Dragostea

01.Dragostea… nadajduieste totul

Cetatea sperantei – iubirea : 1 Corinteni 13,7.

A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu bucurie si multumire…

Atata timp cat o persoana iubeste, ea este in stare sa spere. Puterea iubirii infrange avalansa disperarii si triumfa asupra tendintei catre resemnare. Ea rezista atacurilor demonice ale descurajarii. Iubirea ne mentine plini de speranta, in orice situatie, in ciuda tuturor piedicilor. Iubirea este puterea de a spera totul. La nivelul experientei noastre umane, speranta pastreaza vie dragostea. Iubirea romantica este alimentata de speranta ca celalalt va raspunde tot cu dragoste. Un sot alcoolic, care transforma intr-un iad viata sotiei sale, reuseste in cele din urma sa distruga speranta. Pe masura ce speranta ei cu privire la schimbarea lui moare, iubirea se transforma intr-o nemiloasa lupta pentru supravietuire. Pierderea sperantei inseamna pierderea iubirii.

Parintele unui fiu razvratit contra regulilor si valo-rilor familiei este pus in fata unui examen dublu, al sperantei si al iubirii. Dragostea este inca prezenta sub forma intristarii si dureaza atata timp cat parintele mai spera intr-o schimbare. Uneori nu suntem siguri daca iubim sau doar incercam sa iubim. Noi devenim nesiguri de dragostea noastra pe masura ce pierdem speranta ca ea va aduce roade. Cat de mult putem iubi un vrajmas, fara speranta ca intr-o zi va deveni prietenul nostru? Cat de mult se pot iubi sotii a caror instrainare este atat de profunda, incat ei pierd speranta reatasarii unul de celalalt? Un lucru este cert: iubirea umana are nevoie de cel putin o scanteie de speranta ca dragostea ii va fi returnata.

Ce este speranta?

Am vazut ca iubirea umana are nevoie de speranta umana. Acum vreau sa facem un pas mai departe si sa observam ca speranta umana are nevoie de iubire divina. in primul rand, speranta apare ca dorinta. Aceasta dorinta este suficient de puternica pentru a dori un lucru mai mult decat altul. Sunt lucruri pe care le dorim, dar nu le vrem cu adevarat, pentru ca ele ne retin de a obtine ceea ce dorim si mai mult. Cineva ar putea sa doreasca o vietuire in concubinaj, dar refuza aceasta legatura pentru ca mai mult doreste casatoria. O femeie poate dori o eliberare de povara ingrijirii a patru copii. Ar dori sa fie libera, sa se afirme profesional, insa iubirea de familie o va retine de la aceasta dorinta. Visurile sunt adesea cladite din dorinte la care nu tinem obligatoriu, dar speranta este o dorinta pentru ceva ce vrem sa avem. Apoi, speranta adauga dorintei si asteptarea.

Cand speram, asteptam ca ceea ce dorim sa se intample cu adevarat sa aiba loc. A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu bucurie si multumire, cu sentimentul ca prezentul merita sa fie trait, pentru ca asteptam un viitor care ne va aduce ceea ce dorim cel mai mult. Pentru apostolul Pavel, speranta are o dimensiune in plus: dincolo de dorinta si asteptare, speranta este certitudine. El vorbeste despre o nadejde care nu insala Rom. 5,5. Aceasta nuanta a sperantei este foarte mult diferita de ceea ce noi numim speranta, in mod obisnuit. in experi-enta noastra zilnica, noi cadem intr-o stare careia ii zicem spe-ranta, exact atunci cand ne-am pierdut orice incre-dere; aceasta speranta este o dorinta fara asteptare. Cand spunem in cele din urma: „Tot ce putem face este sa speram”, nu vorbim des-pre speranta crestina.

Fagaduinta Domnului Hristos afirma ca El este speranta noastra. Aceasta speranta nu dezamageste, pentru ca Hristos nu dezamageste niciodata. De aceea, speranta crestinului este asemanata cu o ancora a sufletului, o nadejde tare si neclintita Evrei 6,19. Pentru crestin, speranta inseamna: „Sunt sigur in fata viitorului”, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant – Romani 5,5.

Nu cumva speranta, ca certitudine, este o fantezie pioasa? Iubirea aduce increderea ca o minune este intotdeauna gata sa aiba loc? Este iubire sa fiu sigur ca leucemia copilului va fi vindecata? Poate iubirea sa garanteze copilului ca boala de cancer a mamei va fi sigur tamaduita? Spune iubirea fiecarui cuplu in necaz ca familia lor va fi refacuta cu siguranta? Raspunsul este nu. Dragostea nu ne poate da certitudinea oricarui lucru. De fapt, de multe ori sperantele iubirii nu sunt decat neimpliniri. Atunci cum putem canta dragostea nadajduieste totul, intr-o lume in care sperantele sunt prea adesea zdrobite cu brutalitate de realitate?

Speranta, in esenta ei, nu este orientata spre anumite circumstante. Vocatia ei este sa priveasca dincolo de vindecarea unei boli, solutiona-rea unei probleme sau iesirea dintr-o incurcatura. Ea este asigurarea primita de la Dumnezeu ca viata are un rost si un sens, in ciuda bolilor, problemelor si durerii. Speranta priveste catre fagaduinta victoriei finale a lui Isus Hristos asupra a tot ce raneste si ucide. Aceasta este speranta care ofera curajul de a ne bucura de azi si de a privi ziua de maine cu asteptare increzatoare, chiar daca stim ca necazurile vor continua. Iubirea creste aceasta speranta atat in cel ce iubeste, cat si in cel ce este iubit.

Iubirea impartaseste speranta

In Duarte, California, exista un spital pentru bolile incurabile, care este numit „Cetatea Sperantei”. Acolo sunt bolnavi nevindecabili, dar nu „cazuri fara speranta”. Motivul pentru care nu sunt „cazuri fara speranta” este acela ca acolo nu exista de fapt „cazuri”, ci numai persoane. Spitalul are filozofia ca un corp bolnav este o persoana, iar o persoana este cu adevarat o persoana doar in cadrul unei familii. Tot personalul medical se comporta fata de acesti pacienti ca si fata de niste persoane perfect normale, a caror viata are speranta. Aceasta institutie este dedicata transmiterii sperantei, ingrijind pacientii ca intr-o familie.

Grija pentru cineva este o forma a iubirii, iar cand cineva stie ca este iubit, are speranta. Aceasta speranta nu inseamna neaparat vindecare de cancer, cu curajul de a simti ca viata merita sa fie traita, pentru ca exista un „maine”, darul viitorului oferit de Dumnezeu. Prin atingerea calda a grijii noastre, cel aflat in suferinta il vede pe insusi Isus, care il primeste ca pe o persoana pretioasa. Iar atunci, speranta lui trece dincolo de viata aceasta catre viata vesnica, cu Dumnezeu.

Cum primim speranta din dragostea lui Dumnezeu? in primul rand, daca iubim oamenii, suntem constransi sa nadajduim in mantuirea lor. Noi ii iubim pe oameni asa cum sunt, insa afirmarea iubirii ne determina sa dorim lucruri mai bune pentru ei. Acest disconfort al iubirii ne inspira speranta pentru cei pe care ii iubim, speranta ca bolile vor fi vindecate, flamanzii vor fi satu-rati, cei obositi vor gasi odihna, cei tristi se vor bucura, iar pacatosii vor fi salvati. in acest fel, dragostea este inceputul sperantei.

Iubirea ne sensibilizeaza cu privire la potentialul celui ce este iubit si recep-tioneaza cel mai sovaitor semnal de schimbare. Numai cand ne pierdem rabdarea si nu vrem sa avem grija de cineva, spunem: „este fara speranta!” insa, cand experimentam iubirea lui Dumnezeu, prindem vi- ziunea transformarii prin Duhul Sfant – agentul launtric al iubirii divine. Cand Dumnezeu ne imbratiseaza cu iubirea Sa – cand pacatele ne sunt iertate, cand trecutul nostru este uitat, cand primim viitorul imputernicit prin har <196> noi suntem nascuti din nou in speranta. Dragostea Duhului devine izvorul sperantei, catalizatorul unei fapturi noi (2 Corinteni 5,17). De aceea Pavel spune: Dragostea nadajduieste totul.

In dragoste, noi invatam sa asteptam ca Dumnezeu sa ne uimeasca prin actiunile Sale. Dragostea spera totul. Cat de extravagant estepoemul apostolului Pavel! Iubirea divina creeaza spe-ranta care nu dezamageste niciodata.

 

 

02.Recapitularea iubirii


Traind iubirea infinita in limitele umanitatii noastre.

Poemul iubirii din 1 Corinteni face o legatura directa intre idealul iubirii si limitele realitatii existentei noastre, aruncand un pod intre perfectiunea iubirii si viata noastra de zi cu zi, care trebuie sa poarte pecetea agapica a unei lumi mai bune. Aceasta este recapitularea iubirii: rostirea ei pe de rost, cu viata noastra pe scena cotidianului. Dar este posibil ca finitul sa cuprinda infinitul?

Iubirea divina este iubirea neegoista

Iubirea adevarata este modelata de Dumnezeul care Se daruieste pe Sine. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe singurul Sau Fiu… Ioan 3,16. Am folosit deja aceasta definitie simpla a iubirii: puterea care ne determina sa raspundem nevoii semenului, fara a astepta nici o rasplata. Investitia autodaruirii nu cauta niciodata profitul; ea ignora cele mai subtile calcule omenesti. Ea da, pentru simplul motiv ca cineva exista si se afla in nevoie. Contemplandu-i inaltimea, ajungem sa gandim ca iubirea este un ideal imposibil de tradus in cadrul posibilitatilor noastre reale. Acest frumos ideal devine dintr-o data o povara coplesitoare. Sa oferi mereu, fara a avea dreptul la cel mai nevinovat gest de apreciere? Iubirea mamei, care nu cunoaste limite in sacrificiul pentru copiii ei, este libera de orice asteptare a rasplatirii? Poate iubirea divina sa duca chiar si pe o mama dincolo de granitele potentialului uman?

Iata o mama care isi iubeste cu adevarat copiii. Ea sacrifica orice pentru ei. Ea renunta la o haina, pe care gusturile ei rafinate ar indica-o ca pe o necesitate; ea renunta la confort si la timpul liber, la prieteni si intalniri, la mobila si decorarea casei, renunta la insasi cariera ei. Si toate acestea, pentru ce? Pentru lectii de pian si rechizite scolare, pentru oche-lari de vedere si impozite, pentru concedii amanate. Pe scurt, aceasta mama se daruieste pe ea insasi in preocupare, grija si nesfarsita afectiune. Iata o iubire care daruieste. insa ea asteapta ceva. Este gata sa se impartaseasca de succesul copiilor. Asteapta respect si apreciere, afectiune, vizite sau telefoane, nepoti si ingrijire. Sunt vinovate aceste mici asteptari, dupa o viata de daruire de sine?

Kierkegaard spunea ca a iubi cu adevarat este ca si cum ai plati o datorie infinita. O datorie infinita nu poate fi niciodata platita de o persoana finita; iar pentru ca infinitul nu se micsoreaza, aceasta datorie nu poate fi redusa. Astfel, ajungem sa iubim fara a astepta un timp cand datoria va fi platita. Iubirea ofera, sfidand legile investitiilor omenesti: ea nu face nimic cu gandul la rasplata.Orice forma de iubire omeneasca se deosebeste de iubirea divina intr-un punct crucial: apare din nevoie si din dorinta dupa rasplata iubirii.

in mod natural, iubirea este pentru noi asemenea unei scari pe care o urcam pentru a ajunge dincolo de eul nostru neintreg. Forta acestei iubiri ne atrage catre cineva sau ceva, pentru a ne umple golul fiintei. Iubirea romantica sau prietenia se inscriu tot in acest cadru. Fiecare avem nevoie de cineva care sa fie cu noi si pentru noi, care va avea incredere in noi si ne va purta de grija. Avem nevoie de un prieten, de cineva cu care sa impartasim intimitatea, o persoana care intotdeauna este alaturi de noi.

