E. G. White – Elemente biografice

Despre Ellen White

 

Cine a fost Ellen White şi care este motivul pentru care milioane de oameni consideră scrierile ei ca având o valoare şi importanţă deosebită ?

Pe scurt, este vorba de o femeie cu daruri spirituale remarcabile, care a trăit în secolul al nouăsprezecelea cea mai mare parte din viaţă (1827-1915), dar prin scrierile şi activitatea sa publică a avut un impact revoluţionar asupra a milioane de oameni trăind pe tot cuprinsul globului în secolul al douăzecilea.

În timpul vieţii sale a scris mai mult de 5000 de articole şi 49 de cărţi ; astăzi, incluzând compilaţii din 55000 de pagini de manuscris, mai mult de 100 de titluri sunt disponibile în limba engleză. Ellen White este femeia-scriitor cea mai tradusă din toată istoria literaturii, şi cel mai tradus autor american de ambele sexe. Opera ei acoperă o arie vastă de subiecte, incluzând religie, educaţie, sănătate, relaţii sociale, evanghelizare, profeţii, publicistică, nutriţie şi management. Capodopera sa cu puternic impact în domeniul trăirii creştine de succes şi care efectiv a schimbat oameni, Calea către Hristos , a fost publicată în mai mult de 135 de limbi.

Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că Ellen White a fost mai mult decât o scriitoare talentată ; ei cred că ea a fost desemnată de Dumnezeu ca mesager special pentru a atrage atenţia lumii către Sfintele Scripturi şi a ajuta pe oameni să se pregătească pentru cea de-a doua venire a lui Isus Hristos. De la vârsta de 17 ani până la moartea sa 70 de ani mai târziu, Dumnezeu i-a dat aproape 2000 de viziuni şi visuri. Viziunile variau ca întindere temporală, de la mai puţin de un minut până la patru ore. Informaţiile şi sfaturile primite prin aceste revelaţii au fost scrise de ea pentru a fi împărtăşite şi altora. Astfel, scrierile sale speciale sunt acceptate de Adventiştii de Ziua a Şaptea ca inspirate de Dumnezeu şi calitatea lor excepţională este recunoscută chiar şi de cititorii neatenţi.

Aşa cum se afirmă în Adventiştii de Ziua a Şaptea cred , « Scrierile lui Ellen White nu sunt un substitut pentru Scriptură. Nu pot fi puse pe acelaşi nivel. Sfintele Scripturi nu împart poziţia supremă cu nimic, constituind standardul unic după care scrierile atât ale ei cât şi altele trebuie judecate şi cărora trebuie să li se subordoneze » (Adventiştii de Ziua a Şaptea Cred, Ministerial Association, General Conference of Seventh-day Adventists, Washington, D.C., 1988, p 227).

Totuşi, aşa cum nota Ellen White însăşi, « faptul că Dumnezeu şi-a descoperit voinţa pentru oameni prin Cuvântul Său, nu a făcut inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Duhul a fost promis de Mântuitorul nostru urmaşilor Săi pentru a le deschide Cuvântul, iluminând şi concretizând învăţăturile lui. » (Marea Luptă, P. vii).

Ellen şi sora ei geamănă, Elizabeth, s-au născut pe 26 noiembrie 1827 în familia lui Robert şi Eunice Harmon. Cu opt copii în familie, căminul lor era un loc interesant şi debordând energie. Locuiau la o fermă mică (cunoscută acum ca Fort Hill Farm) lângă aşezarea Gorham, în ţinutul Maine, în partea de nord-est a Statelor Unite. La câţiva ani de la naşterea fetiţelor gemene, Robert Harmon a renunţat la agricultură şi, împreună cu familia, s-a mutat douăsprezece mile la est, în oraşul Portland.

În copilărie, Ellen ajuta la treburile casei şi pe tatăl său la fabricarea pălăriilor. La vârsta de nouă ani, când se întorcea acasă de la şcoală, într-o după-amiază, a fost grav rănită la faţă de o piatră aruncată de o colegă de şcoală. A rămas inconştientă trei săptămâni, iar în anii următori a suferit foarte mult de pe urma acestei răni grave la nas. Educaţia ei oficială s-a încheiat brusc şi se părea că fetiţa care promitea mult înainte nu avea să mai trăiască prea mult.

În 1840, Ellen şi părinţii ei participau la o întâlnire metodistă în Buxton, Maine, şi acolo, la vârsta de 12 ani, ea şi-a consacrat inima lui Dumnezeu. Pe 26 iunie, 1842, la cererea ei, a fost botezată prin scufundare în golful Casco, Portland. În aceeaşi zi a fost primită ca membră a Bisericii Metodiste.

