Epistola lui Pavel catre Filimon

Epistola lui Pavel catre Filimon

 

1. Titlul. Intrucat cartea aceasta este o scrisoare personala, fara indoiala ca nu a purtat la inceput nici un titlu. Cele mai timpurii manuscrise grecesti existente au titlul simplu Pros Philemona (Catre Filimon), probabil adaugat de catre crestinul necunoscut care a pus pentru prima data laolalta epistolele lui Pavel si le-a publicat ca o colectie.

2. Paternitatea. In epistola aceasta este specificata clar paternitatea lui Pavel (v. 1). Faptul ca se ocupa numai cu o situatie personala si ca nu reflecta nici o incercare de a promova vreo invatatura noua este o indicatie puternica a autenticitatii ei. Invatatii de astazi sunt in unanimitate de acord ca aceasta scurta epistola este paulina.

   3. Cadrul istoric. Epistola lui Pavel catre Filimon este o scrisoare personala de la apostol, din timpul detentiei sale la Roma, catre un crestin cu numele Filimon, locuitor al orasului Colose. In ce priveste data cand a fost scrisa aceasta epistola, vezi Vol. VI, pp. 105, 106. A fost trimisa o data cu Epistola lui Pavel catre Coloseni, prin Tihic, prietenul apostolului, iar scrierea ei a fost cauzata de o criza din viata unuia din convertitii lui Pavel. Onisim, un sclav al crestinului Filimon din Colose, nemultumit cu starea lui de rob, fugise, luand cu el o parte din banii sau bunurile stapanului sau (v. 18; compara cu AA 456).

In cele din urma a ajuns la Roma, asa cum faceau multi sclavi, asteptand sa se piarda in multimea acestui oras. Pe cand se afla acolo Onisim l-a intalnit pe Pavel. Poate ca ramasese fara bani si i-a cautat pe crestini, stiind de darnicia lor, pe care fara indoiala ca o vazuse adesea si in casa stapanului sau. Sau poate ca pe cand era in Roma a aflat mai multe despre invatatura crestina, a inceput sa il mustre constiinta si i s-a adresat lui Pavel – care poate fusese candva oaspete in casa lui Filimon – pentru indrumare spirituala.

Oricare ar fi fost motivul, Onisim a fost bine primit si a simtit indemnul de a-i sluji cu devotament batranului apostol. Constiinta si vointa pe care le avea l-au pregatit sa urmeze calea datoriei, sa indrepte greselile trecutului intorcandu-se din nou in casa fostului lui stapan.

Onisim nu a asteptat sa vada ce raspunsul stapanului sau la scrisoarea lui Pavel, ci a plecat impreuna cu Tihic, solul lui Pavel. Nu se stie cum a fost primit inapoi, dar ar fi dificil de imaginat ca Filimon, ca urmas al lui Hristos, nu a fost cedat unei mijlociri atat de duioase. Apelul demn al scrisorii reflecta increderea apostolului ca Filimon il va primi pe Onisim ca pe un „frate iubit” (v. 16). Putem sa presupunem ca increderea lui Pavel nu a fost dezamagita.

Fara o intelegere a problemei sclavilor, asa cum era ea in Imperiul Roman pe vremea aceea, Epistola lui Pavel catre Filimon nu poate fi pe deplin apreciata. Sclavii erau o categorie recunoscuta a structurii sociale si erau considerati membrii ai gospodariei stapanului lor. Se spune ca intre anii 146 i.d.Hr. si 235 d.Hr. proportia sclavilor fata de oamenii liberi era de trei la unul. Pliniu declara ca pe timpul lui August, un om liber cu numele de Caecilius avea in proprietatea lui 4 116 sclavi (vezi Encyclopaedia Britannica, 1945 ed., vol. 20, p. 775, art. ‘Slavery’).

