia meticuloasa pe care au acordat-o literei Legii ei au pierdut din vedere spiritul ei. Ei au uitat ca Dumnezeu este dezgustat de inmultirea formelor religioase (Isaia 1,11-18; Osea 6,6; Mica 6,7; Maleahi 2,13) si nu cere de la om nimic altceva decat “sa faca dreptate, sa iubeasca mila si sa umble smerit cu Dumnezeul sau” (Mica 6,8; vezi Matei 19,16.17; 22,36-40). Totusi, in mila Lui, Dumnezeu a fost ingaduitor cu poporul Sau, iar la timpul cuvenit Mesia a venit (Maleahi 3,1-3; DA 37). Pana in ultima clipa, “Hristos ar fi inlaturat osanda natiunii iudaice daca poporul L-ar fi primit” (PK 712). Cand timpul de proba de 490 de ani s-a incheiat, natiunea era inca incapatanata si nepocaita, si ca urmare si-a pierdut rolul sau privilegiat de reprezentanta a Sa pe pamant.

Lipsa lui Israel “de bunavointa de a se supune restrictiilor si cerintelor lui Dumnezeu i-a impiedecat intr-o mare masura sa ajunga la treapta cea inalta pe care El dorea ca ei sa o atinga si sa primeasca binecuvantarile pe care El era gata sa le reverse asupra lor” (PP 378). Ei au cultivat ideea ca erau favoritii Cerului (COL 294), si au fost nerecunoscatori pentru ocaziile ingaduite lor intr-un mod atat de indurator (COL 302; comp. 391). Ei au pierdut binecuvantarea lui Dumnezeu datorita esecului lor de a implini scopul Lui de a face din ei poporul Lui ales si in felul acesta au adus ruina asupra lor insisi (COL 284,290; PK 705).

Cand a venit Mesia, propriul Sau popor, iudeii, “nu L-au primit” (Ioan 1,11). Plini de orbire ei “au trecut cu vederea acele pasaje din Scripturi care aratau umilinta primei veniri a lui Hristos, si le-au aplicat gresit pe acelea care vorbesc despre slava celei de a doua veniri a Lui. Mandria le-a intunecat vederea [vezi Luca 19,42]. Ei au interpretat profetia conform cu dorintele lor egoiste” (DA 30; comp. 212,257), deoarece sperantele lor ambitioase erau atintite asupra gloriei lumesti (DA 28). Ei asteptau ca Mesia sa guverneze ca un conducator temporal (DA 415; comp. Fapte 1,6), sa apara ca un eliberator si cuceritor, si sa inalte pe Israel la stapanire peste toate natiunile (PK 709; vezi comentariul la Luca 4,19). Ei nu voiau sa aiba parte de tot ceea ce insemna Hristos (vezi comentariul la Matei 3,2.3; Marcu 3,14; DA 243,301). Ei cautau cu infocare puterea imparatiei Lui, insa nu erau dispusi sa fie calauziti de principiile ei. Ei s-au prins cu toata puterea de binecuvantarile materiale oferite lor cu atata generozitate, insa au refuzat darurile spirituale care ar fi transformat vietile lor si ar fi facut din ei reprezentanti ai Sai. Ei au adus “struguri salbatici” in loc de roadele coapte ale unui caracter dumnezeiesc (Isaia 5,1-7; Galateni 5,19-23), iar datorita acestui esec de a aduce roadele asteptate de la ei, si-au pierdut rolul in planul lui Dumnezeu (vezi Romani 11,20).

Refuzand astfel sa se supuna lui Dumnezeu ca agenti ai Lui pentru mantuirea neamului omenesc, iudeii, ca popor, au devenit “agenti ai lui Satana” pentru nimicirea neamului omenesc (DA 36). In loc sa devina purtatori de lumina pentru lume, ei au absorbit si au reflectat intunericul acesteia. Ei nu faceau nici un bine pozitiv; de aceea ei pricinuiau un rau nemasurat, iar influenta lor a devenit o mireasma de moarte spre moarte (COL 304). “Avand in vedere lumina pe care o primisera de la Dumnezeu, ei erau mai rai chiar decat paganii, fata de care se simteau atat de superiori” (DA 106; COL 293). “Ei au lepadat Lumina lumii, si de atunci inainte vietile lor au fost inconjurate de un intuneric ca acela din miez de noapte” (PK 712,713).

In aceste evenimente tragice cuvintele lui Moise au ajuns la finala si deplina lor implinire: “Dupa cum Domnul Se bucura sa va faca bine si sa va inmulteasca, tot asa Domnul Se va bucura sa va piarda si sa va nimiceasca; si veti fi smulsi din tara pe care o vei lua in stapanire. Domnul te va imprastia printre toate neamurile, de la o margine a pamantului pana la cealalta” (Deuteronom 28,63.64). Caracterul deplin si final al acestei lepadari este evident din cap. 8,19.20: “Veti pieri ca si neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastra, pentru ca nu veti asculta glasul Domnului Dumnezeului vostru”. Lepadarea Domnului Isus de catre conducatorii lui Israel (vezi Isaia 3,12; 9,16) insemna anularea irevocabila, permanenta a pozitiei lor speciale inaintea lui Dumnezeu ca natiune (COL 305; comp. Ieremia 12,14-16).

La momentul robiei babiloniene, Dumnezeu vestise anume ca experienta aceasta nu era menita sa marcheze o “nimicire de tot” a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu (Ieremia 4,27; 5,18; 46,28). Insa cand iudeii L-au lepadat pe Hristos n-a mai fost nici o fagaduinta de repunere in drepturi. Intoarcere din zilele noastre a iudeilor in Palestina si infiintarea statului modern al lui Israel nu implica o repunere in drepturi a lor ca popor al lui Dumnezeu, fie ea prezenta sau viitoare. Orice ar face iudeii, ca natiune, acum sau in vremurile ce vor veni, nu mai este in nici un fel legat de vechile fagaduinte care le-au fost facute.

Odata cu rastignirea Domnului Hristos ei au pierdut pentru totdeauna pozitia lor speciala de popor ales al lui Dumnezeu. Orice presupunere ca reintoarcerea iudeilor in caminul lor stramosesc, adica in noul stat Israel ar putea fi in vreun fel legata de profetia biblica este lipsita de o temelie biblica valabila. Ea ignora afirmatiile clare ale Vechiului Testament ca fagaduintele facute de Dumnezeu lui Israel au fost toate conditionate.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Materiale biblice and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>