 

 

Mesajul advent

 

În 1840 şi 1842 Ellen împreună cu alţi membri ai familiei au participat la întâlniri adventiste în oraşul Portland, au acceptat perspectiva prezentată de William Miller şi asociaţii săi şi aşteptau cu încredere revenirea iminentă a lui Hristos. Ellen era un misionar zelos care dorea sa-şi convingă prietenii de vârsta ei, prezentând mesajul advent.

Marea Dezamăgire în urma faptului că Hristos nu a revenit pe 22 octombrie 1844 a fost simţită acut şi de tânăra Ellen care, împreună cu alţii, studia Biblia şi se ruga cu seriozitate pentru lumină şi călăuzire în zilele confuze care au urmat. În timp ce mulţi ezitau sau îşi abandonau experienţa adventistă, Ellen Harmon, într-o dimineaţă spre sfârşitul lui decembrie, s-a alăturat altor patru femei pentru închinarea de familie în casa unui credincios din South Portland. Grupului de rugători li se părea că au cerul aproape şi, în timp ce puterea lui Dumnezeu a coborât peste Ellen, ea a văzut în viziune călătoria poporului advent spre cetatea lui Dumnezeu. (Early Writings, pp.13-20.) După ce, tremurând şi fără să vrea, tânăra de 17 ani le-a povestit viziunea adventiştilor din Portland, ei au acceptat această viziune ca pe o iluminare de la Dumnezeu. Ca reacţie la o viziune ulterioară, Ellen a călătorit din loc în loc cu prieteni şi rude pentru a le relata grupurilor împrăştiate de adventişti ceea ce îi fusese descoperit în prima şi următoarele revelaţii.

Zilele acelea nu au fost uşoare pentru adventiştii care fuseseră dezamăgiţi. Nu numai că au întâlnit bătaia de joc şi ridiculizarea din partea lumii, dar nici între ei nu erau uniţi, astfel că fanatism de diferite feluri a început să apară în rândurile lor. Însă Dumnezeu, prin revelaţie, i-a arătat lui Ellen Harmon care avea să fie sfârşitul unor astfel de mişcări fanatice, însărcinând-o să mustre şi să corecteze erorile. Acest lucru i s-a părut greu de îndeplinit.

 

 

Căsătoria lui James White cu Ellen Harmon

 

Într-o călătorie la Orrington, Maine, Ellen a întâlnit un tânăr predicator adventist, James White, atunci în vârstă de 23 de ani. Cum îndatoririle lor îi făceau să se întâlnească din când în când, între ei a luat naştere o afecţiune care a dus la unirea lor prin căsătorie la sfârşitul lui august 1846.

În timpul primelor câteva săptămâni de la căsătoria lor, James şi Ellen au studiat cu mare atenţie un tratat de 46 de pagini publicat de Joseph Bates, în Bedford, Massachusetts. Tratatul, intitulat Sabatul de ziua a şaptea prezenta dovezile biblice pentru sacralitatea zilei a şaptea. Convinşi că opiniile prezentate erau scripturistice, ei au început să ţină Sâmbăta ca Sabat. La şase luni după aceasta, pe 3 aprilie 1847, lui Ellen White i s-a arătat în viziune legea lui Dumnezeu în sanctuarul ceresc, având un nimb de lumină în jurul poruncii a patra. Această perspectivă a adus o mai clară înţelegere a importanţei doctrinei Sabatului şi a confirmat încrederea adventiştilor în ea. (Early Writings, pp.32-25)

Zilele de început ale căsniciei lui James şi Ellen White au fost marcate de sărăcie şi câteodată de mâhnire. Pionierii mişcării adventiste nu aveau pe nimeni decât pe ei înşişi pe care să conteze pentru sprijin financiar aşa că James White îşi împărţea timpul între predicare şi câştigarea traiului, muncind la căile ferate, la câmp sau în pădure.
Pe 26 august 1847, în familia White s-a născut un fiu, Henry. Prezenţa lui i-a adus multă bucurie şi mângâiere tinerei lui mame, însă, curând, Ellen White şi-a dat seama că trebuie să-şi încredinţeze copilul unor prieteni de nădejde şi să-şi continue activitatea, călătorind şi transmiţând mesajele încredinţate de Dumnezeu ei. În următorii ani a scris foarte mult, a călătorit pe distanţe mari pentru a vizita « turma împrăştiată » şi a participat la conferinţe.