Este adevarat ca ne oferim pe noi insine fata de un pri-eten, dar asteptam in schimb prietenie. Nici un copil nu-si iubeste parintii in afara nevoii de siguranta, mangaiere, hrana si protectie. Noi il iubim pe Dumnezeu tot din nevoia umplerii golului nostru sufletesc. Toti il cautam pe Dumnezeu, pentru ca fara El suntem neintregi. Uneori bajbaim in aceasta cautare sau ne multumim cu inlocuitori falsi, insa fiinta continua sa tanjeasca neobosita dupa El, pentru ca fericirea vesnica o gasim doar cand il gasim pe El. Nu orice forma a iubirii noastre omenesti este si rea. Este un dar al lui Dumnezeu, sadit in noi – creaturi nedesavarsite – de a cauta binele, adevarul si frumosul, de a stabili adevarate legaturi cu semenii si cu Cel care ne-a creat.

Pentru a raspunde acestui impuls divin, trebuie sa trecem dincolo de limitarile impuse de egoismul nostru, trebuie sa ne lasam in urma pe noi insine. Pentru Nicodim, aceasta minune se numeste nasterea din nou Ioan 3.1-8. Apostolul Pavel o numeste „metanoia” – schimbarea mentalitatii (Romani 12,1.2). Tot el o identifica cu „omul cel nou”, indemnandu-ne sa ne imbracam cu el (Efeseni 4,22-24).

Bunul Isus ne invita in scoala Sa, pentru a obtine aceasta diploma: Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze Matei 16,24. Iar drumul acesta duce la adevarata iubire, care da fara a pretinde ceva in schimb. Dar cine este calificat pentru o asemenea iubire? Privind la noi, in fata acestui ideal ne consideram deja pierduti. Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos 1 Corinteni 15,57.

Iubirea poemului nostru este putere

Iubirea ne face in stare sa facem lucruri pline de iubire si sa fim persoane iubitoare. Pentru ca iubirea este puternica, Pavel o personifica si vorbeste despre ea ca fiind continuu in actiune: rabda, crede, nadajdu-ieste, sufera. De fapt, iubirea este puterea care ne face pe noi in stare sa actionam in acest fel, obligandu-ne sa o recapitulam in atitudini si fapte.

Puterea iubirii nu poate fi separata de Dumnezeul iubirii. Ea nu este o energie cosmica ce se autogenereaza, nici nu este un instinct benign, pornit din abisurile subconstientului. Nu este nici un mit ancestral sau o metafora pentru o dorinta primara dupa o lume mai buna. Iubirea are radacina si izvorul in insasi fiinta lui Dumnezeu, care este atotputernic. De aceea, iubirea este putere, pentru ca Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,9). Iubirea divina este puterea irezistibila, dominanta si fundamentala a Universului. Ea este mai puternica decat raul. Iubirea este pentru noi mai necesara decat dreptatea si egalitatea: iubirea ne constrange intotdeauna la justitie, dar justitia nu ne constrange sa iubim. Iubirea este fundamentul harului divin, iar noi privim pe Dumnezeu cum Se apleaca spre creaturile Sale, care au ales singure sa devina pacatoase, iar El Se sacrifica pe Sine, doar pentru fericirea lor. Fagaduinta puterii, pe care o canta poemul din 1 Corinteni 13, este fagaduinta puterii vitale si invincibile a Universului.

Iubirea poemului nostru este iubirea lui Dumnezeu

Inspiratia apostolului Pavel pentru a scrie poemul iubirii nu provine dintr-o observare atenta si sustinuta a iubirii omenesti. Nici societatea, nici oamenii din jurul sau nu au putut sa-i ofere acest model. Mode- lul sau a fost Dumnezeu actio- nand pentru binele nostru. Faptul acesta ne spune ca iubirea adevarata trebuie sa fie crezuta si devine a noastra ca rezultat al credintei.

Aceasta credinta, la randul ei, ne este oferita doar de iubire. Puterea de a crede in iubire este iubirea insasi. La acest punct, puterea iubirii este iubirea primita. Mai intai acceptam sa fim iubiti, apoi incepem sa oferim iubire. Iata marele secret al iubirii: Noi il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai 1 Ioan 4,19.

Am ajuns in pelerinajul nostru chiar la muntele iubirii. Credinta in iubire vine numai dupa ce sufletul nostru a calatorit la crucea lui Hristos. Ceea ce vedem este un adevar cutremurator: Dumnezeu rastignit! De ce?
Pentru ca ne-am pierdut iubirea, pentru ca nu L-am crezut ca ne vrea binele: pentru mine si pentru tine, ca sa credem in iubirea divina. Iubire divina, iubire adevarata, de care niciodata sa nu ne mai despartim (Romani 8,35-39). Calatorule, in drumul tau spre tara iubirii, sprijineste-ti sufletul in toiagul Celui care atat de mult te iubeste. Asa vei avea puterea sa iubesti, recapituland iubirea zi de zi, pana vom ajunge in tara iubirii.

 

 

03.Echilibrul iubirii

 

“Dragostea … nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta ncuviincios” – 1 Corinteni 13,4.

Echilibrul corpului nostru este strans legat de sistemul vestibular de urechea interna care detecteaza schimbarile produse in orientarea corpului nostru. Poemul iubirii ne invita in continuare sa receptionam cu urechea spiritului emisia de iubire pornita chiar din preajma tronului lui Dumnezeu, care sa orienteze fiinta noastra catre adevar, putere si echilibru. Sa auzim ca pustiul din noi poate fi transformat doar de Dumnezeu, ca sa devina o gradina a slujirii nevoilor tuturor.

Iubirea aduce siguranta si echilibru.

Masura jertfirii pentru altii, adica masura iubirii, este proportionala cu dispozitia de a primi, si nu cu pretentia de a fi sau a avea. De aceea, apostolul Pavel subliniaza incompatibilitatea dintre iubirea autentica si orice forma sau consecinta a mandriei. Strategia folosita de iubire pentru a se disocia de mandrie este umilinta: dispozitia de a primi si oferi.

De ce este atat de distructiva mandria? Adevarata teroare a mandriei consta in faptul ca ea este o boala a inimii. Si daca inima nu-si stie nevoia, cauta sa fie independenta si nu-si recunoaste boala – adica pacatul – atunci intreaga fiinta va suporta distrugerea iubirii si prabusirea in noaptea egoismului.

Cu fiecare vers, poemul iubirii demasca orice fals, punand in circulatie valoarea inestimabila a iubirii. Continuam acum sa observam motivul pentru care “dragostea … nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios”.

Aroganta produce duritate.

Purtarea necuviincioasa despre care vorbeste poemul iubirii nu este lipsa de politete sau nerecunoasterea manierelor de comportament in societate. Necuviinciosul este atat de pornit in a-si mentine propria sa dreptate si pozitie, incat, in incercarea de a contracara orice amenintare a acestui statut, el taie si raneste pe oricine, fara deosebire. De aceea suntem martori la scene cutremuratoare, in care cele mai puternice si naturale legaturi afective sunt sub talpa unei duritati si cruzimi inimaginabile.

Iubirea ideala nu este niciodata targuiala.

Prin contrast, omul echilibrat, eroul poemului iubirii, in orice loc si in orice timp isi gaseste locul potrivit, plin de liniste si siguranta, fara a schita cel mai mic gest care sa atraga atentia spre sine. El nu cauta sa para puternic, poruncind sclavilor sau manipuland pe cei mari. Iubirea aduce siguranta si echilibru.

Purtarea necuviincioasa este reactia arogantului fata de persoana care nu are nimic sa-i ofere, nimic care sa-l faca sa arate mai bine. Tot aroganta ne invata siretlicuri pentru a capata ceva de la cei care au sa ne dea. Goliciunea launtrica ne obliga sa vedem viata ca un targ: ceea ce pot obtine de la tine determina ceea ce iti voi oferi in schimb; daca n-ai nimic de oferit, atunci am dreptul sa ma port necuviincios.

Dragostea niciodata nu se poarta necuviincios, pentru ca ne constrange sa lucram doar pentru binele altora. Iubirea ideala nu este niciodata targuiala.

Umilinta este catalizatorul unei aprecieri de sine realiste.

Iubirea adevarata biruie mandria. Surprinzator, dar arma iubirii pentru doborarea mandriei, arogantei si necuviintei este umilinta sau dispozitia de a accepta adevarata pozitie fata de Dumnezeu si fata de noi insine. Ea este taria de a accepta statutul de fiinta dependenta – o persoana valoroasa, responsabila si creativa, dar care are nevoie in acelasi timp de energie de la Dumnezeu pentru a exista. Mai mult, umilinta este capacitatea de a te vedea inaintea lui Dumnezeu pacatos, recunoscand goliciunea interioara, cerand si acceptand iertarea. Acest fel de acceptare de sine are drept revers darul recunoasterii lui Dumnezeu ca Creator si Mantuitor.

Umilinta este catalizatorul unei aprecieri de sine realiste. Fiind realisti si cinstiti cu noi insine, admitem lipsa noastra launtrica, astfel ca centrul de greutate al fiintei noastre poate fi umplut cu Duhul Sfant. in acelasi timp, recunoastem propria noastra slabiciune si cerem putere. Realismul ne elibereaza de nevoia laudaroseniei si arogantei, pentru ca nu mai simtim nevoia de a ne umple launtrul cu lauda altora sau a noastra insine. Launtrul nostru este umplut de Dumnezeu. Plinul sufletului are un rol asemanator greutatii plasate in centrul unui vas plutitor si care il ajuta sa-si pastreze echilibrul. Aceasta masa afunda suficient de mult vasul in apa, incat acesta sa nu se rastoarne. in mod asemanator, fara Dumnezeu, noi suntem prea usori si in primejdie de a fi rasturnati. Numai iubirea lui dumnezeu poate sa ne ofere greutatea interioara, care sa ne mentina in echilibru continuu.

Cuvantul “greutate” este doar un fel de a vorbi. Dumnezeu nu ne face greoi, dimpotriva, iubirea Sa ne face sprinteni. Aceasta iubire ne da siguranta nu doar prin fagaduinta ca nu ne vom rasturna; si chiar daca aceasta s-ar intampla, vom fi readusi la linia de plutire. Si pe masura ce dragostea lui Dumnezeu continua sa ne umple sufletul, venind din afara noastra, noi nu vom uita propria nevoie de a primi mereu si nici datoria de a ne indrepta spre altii.

Numai iubirea lui Dumnezeu poate sa ne ofere greutatea interioara, care sa ne mentina in continuu echilibru.

Atata timp cat vom continua sa ne iubim, fagaduinta care ne ofera echilibru este sigura: “Dumnezeu ramane in noi si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi”. 1 Ioan 4,12.

04.Iubirea si “Drepturile omului”


“Dragostea … nu cauta folosul sau”
– 1 Corinteni 13,5.

Poemul iubirii continua prin a ne spune ca dragostea nu ne determina sa obtinem si sa pastram ceea ce este, pe drept, al nostru – proprietatea noastra. Procedand astfel, devenim victime ale nedreptatii.

Dreptate se face atunci cand fiecare primeste ce i se cuvine. Apelam la dreptate atunci cand cautam “folosul nostru”. insa iubirea cereasca ne retine de la asa ceva. Putem concluziona ca dragostea adevarata ne impiedica in exercitarea drepturilor noastre? inseamna ca iubirea divina nu este de partea dreptatii atunci cand este vorba de crestinul care iubeste cu adevarat?

Putem fi iubitori cand pretindem dreptate?
De-a lungul Bibliei, cerinta lui Dumnezeu de a face dreptate suna in tonuri clare si puternice: “Sa urmezi cu scumpatate dreptatea ca sa traiesti si sa stapanesti tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau”. (Deut. 16,20). Aceasta a fost porunca pe care tot Israelul trebuia s-o respecte in tara fagaduintei. Dreptatea urma sa fie regula dominanta in tara poporului lui Dumnezeu. La celalalt capat al istoriei salvarii, este tara Fagaduintei – noul pamant – unde insusi Dumnezeu va fi Stapan.