Cu un asa mare numar de sclavi, clasa dominanta s-a simtit obligata sa impuna legi aspre pentru a preveni fuga sau revolta. Conform dreptului roman, stapanul avea putere absoluta, de viata si moarte asupra sclavilor sai. Sclavul nu putea sa detina avere. Tot ce avea el ii apartinea stapanului sau, desi uneori i se permitea sa adune castiguri ocazionale. Sclavii nu se puteau casatori legal, dar erau incurajati sa se casatoreasca, deoarece odraslele lor sporeau averea stapanului.

Sclavul stia ca poate fi despartit de sotia si de copiii sai dupa bunul plac al stapanului. Sclavii nu puteau apela la magistratii civili pentru a li se face dreptate si nu exista nici un loc unde sclavul fugar ar fi putut gasi adapost. El nu putea servi ca martor, decat sub tortura, si nu putea sa-si acuze stapanul de nici o fapta rea in afara de inalta tradare, adulter, incest sau profanarea lucrurilor sfinte. Daca un stapan era acuzat de crima, putea sa-si ofere sclavul sa fie interogat prin tortura in locul sau. Pedeapsa pentru fuga era adesea moartea, uneori prin crucificare sau prin aruncarea intr-un bazin plin cu mrene flamande.

Unii proprietari de sclavi erau mai buni decat altii, iar unii sclavi se alipeau mai tare de stapanii lor. Unele insarcinari incredintate sclavilor era relativ placute si unele cerea o inteligenta superioara. Adesea profesori, medici, si chiar filozofi, ajungeau sclavi ca urmare a cuceririlor militare. Multi sclavi conduceau pravalii sau fabrici si administrau mosii.

Dar sclavul era intotdeauna cu totul supus vointei stapanului, fie aceasta inteleapta sau capricioasa. Institutia sclaviei era o scoala a lasitatii, a lingusirii, a necinstei, a mituirii, a imoralitatii si a altor vicii, deoarece mai presus de toate un sclav trebuia sa multumeasca dorintele stapanului sau, oricat de rele ar fi putut acestea sa fie.

Romanii nu le refuzau sclavilor orice speranta de libertate. Legea prevedea diferite circumstante in care puteau fi eliberati. Cel mai adesea stapanul il ducea pe sclav inaintea unui slujbas oficial, in prezenta caruia il invartea pe sclav de jur imprejur si pronunta mult doritele cuvinte: liber esto, „esti liber”, si-l lovea apoi cu un toiag. Eliberarea putea sa fie savarsita si prin diferite alte mijloace, ca de pilda scrierea unei scrisori, facandu-l pe sclav tutore al copiilor cuiva, sau asezandu-i pe cap un pileus, adica tichia libertatii.

Dar in afara cazului in care eliberarea era decretata prin lege, si nu de un proprietar particular, sclavul era obligat sa ramana la stapanul sau si sa indeplineasca orice obligatie care ii fusese impusa la data eliberarii. In Imperiul Roman era cu putinta ca oamenii eliberati sa urce treptat la pozitii de influenta si chiar la autoritatea civila, dar averea lor, daca mureau fara mostenitori, le revenea fostilor stapani. Aceasta a fost situatia lui Felix, procurator al Iudei (vezi Vol. V, p. 70).

4. Tema. Acest mic giuvaier de iubire si diplomatie crestina este unic in canonul Scripturii deoarece este o scrisoare cu totul personala, ocupandu-se cu o problema a vremii – legatura dintre un stapan crestin si un sclav fugar, dar pocait. Ea nu expune nici o doctrina si nu ofera nici un indemn specific pentru biserica in general. Cu toate acestea, faptul ca Epistola lui Pavel catre Filimon este folositoare in Biblia noastra reiese foarte clar dintr-un studiu al scrisorii si al legaturii ei cu celelalte epistole pauline. Ea este unicul fragment existent din ceea ce trebuie sa fi fost o considerabila corespondenta intre Pavel si anumiti membri ai turmei sale. Epistola face o aplicatie a diferitelor principii fundamentale ale crestinismului la viata de toate zilele.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Cartile Bibliei. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>