 

 

Începutul publicaţiilor

 

În vara anului 1849, în timp ce se afla la Rocky Hill, Connecticut, James White a început publicarea Adevărului Prezent, apariţie hebdomadară, cuprinzând opt pagini. Numerele următoare conţineau articole scrise de Ellen White şi prezentau perspectivele profetice ale viitorului bisericii, alături de sfaturi şi avertizări.

Anul 1851 a marcat apariţia primei cărţi a lui Ellen White, o lucrare de 64 de pagini intitulată Un rezumat al experienţei creştine şi opiniilor lui Ellen G.White. Acest document de început împreună cu Suplimentul său pot fi acum găsite între paginile 11 şi 127 ale ediţiei engleze a cărţii Scrieri timpurii.

Zilele de început ale revistei Review and Herald din 1850 şi Youth’s Instructor din 1852, găsirea unei tipografii manuale şi apoi publicarea lucrărilor în Rochester, New York, între 1852 şi 1855, au fost grele şi solicitante. Financiar, situaţia era precară. Boala şi doliul şi-au adus neagra contribuţie de tristeţe şi descurajare. Însă viitorul rezerva şi zile luminoase, iar când în 1855 credincioşii adventişti din Michigan i-au invitat pe soţii White în Battle Creek şi au promis să construiască o mică tipografie, cursul vieţii părea a se întoarce spre vreme bună.

 

 

Mutarea la Battle Creek

 

În noiembrie 1855, Asociaţia Editurii Review and Herald cu tiparniţa manuală şi alte instrumente de tipărit, s-a mutat din sediul închiriat din Rochester, New York în proaspăt construita clădire din Battle Creek, Michigan, atât de generos oferită de credincioşii adventişti.

La câteva zile după ce soţii White împreună cu asociaţii lor au ajuns în Battle Creek, s-a programat o conferinţă pentru discutarea planurilor de răspândire a mesajului adventist. La sfârşitul acestei întâlniri generale, un număr de probleme importante pentru biserica extinsă i-au fost prezentate lui Ellen White. Ea le-a scris şi citit bisericii din Battle Creek. Membrii bisericii au recunoscut că acest mesaj era benefic pentru toate grupurile de credincioşi, aşa că au votat ca să fie publicat. Într-un timp scurt, un tratat de 16 pagini a ieşit de sub nou instalata tiparniţă, având titlul Mărturii pentru biserică (Marturii, vol. 1, pp. 113-126), primul dintr-o serie de scrieri care în 55 de ani au ajuns la aproape 5000 de pagini, aşa cum sunt publicate în cele nouă volume Mărturii pentru biserică.

Următorii câţiva ani o prezintă pe Ellen White împreună cu soţul ei, punând bazele activităţii de publicare şi organizaţiei bisericii, călătorind oriunde cu trenul, diligenţa sau sania. Călătoriile acestea reprezintă un lung sir de suferinţă în urma frigului aspru îndurat în timpul deplasărilor lungi prin ţinuturi abia populate, ca şi dovezi nenumărate ale protecţiei lui Dumnezeu în faţa multor primejdii. Aceşti ani constituie atât o înşiruire a descurajărilor în urma atacurilor îndreptate asupra activităţilor bisericii cât şi o enumerare a multelor încurajări rezultate din manifestarea puterii lui Dumnezeu care a adus victoria în viaţa păzitorilor Sabatului şi succes în activitatea celor care erau în primele rânduri, luptând pentru avansarea cauzei adventiste.

 

 

Viziunea « Marea luptă »

 

Cu ocazia unui serviciu de înmormântare ţinut într-o după-amiază de duminică în luna martie a anului 1858 la şcoala publică Lovett’s Grove (actualmente Bowling Green), lui Ellen White i-a fost prezentata o viziune a conflictului multi-centenar dintre Hristos şi îngerii Lui şi Satana şi îngerii lui. Doua zile mai târziu, Satana a încercat să o omoare pentru a o împiedica să prezinte altora ceea ce îi fusese arătat. Insă, susţinută de Dumnezeu în îndeplinirea lucrării încredinţate ei, a scris o descriere a scenelor care-i fuseseră prezentate, astfel că volumul 1, având 219 de pagini, Daruri Spirituale, Marea Lupta intre Hristos şi îngerii Lui şi Satana şi îngerii lui a fost publicat în vara anului 1858. Cartea a fost bine primită şi foarte preţuită datorită imaginii clare a forţelor combatante în marele conflict, atingând multe puncte de interes, dar abordând mai pe larg scenele finale ale istoriei pământului.