Aici, dreptatea apare nu ca o porunca, ci ca o fagaduinta: “Dar, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou in care va locui neprihanirea”  (2 Petru 5,24). Asteptarea mesianica anunta ca venirea lui Mesia va aduce imparatia lui Dumnezeu, pe care “o va intari si o va sprijini prin judecata si neprihanire…” (Isaia 9,7). Strigatului omenirii dupa dreptate ii raspunde ecoul poruncii fagaduintei lui Dumnezeu.

Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea.

Dumnezeu pretinde dreptate pentru ca, la creatiune, el a investit fiinta umana cu drepturi, iar crestinismul, prin natura lui, este chemat sa recunoasca acest fapt. Orice fiinta omeneasca este chipul lui Dumnezeu si poarta cu sine asemanarea cu Creatorul. Pentru acest motiv, drepturile unei persoane trebuie respectate de ceilalti semeni. Nimeni nu trebuie sa aiba vreun fel de legitimatie care sa ateste apartenenta la categoria oamenilor care au drepturi. De aceea, pare nerezonabil ca iubirea divina sa inlature drepturile omului, pentru ca aceasta ar fi o inlaturare a dreptatii.

Iubirea care porneste de la Dumnezeul dreptatii “cauta” dreptatea. Dragostea nu poate fi deplina pana ce nu vedem ca vecinul nostru a obtinut ceea ce i se cuvenea de drept. in adevar, dragostea e gata sa faca si mai mult, dar nu-si poate permite sa faca mai putin. A spune ca indragostitii nu trebuie sa tina seama de dreptate este o eroare. Cum putem veni in intampinarea nevoilor semenului nostru daca nu dorim ca el sa obtina ceea ce este dreptul lui ?

Sa observam ca poemul iubirii ne spune ca dragostea nu ne constrange sa cautam dreptate pentru noi insine. Aici este intreaga diferenta. Pentru dreptul altuia, iubirea ne obliga sa nu ramanem indiferenti, dar pentru propria noastra dreptate, iubirea nu ne misca nici un milimetru: “Dragostea… nu cauta folosul sau”.

De ce oare iubirea si dreptatea trebuie sa fie in tensiune cand trebuie sa locuiasca impreuna in acelasi loc – inima unei persoane iubitoare?

Ramanand inca chipul si asemanarea lui Dumnezeu, trebuie sa renunt la dreptate, pentru a ma bucura de iubire? De ce iubirea nu-si exercita drepturile si nu cauta ce i se cuvine?

Incercarea de a raspunde la aceasta dilema ne clarifica cu privire la natura total diferita a dreptatii omenesti fata de dreptatea Evangheliei. Iubirea nu anuleaza drepturile nimanui. Iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept. Iubirea lui Dumnezeu face aceasta schimbare in fiecare persoana pe care o atinge cu puterea ei. Prezenta ei poate fi sesizata in viata noastra prin taria de a renunta la beneficiile care sunt in mod meritat ale noastre.

… iubirea divina ne determina ca in mod voluntar sa renuntam la ceea ce ni se cuvine pe drept.

Aceasta nota a renuntarii, pe care intonarea corecta a imnului iubirii ne obliga sa o atingem, este ciudata pentru noi, pamantenii. in mod natural, “cautam folosul nostru”. Nici un copil nu trebuie invatat sa tipe cand cineva ii ia jucaria. Devenind adulti, noi invatam, sa lasam ca legile civile sa strige in locul nostru. Cati dintre noi, in numele iubirii, refuza asigurarea auto, in cazul ca masina a fost avariata? Care om de afaceri crestin renunta sa trimita notele de plata catre clientii sai? Sistemul social in care existam ne obliga sa cautam “folosul” nostru, astfel cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta “folosul sau”.

Intrebarea care persista este: A-ti cere drepturile este un lucru pe care iubirea il condamna? Avem cu adevarat iubire numai cand devenim o prada ieftina pentru lupii lumii acesteia? Standardul iubirii autentice ne marcheaza ca falimentari la capitolul “drepturi”?

Iubirea are discernamant.

A fi gata sa-ti sacrifici drepturile este un lucru si a sti “cand”, este altceva. Iubirea are nevoie de darul sensibil al discernamantului, pentru a sti cand este vremea pretinderii sau renuntarii la un drept. Discernamantul este puterea de a vedea in interiorul lucrurilor si dincolo de ele. Este inzestrarea care apreciaza dimensiunea spirituala, duhovniceasca, a unei situatii in care ne putem afla, precum si perceperea motivelor care ne determina sa actionam intr-un fel sau altul. impletindu-se cu evenimentele noastre de zi cu zi, iubirea are nevoie de discernamantul care sa ne orienteze mereu spre binele altora, determinandu-ne sa actionam pentru a-i ajuta.

Discernamantul este un raspuns la rugaciune: “de aceea si noi, din ziua cand am auzit aceste lucruri, nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem sa va umpleti de cunostinta voiei Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca” (Coloseni 1,9). Nu putem primi acest dar decat de la Dumnezeu. Biblia este foarte explicita cand afirma ca nu ne putem increde in noi insine: “inima este nespus de inselatoare…” (Ier.17,9), dar putem avea discernamant sau intelepciune spirituala prin rugaciune, iar atunci cand o primim, sa o folosim cu indrazneala.

In imparatia lui Dumnezeu, unde legea daruirii de sine guverneaza deplin relatiile dintre toti membrii ei, este armonie perfecta intre iubire si dreptate. Acolo nimeni nu lupta pentru drepturi si nimeni nu nesocoteste drepturile altuia. insa nu am ajuns inca acolo, desi venirea Domnului Hristos si instaurarea acestei imparatii sunt iminente. Astazi, avem nevoie disperata de iubire autentica si patrundere spirituala, pentru a aprecia corect fiecare situatie, fiecare persoana.

… cei mai multi crestini sunt membri ai clubului celor care cauta “folosul sau”.

In aceasta unire de dragoste si intelepciune dumnezeiasca gasesc cei mantuiti explicatia prezentei lor in imparatia viitoare a slavei: “Veniti, binecuvantatii Tatalui meu, de mosteniti imparatia care v-a fost fagaduita de la intemeierea lumii…” Atunci cei neprihaniti ii vor raspunde: “Doamne, cand te-am vazut noi flamand si ti-am dat sa mananci sau fiindu-ti sete si ti-am dat de baut? Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit sau gol si Te-am imbracat? Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la tine?” Drept raspuns, imparatul le va zice: “Adevarat, adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut” (Matei 25,34-40).

Pentru mostenitorii noii lumi, in care orice contradictie intre iubire si dreptate a fost ireversibil eliminata, aceasta armonie a noii ordini mondiale si universale incepe chiar de pe acum. Aceasta armonie este posibila numai prin puterea iubirii care sacrifica constient pentru binele celuilalt. Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale. Apostolul Petru putea constata in dreptul sau si al celorlalti ucenici: “iata ca noi am lasat tot si Te-am urmat…” (Mat. 19,27).

Apostolul Pavel avea aceeasi perspectiva a relatiei dintre iubire si dreptate: “pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti? De ce nu rabdati mai bine paguba?” (1 Cor. 6,7). Aceasta atitudine are ca ideal asemanarea cu Domnul Hristos: “si sa-l cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui si sa ma fac asemenea cu moartea lui … pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi ca sa castig pe Hristos”. (Filipeni 3, 10.8).

Iubirea divina aduce in viata noastra o sublima indiferenta fata de drepturile personale.

Am putea spune ca cel mai nedrept lucru de sub soare s-a intamplat cu insusi Domnul Hristos, si aceasta total voluntar, cand a ales sa Se aseze pe un pamant plin de pacat si nedreptate, suferind propria noastra condamnare la moarte. De ce a acceptat aceasta injustitie? De ce a renuntat la cer pentru iadul nostru? Mantuitorul stia cel mai bine ceea ce a ales sa faca, iar motivul este iubirea: “fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea” (Ioan 3,16). Aceasta este dezvaluirea iubirii adevarate care se da pe sine insasi pentru fericirea celorlalti – oricine ar fi ei. Nu as putea intelege niciodata indeajuns, dar va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta. Este chemarea crestinismului autentic de a duce lumii secretul pacii dintre iubire si dreptate, printr-o purtare corecta a crucii lui Hristos (Matei 16,24).

“Dragostea… nu cauta folosul sau”. De aceea, “sa aveti in voi gandul acesta care era in Hristos Isus: El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi nu a crezul ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine insusi si a luat chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce”. (Filipeni 2,5-8).

… va invit la cruce pentru a privi cum iubirea si dreptatea ajung intr-o armonie perfecta.

Pentru binele meu si al tau Isus a renuntat. Pentru fericirea ta si a celor din jurul tau, merita sa renunti, deci merita sa iubesti.

 

 

05.Iubirea si “cautarea de sine”

 

“Dragostea … nu cauta folosul sau” – 1 Corinteni 13,5

Am analizat in articolul precedent – Dragostea si drepturile omului – modul in care iubirea sacrifica ceea ce ii apartine. Forta iubirii ne orienteaza catre cautarea semenului. Dar ce atitudine are dragostea fata de cautarea de sine? in fiecare persoana este o dorinta naturala de a atinge un ideal, de a ajunge si a fi tot ce se poate mai bine.

Este posibil ca iubirea divina sa se opuna celei mai importante aventuri din viata unui individ, cautarea de sine pentru a atinge cel mai inalt ideal?

In sensul pozitiv al expresiei, cautarea de sine nu este tolerarea unui viciu scuzabil, ci datoria cea mai inalta. Aristotel o numea “constientizare de sine”, el afirma ca oamenii sunt morali cu adevarat cand sunt constienti de eul lor. Noi ne educam copiii sa fie cautatori de sine si consideram ca avem succes atunci cand ei isi urmaresc cu seriozitate idealul.

Ca urmasi ai Domnului Hristos, crestinii sunt confruntati cu o alta chemare, aceea a iubirii care se neaga pe sine. insati viata plina de sacrificiu a lui Isus pune sub semnul intrebarii eforturile noastre orientate spre cautarea de sine. Cuvintele Sale arunca la gunoi toate aspiratiile noastre umaniste. Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine … Matei 16,24. Aceste cuvinte fac sa insiste vocea launtrica ce cere uitare de sine si grija pentru altii. Tagaduirea de sine si cautarea de sine par sa fie angajate intr-o coliziune frontala: a iubi inseamna sa te negi pe tine insuti, iar a cauta propria realizare este egal cu respingerea iubirii.

Tagaduirea de sine si cautarea de sine par sa fie angajate intr-o coliziune frontala.  Iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu si nevoia de a cauta idealul personal se exclud reciproc? Pornind de la starea noastra naturala, lipsiti de slava asemanarii cu iubirea si sfintenia lui Dumnezeu (Romani 3,23), este practic imposibil de indepartat vrajmasia neobosita dintre iubirea crestina si omeneasca noastra cautare de sine.

Incercand aceeasi experienta tipic umana, apostolul Pavel se vedea sfasiat in doua directii ireconciliabil opuse: “Fiindca dupa omul din launtru imi place Legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege, care se lupta impotriva legii primite de mintea mea si ma tine rob legii pacatului. O, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte?… “Romani 7,22-24. Nu numai ca Biblia permite “cautarea de sine”, ci o si recomanda ca pe o conditie esentiala a ajungerii intr-o pozitie corecta fata de Dumnezeu si mantuirea personala. insa, “cautarea de sine” biblica este total diferita de eforturile egoiste de realizare personala.

Ce sa cautam?

Cand ne cautam pe noi insine, ne indreptam catre doua aspecte esentiale: identitatea si destinul nostru, adica “ce suntem” si “ce trebuie sa devenim”. Nu putem face una fara cealalta: nu putem atinge idealul fara a ne cunoaste pe noi insine.