 

 

Căminul din Battle Creek

 

Jurnalele ţinute de Ellen White şi referitoare la sfârşitul anilor 1850 arată că nu tot timpul ei era dedicat scrisului şi activităţii publice. Sarcini domestice, contacte cordiale cu vecinii, mai ales cei în nevoie, îi reţineau atenţia, iar ocazional mai ajuta la împăturirea şi prinderea foilor tipărite când era nevoie de ajutor în biroul editurii Review and Herald.

In toamna anului 1860, familia White număra şase membri, cu patru băieţi între vârstele de câteva săptămâni pana la treisprezece ani. Însă, copilul cel mai mic, Herbert, a trăit doar câteva luni, moartea lui aducând prima întrerupere a cercului familiei.

Primii ani din decada 1860 au fost ocupată de eforturi uriaşe de a pune bazele bisericii şi de a organiza conferinţele acesteia, solicitări ale scrisului, călătoritului şi lucrului personal. Punctul culminant a fost atins o dată cu organizarea Conferinţei Generale a Adventiştilor de ziua a şaptea, în mai 1863.

 

 

Viziunea reformei sanitare

 

La doua săptămâni după acest eveniment, James şi Ellen White au vizitat Otsego, Michigan, la sfârşit de săptămână, pentru a încuraja pe lucrătorii evanghelişti de acolo. În timp ce grupul se pleca în rugăciune la începutul Sabatului, lui Ellen White i-a fost dată o viziune cu privire la relaţia dintre sănătatea fizică şi spiritualitate, la importanţa urmării principiilor corecte în dietă şi în îngrijirea corpului şi la beneficiile remediilor naturale – aer curat, băi de soare, mişcare fizica şi apă curată.

Până la această vizită, puţină preocupare şi timp fuseseră îndreptate spre chestiunile privind sănătatea, iar câţiva dintre pastorii suprasolicitaţi fuseseră obligaţi să-şi întrerupă activitatea din cauza sănătăţii pierdute. Această revelaţie referitoare la principiile sănătăţii, dată pe 6 iunie 1863 i-a făcut pe conducătorii nou-organizatei biserici să-şi dea seama de importanţa reformei sănătăţii. în lunile care au urmat, pe măsură ce devenea evident că mesajul despre sănătate era parte a mesajului adventiştilor de ziua a şaptea, a fost inaugurat un program educaţional de sănătate. Un prim pas în acest sens l-a constituit publicarea a şase cărţi a câte 64 de pagini fiecare, intitulate Sănătatea – sau cum să trăieşti , compilate de James şi Ellen White. Un articol scris de Ellen White a fost inclus în fiecare din aceste cărţi.

Importanţa reformei sănătăţii a fost dureros subliniată în mintea primilor conducători ai bisericii de moartea prematură a lui Henry White, la vârsta de 16 ani, de boala gravă a lui James White care a fost astfel forţat să-şi înceteze activitatea timp de trei ani, ca şi de suferinţele altor predicatori.

La începutul anului 1866, ca răspuns la instrucţiunile date lui Ellen White pe 25 decembrie 1865 (Marturii pentru Biserica, vol.1, p. 489), care recomandau credincioşilor adventişti ridicarea unei case de sănătate pentru îngrijirea bolnavilor şi pentru răspândirea principiilor unei vieţi sănătoase, au fost puse la punct planuri pentru construirea Institutului de Vest pentru Reforma Sănătăţii, care a fost inaugurat în Septembrie 1866.

În timp ce soţii White îşi continuau lungile călătorii intre 1865 şi 1868, sănătatea şubrezită lui James White i-a făcut să se mute la o ferma mică lângă Greenville, Michigan. Departe de datoriile presante de la sediul central al bisericii, Ellen White a avut posibilitatea să scrie, astfel că a început prezentarea relatării conflictului aşa cum îi fusese arătat mai pe larg în descoperiri ulterioare. În 1870, Spiritul Profetic, volumul 1, a fost publicat, firul relatării mergând de la căderea lui Lucifer din cer şi până în timpul lui Solomon. Însă lucrul la această serie a fost întrerupt, iar următorul volum avea să apară doar peste şapte ani.