1. Cautam cunoasterea de sine

“Cunoaste-te pe tine insuti”
a fost tinta a intelegerii vietii omului. Nu putem fi in pace cu noi insine pana nu stim cine suntem. Aceasta frenetica ingrijorare cu privire la continutul fiintei noastre descopera nelinistea provocata de necunoasterea de sine. O facem atunci cand mergem la psiholog pentru a ne regasi eul reflectat in sentimente si emotii. Ne cautam pe noi insine in societate, deslusindu-ne chipul in modul cum se comporta ceilalti fata de noi. Oriunde privim, cautarea este dureroasa si nesfarsita, dar este foarte clar ca avem nevoie sa ne cunoastem pe noi insine. Psalmii lui David reiau deseori aceasta tema: “Cerceteaza-ma Doamne, incearca-ma, trece-mi prin cuptorul de foc rarunchii si inima.” Ps. 26,2.

Adevarata cautare de sine este podul peste prapastia dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim.
“Cerceteaza-ma Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei!”
Ps. 139,23.24. Iar cea mai mare dificultate a cunoasterii de sine este ca nu o putem realiza noi insine: Inima este nepus de inselatoare si deznadajduit de rea; cine poate s-o cunoasca? Ier. 17,9.

2.Cautam sa atingem idealul

Daca cunoasterea de sine este o stare imposibila prin noi insine, cum vom putea sa realizam destinul ideal? Din exemplele citate anterior, se poate vedea ca strigatul disperat al lui Pavel, David, Ieremia nu a rasunat in pustiu: “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 7,25);” Eu, Domnul, cercetez inima si cerc rarunchii “(Ier. 7,10) iar rugaciunea plina de credinta a lui David era: “Du-ma pe stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine.” Ps. 61,2.

Adevarata cautare de sine este podul peste prapastia dintre ceea ce suntem si ceea ce ar trebui sa fim. Unii psihologi au numit acest fel de cautare de sine “tendinta de actualizare” a fiintei umane: aducerea in realitatea vietii noastre a ceea ce este ideal. Aceasta cautare de implinire personala nu are nimic egoist in ea. Dragostea desfasurata inaintea noastra la Crucea de la Golgota nu are in vedere nici un profit personal prin nesocotirea binelui celorlalti.

Contradictia intre iubirea divina si iubirea de sine este evidenta: dragostea autentica nu este egoista. Ea este un dar de la Dumnezeu, si cata nevoie avem de ea! Cautarea dupa acest fel de implinire personala nu numai ca nu este interzisa, dar devine chemarea cea mai nobila a crestinului. Devenind ceea ce poti fi cu adevarat, poti iubi pe Dumnezeu si pe semeni cu adevarat. Prin experienta cunoasterii Mantuitorului, iubirea neegoista este mai mult decat o exagerare pioasa si o sfintenie idilica, este o parte din experienta noastra cotidiana: “Daca este cineva in Hristos, este o faptura noua; cele vechi s-au dus; iata ca toate lucrurile s-au facut noi” 2 Cor. 5,17

Adevarata cautare de sine este nasterea din nou.
Cautarea de sine, desfasurata in limitele resurselor noastre umane, face din realizarea personala un scop in sine. Eul nostru devine standardul evaluarii a ceea ce facem si a ceea ce ni se intampla. Sursa raului din viata noastra este strans legata de cautarea de sine egoista, prin care eul devine idolul in jurul caruia trebuie sa danseze ceilalti. Iubirea generata de acest fel de cautare de sine este puternic motivata: vom iubi doar pe cei ce accepta sa ni se alature la altarul divinizarii eului nostru.

Contradictia intre iubirea divina si iubirea de sine este evidenta: dragostea autentica nu este egoista.
Cautarea de sine a omului nenascut din nou combina sau confunda tagaduirea de sine cu inchinarea la sine. Pentru aceasta, tagaduirea de sine este o auto-disciplina de a spune “nu” lucrurilor. Facem aceasta chiar si atunci cand nu ne place: nu fumam, renuntam la mancaruri favorite, avem un program de viata sever de dragul sanatatii; lucram peste program, ne inscriem la cursuri serale sau fara frecventa, scoatem din program televizorul, distractiile, pentru a fi mai eficienti. Ne exercitam vointa pentru a fi mai buni. insa toate acestea pot fi numai “disciplina”, dar nu “tagaduire de sine”. Acestea sunt renuntari la lucruri, dar nu renuntari la “eu”.

Daca aceasta constatare ne aduce la realitatea neputintei descoperirii adevaratului nostru eu, atunci nu suntem departe de capatul cercetarii noastre. “Poate un etiopian sa-si schimbe pielea, sau un pardos sa-si schimba petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?” Ier. 13,23.

Adresandu-Se lui Nicodim, Isus da adevaratul si unicul raspuns la neobosita “tendinta de actualizare”, adica de a deveni ceea ce trebuie sa fim: “Adevarat, adevarat, iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu … Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh este Duh. Nu te mira ca ti-am zis: “Trebuie sa va nasteti din nou” Ioan 3,3.6.7

De aceea, iubirea nu poate cauta implinirea personala pana ce eul nu este eliminat prin rastignire.
Numai asa iubirea devine in noi forta care face din Isus centrul existentei si din semeni – preocuparea principala, fara a astepta vreo rasplata. Iubirea nu-si ajuta vecinul pentru a fi aplaudata. Iubirea nu ne mana catre o tinta mai inalta doar pentru a savura placerea ca suntem mai buni ca altii.

De aceea, iubirea nu poate cauta implinirea personala pana ce eul nu este eliminat prin rastignire, iar persoana regenerata se inroleaza ca slujitor al iubirii dezinteresate. in aceasta experienta isi sfarseste cautarea de sine zbuciumatul Pavel de altadata: “Am fost rastignit impreuna cu Hristos si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine”. Gal. 2,20. Adevaratul nostru eu se regaseste doar in persoana lui Isus si ni-l insusim primindu-L pe El in viata noastra. Apoi, viata este plina de iubire divina, pentru ca am descoperit adevaratul eu: “Pentru mine, a trai este Hristos.” Fil. 1,21.

Iubirea ne elibereaza de cautarea de sine.

Cautarea naturala dupa ideal ne pune fata-n fata cu un eu intolerant. Nu ne va ierta pentru esecul de a atinge standardul stabilit prin traditie, mijloace de informare, psihologie, teologie etc. Si cum acestea sunt instabile si schimbatoare, goana dupa ideal devine nesfarsita. Prea multe imagini ale eului ideal aduc confuzie si neliniste. ingrijorarea sporeste din cauza obstacolelor care stau in calea realizarii eului ideal. Suntem frustrati de slabiciunile fizice, de la crampe la infarct. Suntem retinuti de comoditate si placeri, apoi moartea ne opreste din drum, chiar inainte de a porni. Avem putin timp si multa slabiciune. Cine isi mai poate imagina ca va ajunge “Fata morgana a idealului”?

In aceasta situatie, nu avem decat doua posibilitati: Ne putem lasa infranti si prada disperarii si violentei sau, acceptand starea noastra reala, imposibil de depasit prin noi insine, sa acceptam darul nasterii din nou, prin Isus Hristos.

Prea multe imagini ale eului ideal aduc confuzie si neliniste. Iubirea ne elibereaza de idolul eului si ne convinge ca Dumnezeu accepta eul nostru asa cum este, ne iarta si ne infiaza ca si copii ai Sai. Apoi, iubirea divina ne invita sa privim adevaratul nostru eu, pe care sa ni-l insusim: “Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului nostru si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului.” 2 Cor. 3,18.

 

 

06.Ura iubirii?


“Dragostea … nu se bucura de nelegiuire”
– 1 Corinteni 13,6

Atitudinea de respingere a ceea ce este rau poate parea o virtute elementara. Doar simplul fapt ca iubirea divina nu se complace in rautate nu ar merita prea multa lauda! Nu este oare o limita a decentei noastre, a tuturor, aceea de a privi raul cu neplacere? Chiar cei prinsi de curentul savarsirii raului au macar sentimentul insatisfactiei. De ce atunci o trasatura atat de minora este prezentata ca argument pentru maretia dragostei divine?

Urmatoarea intrebare ne arata ca imaginea iubirii este pretioasa in orice detaliu: este adevarat ca noi, toti oamenii, ne bucuram de nelegiuire? Iar nelegiuirea se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu, adica a binelui (1 Ioan 3,4). Nelegiuirea este raul comis printr-o gandire si infaptuire diferite de ceea ce a spus Dumnezeu. Aceasta definitie se identifica cu orice forma de negare a vointei lui Dumnezeu.

Aceasta definitie identifica prezenta raului in experienta noastra atat din punct de vedere fizic, cat si spiritual. Altfel spus, raul nu se manifesta doar in sfera profanului, printr-o incalcare fatisa a normelor morale, ci el este chiar mai prezent in locul sacru al fiintei noastre, prin afirmarea unei religiozitati mai mult sau mai putin diferita de cea afirmata de Dumnezeul adevaratei religiozitati.

A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale.
De fapt, a te bucura de nelegiuire este regula, si nu exceptia experientei noastre umane. A reusi sa nu te bucuri de rau este o performanta dificil de obtinut prin resursele noastre personale, dar posibila doar prin puterea iubirii lui Dumnezeu, care ne poate face capabili sa uram raul. Vestea buna oferita omenirii imediat dupa experimentarea raului a fost tocmai posibilitatea repulsiei pana la ura fata de orice forma de rau: “Vrajmasie voi pune intre tine (sarpele, adica Satana, autorul raului) si femeie …” (Eva, reprezentanta omenirii) Geneza 3,15.

Ajungerea acestui ideal este insasi promisiunea Evangheliei facuta omului devenit rau in insasi natura sa. Aceasta ne spune ca, fara alegerea fiecaruia dintre noi de a accepta metamorfoza spirituala a devenirii noastre din rai, buni prin actiunea Duhului Sfant, nu putem fi capabili de a uri raul (Ioan 3, 1-8). Faptul ca in mod instinctiv evitam sa recunoastem satisfactia fata de rau arata ca aceasta face parte din noi. Desigur, putem diminua sau masca adevarata noastra atitudine, nerecunoscand-o nici chiar fata de noi insine. Ne bucuram de rau, chiar daca nu strigam: “Bravo!” la fiecare pacat urat si respingator. Tot ce pretinde aceasta bucurie nefasta este simpla aprobare a prezentei raului, multumirea ca manifestarea lui este binevenita, cel putin din cand in cand. Este posibil sa fim cu adevarat intristati de multe rele din lumea noastra, mai ales cand acestea ne ranesc pe noi insine, insa ne bucuram de rau daca il aprobam in oricat de mica masura.

Nu este dificil sa gasesti motive pentru a te bucura de rau. Uneori, motivele noastre sunt filozofice. Unii pot apela chiar la teologie pentru a gasi temei pentru aprobarea raului. insa cu totii gasim motive de aprobare a raului atunci cand acesta loveste usa vecinului nostru. Fiecare putem stabili in dreptul nostru daca acest sinistru indiciu este adevarat pentru noi insine. Daca vom constata ca aceasta este realitatea, daca exista chiar si o simpla sugestie ca pacatul este tolerat, permisibil, atunci trebuie sa stim ca suntem in violenta opozitie fata de puterea iubirii.

Nelegiuirea – raul, pacatul – este tot ceea ce este diferit de intentia lui Dumnezeu si care ii raneste pe oameni in mod nenecesar. Orice forma de manifestare a raului raneste pe cineva. Dramatismul pacatului consta in natura lui profund personala. El se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare. Astfel, raul nu aduce beneficii nimanui, iar bucuria generata de el nu poate fi decat diabolica. Exista, desigur, lucruri care ne ranesc necesar – cum este turbina dentistului sau bisturiul chirurgului; acestea nu pot fi numite “rau” pentru ca aduc ceva bun ca rezultat. Trebuie sa recunoastem ca pot fi pareri diferite in legatura cu ceea ce numim “rau necesar”. Oricum, raul despre care poemul iubirii ne interzice sa ne bucuram este absolut nenecesar.

Nelegiuirea se manifesta in diverse ipostaze. Uneori, ea este intentionata si se numeste rau moral. Atat raul intentionat, cat si cel natural sunt comise atat de demoni, cat si de oameni, desi poate exista si cooperare. Undeva, intre cele doua tipuri de rau, este raul accidental, faptuit de oameni care nu intentioneaza sau nu obisnuiesc sa comita asa ceva.

Nelegiuirea despre care ni se spune sa nu ne bucuram este orice forma de rau care ii raneste pe oameni inutil, indiferent daca acest rau este natural, intentionat sau accidental. Acum, sa vedem daca puterea iubirii de a rezista tentatiei de a ne bucura de nelegiuire este in fond o putere de care avem nevoie. Este aceasta un bine necesar?

Pacatul se comite intotdeauna fata de un Dumnezeu iubitor si in paguba persoanei faptuitoare.
Bucuria fata de rau se manifesta subtil. Sa observam in continuare cateva modalitati obisnuite in care oamenii se pot bucura de rau.

1. Bucuria filozofica.

Unii oameni se bucura de rau, oferind explicatii filozofice pentru el. Ganditorii profunzi sunt intotdeauna ispititi sa gaseasca un loc decent pentru raul din lumea noastra. Mintile ordonate nu pot accepta dezordinea produsa de pacat in univers, astfel ca ordinea produsa include si raul, explicandu-l. Se incearca a se pune toate cioburile laolalta, pentru a realiza unitatea sistemului. Astfel, raul isi gaseste un loc respectabil alaturi de celelalte realitati.

Aceasta filozofie afirma ca negrul si albul sunt culorile existentei noastre. Privite prea de aproape, ele pot parea amestecate fara rost, insa, de la distanta, ele formeaza un splendid mozaic. Aceste culori opuse ale mozaicului nu sunt decat binele si raul din lumea noastra, din fiinta noastra. Astfel, daca te apropii prea mult de ele, reactionezi doar la ceea ce te raneste pe tine sau familia ta sau fata de ceea ce vezi, citesti sau auzi la stiri. Viata pare o avalansa de rele inutile, care asalteaza dureros confortul personal. insa, daca reusesti sa prinzi cu gandirea imaginea totala, atunci te bucuri de un univers construit din lumina si intuneric. Ajungi astfel sa consideri raul ca fiind chiar necesar, asa cum Rembrandt avea nevoie de umbre alaturi de lumina pentru a realiza picturile sale marete. in concluzie, te poti bucura de rau pentru ca el contribuie, in final, la realizarea existentei, chiar a celei mai inalte existente.

Rationamentul acesta a fost comentat si de apostolul Pavel: dar, daca nelegiuirea noastra pune in lumina neprihanirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept cand isi dezlantuie mania? … Si daca, prin minciuna mea, adevarul lui Dumnezeu straluceste si mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu insumi judecat ca pacatos?? Si de ce sa nu facem raul ca sa vina binele din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rau, ca spunem noi. Osanda acestor oameni este dreapta. Romani 3,5-8.

Iubirea nu se alatura proslavirii raului. Ea sta suficient de departe pentru a cuprinde intreaga imagine a universului si vine suficient de aproape pentru a distruge acest monstruos flagel care a lovit creatiunea lui Dumnezeu si care este pacatul sau nelegiuirea. in ochii iubirii, lumea noastra este o capodopera vandalizata. Iubirea nu se lasa sedusa de speculatiile tenebroase despre armonia universala. Cand iubirea priveste raul de la inaltimea Everestului filozofiei, striga: “Nebunie!”. in ochii iubirii, raul este obscen, indiferent de straiele mandre pe care le poarta.

2. Bucuria teologica.

Exista o cale teologica de a cadea la pace cu nelegiuirea. Ea afirma ca Dumnezeu este autorul a tot ceea ce se intampla cu noi si in intregul Univers. Se sustine ca Dumnezeu decreteaza totul, El decreteaza si raul. Dar, este posibil ca Dumnezeu sa fie satisfacut cand mana urata a pacatului s-a asezat in lumea Sa minunata? Este El multumit cand vede suferinta si distrugerea vietii oamenilor?

O teologie cu adevarat crestina nu poate fi avocatul bucuriei in nelegiuire, nici nu poate prezenta o doxologie a pacatului. Dumnezeu nu aduce raul in experienta noastra, de aceea nu putem sa ne bucuram de nelegiuire. Iubirea nu ne misca nici un milimetru in directia sustinerii raului. Traind in iubire, nu putem fi inselati de nici o teologie care ne indeamna sa fim prietenosi cu pacatul. Dumnezeu este iubire, iar iubirea este antiteza perfecta si absoluta a pacatului. Raul raneste inutil, iar iubirea vindeca ranile inutile. Raul este o putere misterioasa, care nu poate fi nici explicata, nici scuzata. Puterea iubirii este insa taina care rasare limpede din Dumnezeu. Iubirea nu se bucura de nelegiuire, nici chiar de dragul profunzimii teologice.

3. Bucuria religioasa.

Si religia se poate bucura de nelegiuire prin continutul inchinarii. inchinarea este indreptata catre ceea ce este cel mai vrednic de inchinare, adica numai Dumnezeu. Deseori insa, religia ne directioneaza inchinarea catre lucruri nedemne de cea mai profunda devotiune spirituala. Cand religia ridica altare pentru oricine sau orice altceva in afara de Dumnezeu, aceasta ne conduce sa aplaudam raul. Idolii ne seduc intotdeauna intr-o relatie ilicita cu raul.

Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.
Atunci cand cineva sau ceva devine obiectul inchinarii noastre, noi incetam automat sa fim critici fata de obiectul inchinarii noastre. Ridicare la rangul de sfinti care merita inchinarea unor muritori supusi erorilor ne impune, atunci cand acceptam aceasta, preluarea, fara nici un filtru al discernamantului, a intregii lor gandiri si experiente. Iata de ce iubirea ne cere sa-L asezam doar pe Dumnezeu pe primul loc. Numai Dumnezeu este infailibil, numai Dumnezeu este mereu interesat. De aceea si apostolul Ioan scrie:” …Si inchinati-va Celui ce a facut cerurile si pamantul … “Apocalipsa 14,7. Refuzul de a fi critici in inchinare este marginea prapastiei inchinarii la idoli. Iar aceasta duce la proslavirea raului.

4. Bucuria personala.

Ne putem bucura direct si personal de raul care loveste pe altii sau cand altii savarsesc raul. Aceasta bucurie apare cand vrajmasii nostri suporta consecinte rele. Cu cat suntem mai siguri de nevinovatia noastra, cu atat mai stralucitoare este bucuria pe care o avem atunci cand oponentii sunt in suferinta. Cruciadele sunt un exemplu monstruos al acestei bucurii. Cele mai sfinte cruciade au fost scuza pentru cele mai atroce nelegiuiri. Cate vieti au fost pierdute, cate vaduve si cati orfani au ramas pe drumuri, cate lacrimi s-au varsat? Ironia sortii, cei mai siguri de sfintenia lor erau cei mai bucurosi de raul produs victimelor lor.

Bucuria personala in nelegiuire se travesteste de la indignare, neplacere, pana la furie. Sub diverse paravane, ne putem bucura tihniti de raul meritat sau nemeritat care a lovit pe cineva pe langa noi. in timp ce compatimesti pe semenul tau, rostind: “Sarmanul!”, te poti descoperi savurand gustul stricat al “bucuriei de nelegiuire”. Apoi, fara putin scandal, viata este plictisitoare.

Ce putem spune de pacatosii care ne ofera ocazia promovarii noastre la rangul de “oameni mari la inima”? se pare ca si talentul cuiva are nevoie de putina rautate pentru a reusi sa se afirme.

Din ipostazele amintite, reiese ca suntem tentati sa ne bucuram atat de raul suferit, cat si de raul faptuit. Natural, ne este tuturor usor sa ne bucuram de nelegiuire. Pacatele altora ne fac sa ne aratam mai virtuosi. Avem nevoie de scandal pentru a ne manifesta echilibrul. Dragostea, insa, aduce in noi bucurie pentru binele altuia si ne imputerniceste sa-l realizam chiar cu sacrificiul vietii noastre. Iar binele suprem este numai Dumnezeu. Numai El este sursa bucuriei autentice.

 

 

07.Iubind cu mânie!…


“Dragostea … nu se manie”
– 1 Corinteni 13,5

Iata o veste cu adevarat buna, pentru acest sfarsit de veac plin de nevroze. Iritabilitatea s-a lipit de existenta noastra si pare indispensabila in lupta pentru supravietuire si afirmare, in timp ce efectul adevarat este un deranjant bruiaj spiritual. Apoi, uneori, acesta se transforma in adevarate catastrofe. Un buton gresit in mana unui general manios poate produce dezastre teribile. Chiar daca pentru unii nu va avea efect decat prevenirea imbolnavirii de ulcer, totusi, puterea iubirii de a infrange iritabilitatea din inima oamenilor merita o sarbatoare permanenta.

Ce este iritabilitatea? Este pasta emotionala pentru lansarea maniei. A fi iritabil inseamna a te afla permanent in numaratoarea inversa catre o explozie temperamentala. inseamna a fi ca un vulcan, gata de eruptie in orice clipa. Membranele spirituale ale unei persoane iritate sunt inflamate, iar cea mai mica frictiune trimite o sageata de durere prin toata fiinta.

Cum arata o persoana manioasa? Mania foloseste multe metode si se travesteste in mii de straie, asa ca nu se poate trasa un singur tablou. Stim insa ca mania este o emotie, o stare pasionala, care provoaca durere. Mania ne face sa strigam si sa plangem, sa lovim si sa instauram ordinea dorita de noi.

Iubirea pune o siguranta de mare putere bombelor noastre emotionale. Cand ne maniem, ne manifestam violent, folosind cuvinte de numai patru litere, sau ne inchidem in noi insine, tinand mania sub capac, pentru ca ne este rusine sa o expunem fata de altii. Probabil incercam sa o deghizam in emotii mai respectabile: tristete, regret, simpatie. Daca suntem insa intr-o forma spirituala, atunci suntem dispusi sa comunicam starea noastra de manie in care ne aflam: o recunoastem fata de noi insine si fata de aceia pe care ne-am maniat.

Ceea ce facem de obicei, cand suntem maniosi, depinde de calitatea noastra ca persoana.Ce putem astepta sa faca iubirea cu mania noastra? Iubirea crestina nu ne transforma in niste fiinte fara coloana vertebrala, neputincioase de a reactiona. “Iubirea programata sau robotizata” este o contradictie de termeni. Adevarata iubire nu lasa libertatea de ne mania, fara ca sa devenim sclavii propriei noastre manii. Iubirea pune o siguranta de mare putere bombelor noastre emotionale. Ea castiga controlul asupra spiritului, asigurandu-ne ca energia launtrica nu va fi folosita decat intr-un singur scop bine stabilit.

De ce ne maniem?

Iubirea egoista este cauza maniei. Acest fel de iubire cauta permanent satisfacere si siguranta personala. Ea ne indreapta catre prieteni, persoane iubite si chiar Dumnezeu, cu speranta zbuciumata ca apropierea de ei ne va aduce ceea ce dorim. Cum insa niciodata dorintele egoiste nu sunt deplin implinite, intotdeauna ele se vor termina cu frustrare. Pistruii sunt o frustrare pentru adolescenta care vrea sa fie atractiva, esecul profesional al sotului este o frustrare pentru sotie, greutatea corporala sporita estre o frustrare pentru tanara logodnica, lupta sotiei pentru egalitate este o frustrare pentru sot.

Toate acestea duc la iritare. insa ne iritam din cauza naturii acestor situatii sau pentru ca natura noastra este deja iritabila? De ce niciodata nu suntem multumiti? Pentru ca suntem egoisti. Aceasta radacina de amaraciune porneste din abisul fiintei noastre. Boala lui Lucifer de a lua locul lui Dumnezeu ne-a fost transmisa tuturor prin pacatul lui Adam. Foamea sufletului dupa pace adevarata nu poate fi deplin satisfacuta decat prin Isus, al doilea Adam: “Caci El este pacea noastra …” Efeseni 2,14.