 

 

Dezvoltarea lucrării

 

Succesul întâlnirilor – tabără ale credincioşilor adventişti, ţinute în Wisconsin şi Michigan spre sfârşitul anilor 1860, a condus la planuri extinse pentru astfel de activităţi în anii următori. James White a luat parte activă nu doar la stabilirea planurilor pentru aceste întâlniri, dar şi prin participarea la cât mai multe astfel de reuniuni, pe măsura ce îi permitea sănătatea şi sarcinile administrative. Lunga perioadă de suprasolicitare prin munca din timpul grelelor zile de început ale bisericii, încordarea datorată datoriilor editoriale alături de responsabilităţile sale ca preşedinte al Conferinţei Generale şi al câtorva comitete instituţionale, şi-au cerut tributul. Ellen White îl însoţea în călătoriile lui, făcându-şi partea de predicare şi activităţi personale, mergând înainte şi cu scrisul, în măsura timpului disponibil.

Iarna dintre anii 1872-1873 i-a găsit în California pentru a consolida proiectele bisericii pe coasta Pacificului. Aceasta a fost una din cele câteva şederi prelungite în vest pe perioada următorilor şapte ani. O importantă viziune i-a fost dată lui Ellen White pe 1 aprilie 1874, în timp ce se afla în vest, iar cu această ocazie i-a fost descoperit felul extraordinar în care activitatea denominaţională avea să se extindă şi dezvolte nu doar în statele Unite, dar şi peste ocean. Câteva săptămâni mai târziu, au început să se ţină întâlniri în corturi în Oakland, California şi în legătură cu acest efort public, James White a pus bazele revistei Semnele timpului.

 

 

Colegiul Battle Creek

 

In toamna lui 1874, soţii White s-au întors în Michigan, ajutând la bunul mers al Institutului Biblic, conducând servicii de închinare ale Şcolii de Sabat şi având o contribuţie semnificativă la consacrarea Colegiului Battle Creek pe 4 ianuarie 1875. În timp ce Ellen White se afla în faţa grupului care se adunase din mai multe state pentru a participa la acest eveniment, deschiderea primei instituţii de educaţie a bisericii, ea a relatat ceea ce îi fusese arătat cu o zi înainte în viziune. Imaginea pe care a prezentat-o referitor la activitatea internaţională pe care credincioşii adventişti trebuie să o desfăşoare i-a convins pe cei prezenţi de importanţa şi nevoia unui astfel de colegiu. Printre alte lucruri, ea a spus că îi fuseseră arătate maşini de tipărit funcţionând pe alte meleaguri, ca şi o bine organizată activitate dezvoltându-se în largi teritorii în care, pana la acea data, credincioşii adventişti nu se gândiseră să pătrundă.

 

 

Scriind şi călătorind

 

În următorii ani, mult din timpul lui Ellen White a fost dedicat redării pe hârtie a acelei părţi a istoriei marelui conflict care se opreşte asupra vieţii lui Hristos şi lucrării apostolilor. Aceasta a apărut în volumele 2 şi 3 ale Spiritului Profetic, în 1877 şi 1878. James White era angajat în punerea bazelor casei de editura Pacific Press în Oakland, California şi în colectarea de fonduri pentru extinderea Sanatoriului Battle Creek şi construirea capelei Tabernacolul din Battle Creek.

Atunci când familia White a vizitat noua instituţie de sănătate de lângă St.Helena, California, la începutul anilor 1878, Ellen White a declarat că văzuse acele clădiri şi împrejurimile lor în viziunea care îi prezenta amploarea lucrării pe Coasta de vest. Aceasta era a treia întreprindere pe coasta Pacificului pe care Ellen White a văzut-o în acea viziune din 1874, celelalte doua fiind revista Semnele Timpului şi casa de editura Pacific Press.

In timpul întâlnirilor – tabără de la sfârşitul anilor 1870, Ellen White s-a adresat unor grupuri mari, cel mai mare fiind reprezentat de comunitatea din Groveland, Massachusetts, la o întâlnire de la sfârşitul lui August 1877, când 20000 de oameni au auzit-o vorbind pe larg despre aspecte ale cumpătării creştine. Călătoriile au purtat-o în multe locuri din partea de nord-vest a Pacificului. A scris fără oprire, a participat la sesiuni ale Conferinţei Generale, a vorbit la întâlniri – tabără, în biserici sau în faţa unor grupări cu preocupări în domeniul temperanţei, şi chiar în închisorile diverselor state.

Sănătatea din ce în ce mai şubreda a lui James White a făcut ca întreaga familie să meargă în Texas pentru a petrece iarna 1878-1879. Aici, Arthur Daniells, care avea să devină preşedintele Conferinţei Generale mulţi ani mai târziu, împreuna cu soţia sa, Mary, s-au alăturat familiei White, tânărul Arthur în calitate de însoţitor şi asistent medical pentru James White, iar Mary ca ajutor la întreţinerea casei.