Esecul nostru de a gasi pacea cu Dumnezeu este motivul fundamental pentru transformarea oricarei neplaceri in iritabilitate. Nereusind sa fim in acord cu Dumnezeu, suntem lipsiti de puterea iubirii, iar eul nostru nemultumit devine axa in jurul careia dorim sa se invarta toata lumea. Si pentru ca nu toata lumea va face acest lucru, cea mai mica frustrare va impinge egoismul nostru sa apeleze la manie, iar mania va spulbera din viata bucuria si o va inlocui cu ostilitatea.

Mania are consecinte dureroase.

Ostilitatea este mania transformata in agresivitate. Persoana pe care ne maniem este privita ca inamic. Ciudat este ca nu dorim sa facem pace prin rezolvarea neintelegerile, ci cautam sa pastram vie disputa. Permanentizarea conflictului duce inevitabil la violenta verbala si fizica. Si lucrul cel mai dureros este ca, in aceasta desfasurare a maniei, nu lovim doar in presupusul inamic, ci, practic, in toti cei din jurul nostru. Nici un parinte nu-si bate copilul numai pentru ca acesta l-a provocat prin comportamentul sau. Parintele isi bate copilul pentru ca poarta in suflet ostilitatea fata de cineva, care poate fi uneori celalalt parinte sau o alta persoana, dar intotdeauna ostilitatea principala este fata de sine insusi. in mod asemanator, sotul care isi bate sotia arata ca el insusi are conflicte sufletesti nerezolvate si care sunt generate de egoism.

De ce niciodata nu suntem multumiti? Pentru ca suntem egoisti? Capacitatea de a ne mania nu este in sine un pacat, dar, cel mai adesea, mania este raspunsul naturii noastre pacatoase. Acum trebuie sa aflam ce efect are iubirea asupra maniei.

Lucruri pe care iubirea nu le face fata de manie.
1. Iubirea nu ascunde mania
incercand sa ne mascam mania, noi vrem sa-i convingem pe cei din jur de pacea noastra interioara. Pentru ca imaginea omului manios este detestabila, ne travestim emotiile in manifestari care par mai apreciate. Astfel, incercam doua lumi diferite: ii semnalizam pe ceilalti ca au facut lucruri care merita mania noastra, insa noi suntem prea buni ca sa ne maniem. Ne permitem luxul de a ne exprima mania, fara a ne astepta la replica.

Cand ne ascundem mania, ii eliberam pe ceilalti de responsabilitatea de a face ceva pentru a ne ajuta in acea situatie. insa, in acelasi timp, ii fortam sa suporte o persoana iritata, care nu vrea sa-si recunoasca adevarata stare. Rezultatul este un amestec straniu de tragic si ridicol. Daca continuam sa traim tainuind mania din noi, nu reusim altceva decat sa ne retinem de a schimba situatia care este adevarata cauza a maniei, ceea ce ne va face si mai maniosi.

2.Iubirea nu permite dezlantuirea maniei.

Sunt foarte multe feluri de exprimare a maniei. Ea se poate napusti cu vorbe a caror greutate nu mai este tinuta in seama, continuand cu amenintari si violenta fata de oricine si orice pare sa ni se impotriveasca. Aceasta este la fel de periculoasa ca si mania ascunsa. S-ar putea spune ca este mai sanatoasa pentru cel care se usureaza in felul acesta, dar nu lasa in urma ei decat oameni raniti si sangerand. Cred ca apostolul Pavel avea in vedere ambele atitudini fata de manie, cand a scris: Maniati-va dar nu pacatuiti. Efeseni 4.26; sau altfel spus: Nu va ascundeti mania, dar nici n-o lasati sloboda pe drum.

3. Iubirea nu elimina din viata noastra sursele de iritare.

Numai cand iubirea divina va fi suverana in toti si in toate, o data cu stabilirea imparatiei slavei lui Dumnezeu, la a doua venire a Domnului Hristos, numai atunci va disparea orice motiv de manie. Astazi insa, cand si experimentarea iubirii este in parte (1 Corinteni 13,9), nu ne putem astepta ca iubirea divina sa ne izoleze de oamenii sau situatiile care au potentialul de a ne provoca mania.

Oamenii ne irita pentru ca se ating de eul nostru sensibil. Ei nu ne apreciaza, ne ignora, ne vorbesc de datorie cand noi vrem vacanta, nu ne vin in ajutor cand ne plangem, sunt mai avantajati, desi sunt mai putin talentati. Unii ne irita chiar cu iubirea lor. Dragostea posesiva este plictisitoare si sufocanta. Sunt tineri care nu se pot casatori din cauza legaturilor puternice cu parintii; sunt persoane deprimate sau muribunde care nu se pot impartasi de o clipa de singuratate, din cauza celor iubiti.

4. Iubirea nu trateaza mania prin a o interzice.

Iubirea este eficienta in viata noastra numai cand prezenta ei insemna putere. Stiind ca dragostea nu se manie, am putea fi tentati sa negam orice stare de iritare, insa aceasta va face ca frustrarea sa sporeasca. in noi insine nu exista putere de a iubi in prezenta maniei. A interzice mania in numele iubirii este o greseala, pentru ca iubirea nu distruge capacitatea de a ne mania. Sunt situatii care ne impun sa ne maniem: nedreptatea sociala si rasiala, copii care mor de foame. Necesitatea lui Dumnezeu este supremul motiv de manie: Eu sunt asa de plin de mania Domnului, ca n-o pot opri. Ieremia 6,11. Isus S-a maniat pe cei ce transformasera Templul intr-un loc de afaceri, iar apostolul Pavel s-a maniat cand a vazut Atena plina de idoli (Fapte 17,16).

Este important de observat ca niciodata iubirea nu autorizeaza mania pornita din motive egoiste. in situatiile amintite anterior, este vorba de iubire suprema fata de Dumnezeu si de urmarirea celui mai mare bine al aproapelui.

Lucruri pe care iubirea le face fata de manie.

Iubirea are puterea de a directiona intregul nostru potential catre binele altora si face aceasta fara ca sa astepte ceva in schimb. Acceptarea iubirii divine produce schimbarea mentalitatii si naturii noastre, eliberandu-ne de egoism si de frustrarile lui. in felul acesta, orice motiv de manie egoista s-a dus. Dragostea nu se manie!

1. Iubirea elimina mania, pentru ca ne implineste cele mai profunde nevoi ale noastre.
Nu se poate experimenta iubirea fara a experimenta trairea cu Dumnezeu. Apostolul Ioan subliniaza in mod repetat acest lucru: … daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi… Dumnezeu este dragoste; si cine ramane in dragoste, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el. 1 Ioan 4:12,16. Pentru ca Dumnezeu este dragoste, cand primim iubirea, primim pe Dumnezeu, iar El locuieste in oricine traieste in iubire.

2. Iubirea este eficienta in viata noastra numai cand prezenta ei inseamna putere
Aceasta unire a noastra cu puterea divina a iubirii pune capat egoismului. Aceasta minune ni se ofera in dar (Efeseni 2,8) si, pentru prima data, cautarea noastra dupa implinire isi atinge tinta, prin primirea darului iubirii lui Dumnezeu.

3. Iubirea ofera putere pentru comunicarea maniei.
Puterea iubirii ne da libertatea de a recunoaste ca suntem maniosi si a o exprima intr-un mod constructiv. Aceasta nu inseamna legalizarea dezlantuirii maniei, ci libertatea de a schimba situatiile care produc mania.

Iubirea lui Dumnezeu ne face in stare sa recunoastem fata de semeni ca suntem vulnerabili si astfel dispare orice motiv de a ne deghiza mania. Realizam in felul acesta cadrul schimbarii situatiei deranjante, iar daca cel care ne irita refuza sa-si schimbe pozitia, vom fi dispusi sa-i acordam aceasta libertate, cu speranta ca, intr-o ocazie viitoare, o va face.

4. Iubirea sporeste multumirea
Iubirea biruie mania pentru ca are puterea de a vedea viata ca pe un dar. Dumnezeu ni Se ofera la fel de gratuit ca si aerul; o data ce L-am primit, El ne deschide ochii fata de o lume noua. Este o lume noua pentru ca o vedem cu alti ochi. Viata nu mai este o cursa cu obstacole pentru obtinerea fericirii. Lumea in care traim este un dar, in care ne descoperim pe noi insine tot ca pe un dar al lui Dumnezeu. Prima respiratie dimineata, strangerea de mana a unui prieten, primul “buna dimineata!” din partea tovarasului de viata, binecuvantarea sanatatii, posibilitatea de a lucra – toate sunt daruri de la Dumnezeu.

Aceasta viziune nu este romantism. Cunoastem si umbrele – agonia si mizeria. Unii semeni nu au drepturi, altii mor de foame, iar pentru altii viata este mai teribila decat moartea. Iubirea insa ne da puterea sa ne preocupam de binele celorlalti, iar cand venim in atingere cu nevoile lor, simtim ca propriile noastre vieti sunt un dar, si aceasta da nastere la multumire. Multumirea este antidotul maniei. Tensiunile launtrice dispar cand suntem inundati de multumire. Iubirea desavarsita converteste capacitatea noastra de a ne mania intr-un instrument al slujirii altora si al slavirii lui Dumnezeu.

 

 

08.Iubirea înfrânge resentimentul


“Dragostea … nu se gandeste la rau”
– 1 Corinteni 13,5

Resentimentul este iritarea de ieri, zgariata pe membranele sensibile ale memoriei noastre. Este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi. infipt in memoria noastra, tepusul care la inceput doar ne-a intepat acum continua sa mareasca rana provocata linistii noastre sufletesti.
Amintirea unor ofense minore se transforma in resentimente majore.

Un rau o data infaptuit este un act care ramane. intr-un anumit sens, tot ce facem dainuieste permanent. Lasitatea lui Pilat exista pentru totdeauna. Tagaduirea lui Petru reverbereaza de-a lungul timpului. Pacatele noastre indragite, ca si marile noastre caderi isi au locul lor. O dovada a permanentizarii actiunilor noastre este memoria, legatura personala cu experienta trecutului. Astfel, resentimentul este amintirea trecutului nostru dureros si incarcat de manie.

Pentru care motiv pastram trecutul in minte si-l inchidem, pastrandu-l viu acolo? De ce prelungim ranile primite, in loc de a ne aminti doar bucuria trecutului? Rememoram ranile, ca sa ne putem impartasi, iar si iar, de durerea de ieri. Pastram vie toata suferinta pentru placerea pe care am putea-o obtine prin atintirea resentimentului nostru impotriva celui care ne-a ranit.

Resentimentul … este ranirea de ieri, crescuta in indignarea de astazi.

Numai iubirea are puterea de a ne elibera de inclestarea memoriei napustita asupra raului de ieri, pentru ca numai dragostea este puterea care ne indreapta spre oameni fara a astepta ceva in schimb, fiind dispusa sa suporte ranirea produsa de acestia. Iubirea nu pretinde explicatii si scuze, nici nu pastreaza inventarul neplacerilor. Ea nu se complace in rememorarea ranilor primite, pentru ca unica directie a iubirii este sa ajute, sa vindece si sa caute salvarea altei persoane. Pentru acest motiv, dragostea are puterea de a birui resentimentele.

Resentimentul ne aduce o placere groaznica. Resentimentul este dulce-amar. Daca nu l-am indragi, nu l-am pastra. Ce fel de recompensa primim din partea resentimentelor noastre? De ce pastram scorul? in primul rand, aceasta ne face sa ne simtim superiori fata de persoana catre care dirijam resentimentul. De asemeni, aici gasim scuze pentru dreptul de a pune la cale razbunari bine deghizate, incat ranirea celuilalt sa se produca fara a pierde pretiosul avantaj al prieteniei lui. Cu cat avem mai multa putere, cu atat mai periculos este acest tip de resentiment.

Apoi, se intampla ca dorim sa ne amintim de ranile trecute pentru a ne rani pe noi insine. Ajungem sa rumegam greselile trecutului pentru a retrai sentimentul de durere, respins cu ajutorul memoriei. Cat de indragite sunt aceste amintiri! Le savuram cand ne culcam si nu putem dormi; cugetam la ele cand conducem masina; le privim melancolic cand auzim o predica despre iubire. Punem aceasta banda iar si iar, pentru ca obtinem placerea ciudata si distorsionata de a fi ranit din nou, asemenea cuiva care nu-si poate pazi limba ca sa nu ajunga dintele care-l doare.

in felul acesta, nu cautam doar placerea retrairii vechilor rani, ci ne bucuram de sentimentul de noblete si demnitate pe care-l are purtarea decenta care este ranita pe nedrept. Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Tot noi, in realitate, uram resentimentul, pentru ca ne face sa ne simtim mizerabili.
Ne provoaca descurajare, ne lipseste de legaturi si submineaza legatura cu cei din jur. Resentimentul nutrit impotriva cuiva, ataca relatia dintre noi si sotul, sotia, copiii sau prietenii nostri. Atitudinea noastra fata de resentimente este de iubire si ura in acelasi timp, iar constatarea finala este ca suntem neputinciosi in lupta cu resentimentele, nu putem uita pana nu ne supunem puterii iubirii care vine de la Domnul Hristos, prin Duhul Sfant.

Resentimentul este periculos pentru ca tinta lui este o persoana. Noi nu putem pastra doar contabilizarea ranilor pe care le-am incasat, ci pastram un ochi mereu atintit catre persoana care este autoarea acestora. in timp ce amintirea raului care ni s-a facut ne impinge sa ne facem dreptate prin razbunare, amintirea persoanei care ne-a ranit ne determina sa raspundem cu ostilitate fata de acea persoana, s-o excludem din grija se atentia noastra, exiland-o din viata noastra. Legatura dintre noi si acest semen si imbolnaveste de un cancer spiritual, care ramane incurabil pana ce iubirea infrange resentimentul nostru.

Resentimentul ma face si ma forteaza sa raman vrajmas al vecinului meu. Cautand sa pastreze scorul ofenselor, resentimentul hraneste nelinistea ca avem un mare handicap de recuperat si ne impinge la atac. Resentimentul pastreaza lista dusmanilor si stabileste loviturile de pedeapsa pentru fiecare, in vederea restabilirii unei egalitati morale, care sa ne reabiliteze.

Resentimentul slujeste un scop dublu: ne ofera atat durerea acumulata, cat si posibilitatea de a ne justifica. in consecinta, obtinem doua premii: placere nevrotica si mandrie religioasa.

Resentimentul este cu atat mai periculos, cu cat priveste semenul prin ochelarii maniei. Imaginea celui de langa noi este deformata prin exagerarea ofensei pe care ne-a provocat-o. Ne autoeliberam de orice responsabilitate fata de acea persoana prin conservarea intacta a singurei neplaceri produse. in felul acesta, resentimentul ne dezbraca de datoria de a iubi prin falsificarea realitatii. Ne constrangem memoria sa deformeze realitatea pentru a ne justifica resentimentul irational. Noi dorim ca ofensatorul sa-si aminteasca raul pe care ni l-a facut tot asa de intens ca si noi, pentru ca durerea pe care o resimte cand ne razbunam sa ne satisfaca. Resentimentul este dorinta dureroasa ca cealalta persoana sa simta durerea pe care stii ca o merita.

Batalia la care ne impinge resentimentul sa da pentru primul loc: cine este mai bun? Cine este moral superior? Avem nevoie de justificare pentru raul savarsit de noi. De fapt, noi am fost indreptatiti sa facem ceva rau, insa tot ce ni s-a facut rau este nejustificat. Iar atunci cand se iveste posibilitatea impacarii, il fortam pe celalalt sa retraiasca cu toata intensitatea evenimentele trecute. Asa procedam si in relatiile de familie. Sotia i se plange sotului ca acesta s-a purtat nepotrivit la petrecerea din seara trecuta. Imediat, el ii cere sa-si aminteasca, cuvant cu cuvant, situatia penibila in care ea l-a adus fata de prietenii lui, cu doi ani in urma. El tine minte si are resentimente. Acum ii cere si ei sa-si aminteasca. De ce?

Pentru ca el vrea sa fie sigur ca ea tine corect scorul virtutilor. El nu permite ca greseala lui minora sa-l plaseze pe locul al doilea. Numai dupa ce s-a convins ca ea este constienta ca greseala lui, din seara trecuta, este mai mica decat a ei, cu doi ani in urma, este dispus sa faca pace. Ea nu poate castiga pentru ca resentimentul lui este prea puternic. De fapt, nici unul nu castiga, pentru ca saptamana va continua cu urmarirea rautacioasa a scorului.
Este resentimentul un viciu minor? Este unul dintre cele mai monstruoase cunoscute de om si ucide pe oricine i se supune.

Iubirea biruie resentimentul.

Poemul nostru ne anunta ca iubirea izgoneste demonul memorarii durerii. Cum reuseste? Numai iubirea autentica este in stare de asa ceva, numai ea ne poate face sa uitam pe cel care ne-a ranit.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul. Iubirea nu asteapta sa se clarifice toate intelegerile gresite. in lumina ei, detaliile trecutului devin neimportante; doar noul inceput conteaza.

Puterea iubirii nu ne permite sa fim istorici de nimicuri. Iubirea prefera sa inece toate nedreptatile suferite in mormantul iertarii si ne impinge spre un nou inceput. A lasa departe trecutul acum si aici – a incepe o viata de impacare – este unul dintre cele mai grele lucruri cu care sunt confruntati oamenii. Iubirea are putere sa faca asa ceva.

Iubirea lui Dumnezeu este modelul nostru. El continua sa ne iubeasca, desi noi am ingramadit in contul nostru nenumarate ofense. Iubirea lui Dumnezeu este si puterea noastra. Suntem imputerniciti de o iubire care, netinandu-le in seama pacatele lor (2 Corinteni 5,19.21), adica ale noastre, ale tuturor oamenilor, a sters trecutul prin crucea Domnului Hristos.

De la cruce, Dumnezeu ne asteapta, prin credinta in El, sa incepem o noua istorie. El ne invita sa facem aceasta, incepand exact de la situatia in care ne aflam. Oricare ar fi trecutul, el poate fi sters pentru totdeauna, iar noul inceput nu-si mai aminteste de vechiul trecut; este ca si cum n-ar fi fost vreodata. Vechiul nostru eu s-a dus si acum suntem liberi de orice resentiment prin acceptarea iertarii si libertatii Evangheliei. Ne pierdem astfel gustul masochist pentru memoriile pline de nimic si competitie, deoarece nu noi suntem castigatorii, ci Hristos, si avandu-L pe El, avem si victoria Lui.

Puterea iubirii adevarate ne conduce la un nou inceput, fara a se rafui cu trecutul. Cu toate acestea, iubirea nu ne scuteste de noi rani. Ea nu ne desensibilizeaza. Cel care iubeste este ranit, stie cine l-a ranit. Iubirea are puterea de a privi durerea chiar in fata. Ea nu ne orbeste in fata realitatii si nu ne permite ca durerea sa ne deformeze aprecierea. insa puterea iubirii ne intareste sa iertam, inainte ca resentimentul sa-si sape sant in memoria noastra.

Persoana condusa de aceasta iubire este un slujitor al impacarii in aceasta lume. “Si ne-a incredintat noua, propovaduirea acestei impacari “(2 Corinteni 5,19). Din nefericire, putini sunt dispusi sa renunte la tabelele de scor. N-am sa uit niciodata ce mi-ai facut! sunt cuvintele care produc o imensa amaraciune in suflet. Tragic este ca nu doar cel ce gandeste astfel este nefericit, dar frustreaza pe multi altii de fericire, prin refuzul de a fi un instrument a impacarii.

Cel ce poate sa ierte si sa uite poate determina si pe altii sa faca la fel. Capabil sa accepte un nou inceput, el este calificat sa devina partas la insusi misiunea de impacare a Domnului Hristos. El poate ajuta pe oameni sa stearga din raportul amintirilor lor orice nedreptate care li s-a facut, conducandu-i la Mantuitorul care poate sterge raportul pacatelor lor, din cartile de amintire ale cerului.

“Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos: impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El.” (2 Corinteni 5,20.21)

 

 

09.Bucuria adevarului


“Dragostea … se bucura de adevar”
– 1 Corinteni 13,6.

Opusul nelegiuirii este neprihanirea. insa in poemul iubirii, raul trebuie sa se confrunte in mod direct cu adevarul: …nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar.

Scriptura este foarte explicita atunci cand face din adevar raspunsul definitiv dat de Dumnezeu la starea de rau a omenirii. Adevarul este Isus (Ioan 14,6), este Scriptura (Ioan17,17), este legea divina (Ps.119,142), iar celor inrobiti de rau li se aduce aceasta veste buna. … veti cunoaste adevarul si adevarul va va face slobozi. Ioan 8,32.

Adevarul eliberator aduce bucurie inimii.

Iubirea adevarata ne orienteaza intotdeauna impotriva oricarei forme de manifestare a raului – oriunde, sub orice forma si din orice motive ar aparea el. Iubirea este cea care ne determina sa facem bine celorlalti, fara a astepta vreo rasplata si fara nici cea mai mica umbra de satisfactie fata de raul pe care acestia il sufera. Iubirea divina este cel mai bun raspuns dat raului. intr-un anumit sens, actiunile raului fac iubirea mai evidenta. Se construieste o scena pe care iubirea se prezinta cu iertare, vindecare si mantuire.Insa, deplina bucurie a iubirii este atinsa atunci cand raul este distrus.

Cel incovoiat sub loviturile raului este in atentia speciala a iubirii care stie orice rana si nu are liniste pana nu aduce vindecare, iar radacina de amaraciune este definitiv smulsa.” Nenorocirea nu va veni de doua ori ” Naum 1,9 – aceasta este fagaduinta iubirii, care ne ajuta sa ne bucuram de biruinta ireversibila a adevarului.

Iubirea este deplina cand adevarul este la dreapta ei.

De ce adevarul este motivul bucuriei iubirii? Adevarul este partenerul preferat al iubirii. Iubirea este deplina cand adevarul este la dreapta ei. Iubirea are nevoie de adevar pentru a nu degenera intr-o agitatie sentimentala efemera.

Fara o inradacinare viguroasa in adevar, iubirea pluteste incoace si incolo, la discretia valurilor dorintelor si visurilor nestatornice. Unirea dintre adevar si iubire este garantia ca apreciem onest si corect pe ceilalti, in special pe cei loviti de rau. Chiar daca adevarul ne ajuta sa recunoastem pe vrajmasi, iubirea ne face capabili sa-i iubim, pentru ca pacatosii iubiti cu adevarat inceteaza sa mai fie pacatosi. Iubirea este mai mult decat bunavointa; ea paseste alaturi pe drumul schimbarii lui in om neprihanit. Pe calea catre Hristos tristetea adevarului fata de pacatos se transforma in bucuria nasterii din nou.

Fara iubire, adevarul devine obsedant si distorsioneaza faptele. Un esec, o cadere, comiterea unui pacat obisnuit sau chiar senzational, pot deveni neadevaruri cu privire la destinul unei persoane. Dragostea nu este oarba ci ofera adevarata perspectiva a viitorului fiecarei persoane. Cata bucurie aduce adevarul ca vamesii si pacatosii pot deveni sfinti, ca Maria Magdalena va fi curand misionara invierii lui Isus, ca Zacheu este cel mai cinstit om din Ierihon, ca Saul prigonitorul este, de fapt, marele apostol Pavel. Si cel mai drag lucru pentru mine este ca nu mai sunt pacatos condamnat, ci impreuna mostenitor cu sfintii. Pe drept, in fata acestor adevaruri iubirea nu poate decat sa se bucure.