 

 

Moartea lui James White

 

In următorii ani au existat perioade în care sănătatea lui James White era destul de restabilită ca să-i permită să-şi continue lucrul. Însă lungii ani de suprasolicitare fizică şi mentală i-au diminuat din ce în ce vitalitatea, astfel că pe 6 august 1881 a murit la Battle Creek. Aflată lângă sicriul soţului ei la serviciul funebru, Ellen White şi-a luat angajamentul de a se dedica şi mai mult sarcinilor care îi fuseseră încredinţate.

Curând, Ellen White se afla din nou pe coasta Pacificului, resimţind din plin lipsa tovarăşului său de viaţă dar angajată cu seriozitate în scrierea celui de al treilea, respectiv al patrulea, volum din seria Spiritul Profetic. În acest îndelung aşteptat volum a fost prezentată relatarea istoriei marelui conflict între bine şi rău, de la distrugerea Ierusalimului până la sfârşitul pământului. Au fost publicate într-o ediţie ilustrată pentru vânzarea din casă în casă, cu titlul Marea lupta între Hristos şi îngerii Săi şi Satana şi îngerii lui ; în trei ani au fost vândute 50000 de exemplare.

 

 

Ellen White vizitează Europa

 

Ellen White şi fiul ei, W.White, fuseseră rugaţi de mai multe ori de Conferinţa Generală să viziteze centrele de misiune din Europa. Pregătindu-se pentru aceasta călătorie, se părea că sănătatea nu-i va permite să meargă în Europa. Credincioasă datoriei însă, a plecat, fiindu-i dată puterea necesară, şi a petrecut vara lui 1887 în câteva ţări europene.

De la Basel, Elveţia, pe atunci sediul central al bisericii în Europa, Ellen White a călătorit în Anglia, Germania, Franţa, Italia, Danemarca, Norvegia şi Suedia. De un deosebit interes au fost cele doua vizite în văile Valdenzilor, în Italia, unde a mers în locurile pe care le văzuse în viziune în legătura cu perioada Evului Mediu şi Reforma.

Atât în Basel, Elveţia, cat şi în Christiana (astăzi Oslo), Norvegia, Ellen White a recunoscut tiparniţele pe care le văzuse în viziunea din 3 ianuarie 1875, când îi fuseseră arătate mai multe tiparniţe funcţionând în afara Statelor Unite.

Sfaturile date de ea credincioşilor din bisericile europene a însemnat foarte mult în stabilirea de planuri şi strategii de organizare.

 

 

Marea luptă şi Patriarhi şi profeţi

 

Datorită cererii ca volumul al patrulea din Spiritul Profetic să fie tradus în multe limbi europene, Ellen White s-a simţit îndemnată să descrie mai pe larg scenele marelui conflict ce cuprindeau scene din Europa. Rezultatul a fost cartea cunoscuta astăzi sub numele de Marea luptă, publicată pentru prima oara în 1888.

Reîntoarsă în Statele Unite, Ellen White şi-a stabilit reşedinţa la Heladsburg, California, însă a participat la sesiunea din 1888 a Conferinţei generale, ţinută în Minneapolis, Minnesota. În lunile următoare a călătorit şi predicat, căutând să unească biserica în privinţa doctrinei neprihănirii prin credinţă. În aceeaşi perioadă a lucrat la scrierea cărţii Patriarhi şi profeţi, care a apărut în 1890.

 

 

Chemată în Australia

 

Cu ocazia sesiunii Conferinţei Generale din 1891, lui Ellen White i s-a prezentat nevoia urgenta de a vizita Australia pentru a oferi sfat şi sprijin misiunii bisericii din acea regiune unde lucrarea era încă în stadiul de pionierat. Răspunzând acestui apel, a ajuns în Australia în decembrie 1891, însoţita de fiul ei, W.White, şi câţiva din asistenţii săi. Prezenţa sa în Australia a fost foarte mult apreciată de noii credincioşi, iar mesajele ei, sfătuind cu privire la dezvoltarea lucrării bisericii au contribuit mult la punerea unor baze solide denominaţionale pe acest continent. Şi aici, vizitând una din casele de editură ale bisericii, Ellen White a recunoscut tiparniţele de acolo ca fiind parte din ce văzuse în viziunea din ianuarie 1875.

La scurt timp după sosirea sa în Australia, Ellen White a văzut nevoia urgentă pentru o instituţie de învăţământ în Australia, astfel încât tinerii adventişti de ziua a şaptea să poată primi o educaţie într-un cadru creştin, iar lucrătorii să fie pregătiţi pentru misiunea internă şi în insule. Ca răspuns la multe apeluri puternice făcute de Ellen White, o şcoală biblică a fost deschisă în oraşul Melbourne în 1892. Şcoala a funcţionat în clădiri închiriate timp de doi ani, însă în tot acest timp, Ellen White a subliniat în repetate rânduri că planul lui Dumnezeu era ca şcoala să fie amplasată într-un cadru rural.

 

 

Şcoala Avondale

 

Odata ce Dumnezeu a indicat în mod clar ca aproba locaţia, proprietatea Avondale a fost cumpărată. Apoi, pentru a-i încuraja pe cei implicaţi în această acţiune de pionierat, Ellen White si-a cumpărat o parcelă destul de mare şi şi-a stabilit casa lângă noua şcoală. Aşa cum spusese Dumnezeu, aceasta şcoală avea să fie un etalon a ceea ce trebuia să fie educaţia adventistă.

Pentru ca lucrarea ce se dezvolta în Australia să fie bine condusă, în 1894 teritoriul a fost organizat într-o uniune de conferinţe, prima din istoria adventista de ziua a şaptea. O parte importantă în aceasta lucrare a avut-o A.G.Daniells care, împreuna cu soţia sa, fusese trimis în Noua Zeelanda în 1886 ca misionar. Relaţia de prietenie cu Ellen White şi primirea sfaturilor acesteia pe măsură ce rezolva problemele administrative ale lucrării sale, au ajutat la pregătirea sa pentru lucrarea de mare amploare încredinţata lui când, după sesiunea Conferinţei Generale din 1901, a fost ales preşedinte al CG.

 

 

Începerea lucrării medicale

 

Imediat ce activitatea educaţionala a demarat cu succes la Avondale, au fost făcute apeluri pentru punerea bazelor unui program misionar medical. Ellen White a sprijinit aceasta iniţiativă nu doar cu susţinut sprijin moral, ci şi contribuind financiar mai mult decât îi permiteau mijloacele sale pentru a face posibilă construcţia unui sanatoriu. De fapt, aproape fiecare biserică şi alt fel de clădire inaugurată în timpul celor nouă ani cât a locuit Ellen White în Australia au beneficiat de încurajarea sa financiară.

Pe lângă interesele sale multiple cu privire la lucrarea locală din această zonă de pionierat, Ellen White a găsit timp să scrie mii de pagini de sfaturi preţioase care traversau oceane şi mări pentru a ajunge la conducătorii lucrării din diverse locuri. A scris articole săptămânal şi pentru revistele Review, Signs şi Instructor. Acest program deosebit de încărcat i-a întârziat scrisul cărţilor, astfel că numai în 1898 a fost posibila terminarea şi publicarea cărţii Hristos lumina lumii. Cugetări de pe muntele Fericirilor a precedat-o cu doi ani, iar Parabolele Domnului Hristos şi Marturii pentru biserica, volumul 6, au urmat în 1900.

 

 

Întoarcerea în Statele Unite

 

Intr-o zi a anului 1900, Ellen White şi-a surprins familia şi pe cei care lucrau cu ea, spunându-le că primise instrucţiuni divine ca să se întoarcă în America. Din punctul de vedere al lucrării din Australia, plecarea ei părea foarte inoportună, dar Cel ai Cărui ochi Îşi privesc Biserica în întregime şi în perspectivă, ştia bine câtă nevoie era de prezenţa ei în Statele Unite în timpul crizei care avea să marcheze anii de început ai noului secol.

Stabilindu-şi locuinţa la Elmshaven, la câteva mile de orăşelul St.Helena, în nordul Californiei, Ellen White şi-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viaţă pregătind cărţi, scriind, lucrând şi călătorind. Imediat ce începuse să locuiască la St.Helena, a primit invitaţia de a participa la sesiunea din 1901 a Conferinţei Generale, în Battle Creek, Michigan.

La aceasta întâlnire importantă, ea a cerut cu fermitate reorganizarea activităţii Conferinţei Generale a adventiştilor de ziua a şaptea, astfel ca interesele mereu extinse ale bisericii să-şi poată găsi un cadru mai bun de desfăşurare. Aceasta reorganizare a avut loc, deschizând drumul pentru împărţirea responsabilităţilor crescânde care, până atunci, fuseseră sarcina doar a câtorva barbaţi. Planul uniunii de conferinţe care să reprezinte organizaţii intermediare între Conferinţa Generala şi conferinţele locale a fost reorganizat şi făcut să funcţioneze, pregătindu-se stabilirea unor departamente ale Conferinţei Generale. Aceşti paşi au deschis calea pentru o mare expansiune şi dezvoltare a lucrării denominaţionale.
Doi ani mai târziu, birourile Conferinţei Generale şi ale Asociaţiei de editura Review and Herald au fost mutate de la Battle Creek şi, în concordanta cu sfatul lui Ellen White referitor la amplasarea lor aproape de Coasta de est, au fost stabilite la Takoma Park, Maryland, o suburbie a orasului Washington, D.C. La acest punct, Ellen White şi-a părăsit casa din California şi s-a mutat la Takoma Park. Timp de aproape cinci luni şi-a îndeplinit sarcinile aici. Prezenţa ei la sediul central al bisericii a ajutat la consolidarea încrederii în hotărârea de a muta sediul la est.

 

 

Anii încărcaţi ai sfârşitului

 

Spre sfârşitul anului 1905, Divina Vindecare, o carte tratând subiectul vindecării trupului, mintii şi a sufletului, a ieşit de sub tipar. Educaţia fusese finalizată în 1903, iar două volume din Mărturii, volumele 7 şi 8, au fost tipărite în 1902 şi respectiv 1904.

In timpul şederii ei în Washington, Ellen White a încurajat pe lucrătorii bisericii din partea de sud a Californiei să cumpere o proprietate pentru un sanatoriu în Loma Linda, subliniind necesitatea deschiderii lucrării misionare medicale de educaţie pe coasta Pacificului. Scrisul a fost întrerupt în următorii ani de vizite la Loma Linda pentru a-i susţine pe lucrătorii de acolo, şi la sanatoriul Paradise Valley, lângă San Diego, la punerea bazelor căruia ajutase în 1903.

La vârsta de 81 de ani, Ellen White a călătorit din nou la Washington, participând la sesiunea Conferinţei Generale în 1909. Cu aceasta ocazie a vorbit de multe ori, având o voce clară şi fermă. După această întâlnire, ca împlinire a unei dorinţe simţită de mult, şi-a vizitat oraşul natal, Portland, Maine. şi aici a dat mărturie despre convingerile şi misiunea bisericii, vorbind în locul în care îşi începuse lucrarea cu 65 de ani în urma. Aceasta a fost ultima ei călătorie în statele din partea de est şi a lăsat o impresie de neşters asupra adventiştilor de ziua a şaptea care au ascultat-o atunci sau au întâlnit-o la sesiunea Conferinţei Generale.

Dându-şi seama că zilele care îi rămăseseră erau puţine, când s-a întors la Elmshaven, Ellen White şi-a intensificat eforturile de a finaliza un număr de cărţi prezentând sfaturi speciale pentru biserică. Mărturii pentru biserică, volumul 9, a fost publicată în 1909. În 1911 a apărut Faptele apostolilor. În 1913 a fost tipărită Sfaturi pentru părinţi şi educatori, iar în 1914 a fost finalizat manuscrisul pentru Lucrătorii Evangheliei şi trimis la tipar. Ultimele luni active din viaţa lui Ellen White au fost dedicate cărţii Profeţi şi regi. In dimineaţa zilei de 13 februarie 1915, pe când intra în biroul ei din Elmshaven, s-a împiedicat şi a căzut, neputând să se mai ridice. A fost examinată de un medic şi curând a devenit clar că accidentul era serios. Radiografiile au arătat o fractura a şoldului stâng, astfel că Ellen White a rămas timp de 5 luni ţintuită la pat sau într-un scaun cu rotile.

Cuvintele ei adresate rudelor şi prietenilor în timpul ultimelor săptămâni de viaţă dădeau pe faţă un sentiment de voioşie, convingerea de a fi onorat cu credincioşie sarcina încredinţată ei de Dumnezeu şi încredere în triumful final al cauzei adevărului.

Viaţa ei s-a încheiat pe 16 iulie 1915, la vârsta de 87 de ani. A fost aşezată la odihnă pe 24 iulie, alături de soţul ei în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, Michigan.

Ellen White a trăit să vadă mişcarea adventistă crescând de la o mână de credincioşi la o mulţime de 136 879 de membri în întreaga lume, număr care depăşeşte acum zece milioane.

Sursa: www.pcschop.3x.ro

This entry was posted in E. White - Biografie and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>