Acum, sa revenim la intrebarea: de ce adevarul este opusul raului? Adevarul este mai mult decat exprimarea unei realitati exacte, la un moment dat. Din perspectiva adevarului, lucrurile sunt adevarate cand sunt corecte, cand sunt ceea ce trebuie sa fie si unde trebuie sa fie, in relatie cu altele. Adevarul este acea realitate care corespunde planului lui Dumnezeu. Adevarul este personal, pentru ca este concentrat intr-o persoana care prin natura, cuvintele si faptele ei realizeaza profilul unei vieti care este idealul lui Dumnezeu pentru omenire. Astfel, Isus putea spune “Eu sunt adevarul”. Cand cineva intalneste pe Isus ca adevar, afla planul pe care Dumnezeu il are in minte pentru viata lui.

Acum sa ascultam din nou versul poemului si sa prindem ritmul semnificatiei lui: Dragostea nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar. Iubirea se bucura de adevarul care este in Isus Hristos. Suntem bucurosi sa traim intr-o lume unde adevarul poate fi cunoscut in mod unic, ca fiind realitatea care este in Isus Hristos. Raul este orice raneste si intristeaza fara a fi necesar. Isus a venit sa salveze oamenii din suferinta raului (Matei 1,21). Sa te bucuri de adevar, inseamna sa treci de partea fagaduintelor lui Dumnezeu, sa parasesti armata celor infranti si sa te alaturi biruitorilor. A te bucura de adevar este a primi pe Isus ca Biruitor asupra pacatului si Mantuitor personal.

Odata ce am experimentat iubirea lui Dumnezeu, ochii nostri se deschid in fata adevaratei panorame a Universului nostru. Ajungem astfel sa vedem ca raul nu apartine existentei noastre; el nu are loc nicaieri si nu are drept sa existe.

Adevarul ne invredniceste sa fim doar buni si in cele din urma va elimina raul nu doar din fiinta noastra, ci si din Universul nostru. Iubirea ne dezvaluie adevarul petrecut odata in istorie, cand o Persoana a absorbit socul violent al raului in intregime si prin suferinta Sa a nimicit lucrarile diavolului. Curand va reveni sa aduca biruinta deplina. De aceea nu este de mirare ca iubirea se bucura de aceasta realitate: “Asteptand fericita noastra nadejde si aratarea marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor, Isus Hristos”. Tit 2, 11-13.

Iubirea nu poate oferi raului un loc decent in Universul lui Dumnezeu. Raul nu-si poate castiga respectabilitate in prezenta iubirii. Oricat de oribil si misterios s-ar manifesta raul in viata noastra prezenta, iubirea stie cu certitudine ca prin Isus Hristos soarta raului este pecetluita: distrugere definitiva.

Datorita iubirii, chiar din ceva rau poate veni o binecuvantare. Dumnezeu este in stare sa schimbe rezultatul actiunilor diavolului. insa, un lucru e sa spui ca ceva bun a rezultat din ceva rau si cu totul altceva este sa spui ca raul este bun si necesar.

Adevarul este acea realitatea care corespunde planului lui Dumnezeu.

O fetita de zece ani se joaca langa strada din fata casei. Acolo, strada este curba, iar un sofer beat loveste fetita, care moare imediat. Parintii sunt coplesiti de acest rau nenecesar, privesc unul la altul, privesc spre cer si plang. Ei stiu ca aceasta experienta este rea in intregime. insa, pe masura ce tata si mama inainteaza in acest tunel al ororii, se regasesc unul pe altul in intunericul noptii lor.

Iubirea nu poate oferi raului un loc decent in Universul lui Dumnezeu.

Dumnezeu tace. Prietenii sunt neputinciosi. Apasati de durere, se indreapta spre unicul adevar din tot universul, singurul de care se pot prinde: avem inca un viitor! Punand mana in mana, ajung sa constate, in ciuda iadului din viata lor personala, ca exista inca motive de speranta. De necrezut, insa ei descopera ca, pentru prima oara, au ajuns impreuna la cea mai mare descoperire a vietii lor. Revelatia s-a intamplat, zorii rasar, speranta i-a cuprins. Au un viitor impreuna, iar privind inapoi, ei stiu ca Dumnezeu nu i-a parasit nici o clipa.

Viata care continua ii face sa se uite unul in ochii celuilalt cu o intelegere pe care nu au cunoscut-o mai inainte. Niciodata nu s-au simtit asa de atasati unul de altul ca in ceasul durerii lor. Zilele inlacrimate au fost cele mai bune zile ale vietii lor impreuna. Nici un teolog sau filozof nu le va putea schimba durerea trecuta. Ce s-a intamplat este rau cu certitudine. Iubirea nu se poate bucura de asa ceva, dar se va bucura de binele care urmeaza, in ciuda raului.

Iubirea nu este idealism utopic; iubirea nu va face fanatici; ea nu este isterica. Adevarul este secretul puterii de a rabda. Iubirea stie ca traim intr-o lume in care raul si binele sunt amestecate.

Iubirea nu este idealism utopic; iubirea nu va face fanatici; ea nu este isterica.

Iubirea stie ca viata prezenta este deseori ambigua. Dar iubirea suporta toate acestea. Iubirea se poate bucura chiar in aceasta viata amestecata cu bine si rau, pentru ca se bucura de Adevarul care va impaca totul cu Sine (Dumnezeu) prin El (Hristos), atat ce este pe pamant cat si ce este in ceruri, facand pace prin sangele crucii Lui. Coloseni 1,20. Astfel, lumea noastra va ajunge la adevarul planului de la inceput al lui Dumnezeu. Iubirea ne ajuta sa facem fata raului prezent si ne aduce si bucuria ca in curand raul nu va mai fi. (Apoc. 21,4).

 

 

10.Acoperind – pentru a vindeca

           

“Dragostea… acopera totul”. – 1 Corinteni 13,7

Citind acest verset atat de simplu, atingem unul dintre cele mai profunde secrete ale Universului. Iubirea sustine si mentine totul. Toate lucrurile se reazema pe puterea iubirii. in dragoste este inradacinata aprecierea mea de sine, iar vitalitatea civilizatiei izvoraste tot din puterea tainica a iubirii. Iubirea poarta totul. Acesta este cuprinzatorul domeniu de actiune al iubirii. insa versul la care privim acum are semnificatii mai putin cosmice.

In spatele cuvantului romanesc acopere se afla grecescul stego, care in asociere cu alte cuvinte are mai multe semnificatii. El poate exprima puterea de a rezista sub o presiune sporita, gand care va fi exprimat cu trei versuri mai departe. Daca ne referim la sensul de sustinere, atunci ajungem la ideea ca iubirea este motorul care pune totul in actiune. insa alta semnificatie, care nu trebuie sa scape, este aceea de acoperire.

Dragostea acopera totul.

Aceasta afirmatie este provocatoare tocmai pentru ca este vorba de iubirea adevarata. Acest cuvant este folosit in 1 Petru 4,8. Dragostea acopera o sumedenie de pacate. Dragostea ne ajuta sa fim tacuti, tinand in frau tendinta noastra de a spune repede prea multe. Iubirea are simtul delicat care ii spune cand sa-si tina gura inchisa.

Iubirea uraste scandalul care poarta cu el batjocura si intotdeauna este indecent. insa iubirea ne tine departe de scandal nu doar datorita unui gust rafinat. Orice scandal raneste oamenii, iar iubirea are oroare de asa ceva.

Pentru acest motiv, o persoana iubitoare este profund intristata cand vede cum critica si vorbirea de rau afecteaza persoanele pentru care ea are cel mai mult interes in a le vedea fericite. Iubirea este ranita cand se acopera pacatele senzationale ale oamenilor faimosi. Iubirea nu da nici macar un ban pentru presa de scandal. Ea nu este de acord ca mijloacele de informare au chemarea de a ne spune totul. Vechiul motto al ziarului “New York Time”: “Toate stirile care pot fi tiparite”, implica faptul ca anumite lucruri nu pot fi tiparite, chiar daca s-au petrecut in realitate. Iubirea este de acord cu aceasta atitudine.

Iubirea acopera de dragul vindecarii.

Iubirea pastreaza tacere despre anumite lucruri, pentru ca persoanele sa poata fi vindecate in spatele scenei. insusi Domnul Isus ne-a invatat aceasta cand ne-a spus cum sa raspundem ofensei produse de un frate sau o sora.

Iubirea are simtul delicat care ii spune cand sa-si tina gura inchisa.

Daca este posibil, pastrati neintelegerea intr-un cerc restrans. Biserica va ajunge sa cunoasca neintelegerea voastra numai daca toate eforturile anterioare au ramas fara rezultat (Matei 18,15). Aceasta este acoperirea iubirii, modalitatea de actiune a dragostei care ofera loc si timp pentru vindecare.

Exista o limita.

Iubirea acopera o multime de pacate, dar nu pe toate. Sunt anumite rele savarsite in taina, care nu pot fi vindecate pana ce nu sunt facute cunoscute in mod public. Pentru a repara daunele si pentru a vindeca oamenii, iubirea ne determina sa expunem anumite pacate. in asemenea situatii, tacerea inseamna complicitate. Sa ne gandim ca acelasi Isus care a scris pe nisip pacatele acuzatorilor femeii prinse in pacat, a demascat public pacatele celor care au facut din casa lui Dumnezeu o pestera de talhari. Isus nu putea sa autorizeze prin tacerea Sa monstruoasa denaturare a rostului casei lui Dumnezeu si sa vada cum oamenii sinceri sunt implicati intr-un sistem de inchinare denaturat. Iubirea acopera o multime de pacate, dar nu pe toate.

Dragostea pentru oameni L-a determinat sa demaste eroarea in mod public, pentru a-i orienta spre o experienta religioasa care sa le ofere cu adevarat mantuirea cautata. Aceasta expunere a unei erori care poate afecta binele unei persoane este asemenea semnelor de atentionare plasate pe un drum public, care ne avertizeaza ca in fata noastra podul este surpat sau tunelul este blocat. Demascarea acestei nereguli are menirea de a salva vieti pretioase. Iubirea demasca pentru acelasi motiv pentru care acopera: binele prezent si vesnic al fiecarei persoane.

Iubirea acopera totul si iubirea expune opiniei publice. intelepciunea este puterea care ne spune cand sa procedam intr-un fel si cand intr-altul. Iubirea cauta adevarul si dreptatea cand lucreaza la vindecarea unei persoane.

Daca expunerea publica a vinovatiei cuiva reduce posibilitatile de vindecare, atunci iubirea acopera acea vinovatie. Dar cand tainuirea ameninta adevarul, iubirea ridica invelitoarea. in orice situatie pe care o intalnesti, sensibilitatea iubirii trebuie sa mearga mana in mana cu discernamantul intelepciunii, care ne va spune cum sa actionam.

Modelul ideal de acoperire si demascare a pacatului il ofera insusi Mantuitorul Isus Hristos. David a inteles acest echilibru chiar inainte de intruparea Domnului Hristos: “Ferice de cel cu faradelegea iertata si de cel cu pacatul acoperit”. Ps. 32,1.

Experienta vindecatoare a eliminarii vinovatiei prin sangele Celui Rascumparat este si cantecul profetului Isaia:” Ma bucur in Domnul si sufletul meu este plin de veselie in Dumnezeul meu; caci m-a imbracat cu hainele Mantuirii, m-a acoperit cu mantaua izbavirii” … Isaia 61,10.

Izbavirea de rusinea si condamnarea pacatului aduce o bucurie permanenta in viata celui curatit si transformat prin iubirea care se jertfeste pentru salvarea noastra. Venind la Isus cu povara vinovatiei noastre, El ne-o acopera pentru a nu mai aparea niciodata. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu te mai intreaba: “Nu stii cat de pacatos ai fost?” pentru ca: “daca este cineva in Hristos, este o faptura noua, cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi.” 2 Corinteni 5,17. Iar dupa ce am fost astfel acoperiti de iubirea mantuitoare, ni se porunceste si suntem imputerniciti sa acoperim pe altii cu acelasi fel de iubire: … “iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat Dumnezeu pe voi, in Hristos“. Efeseni 4,32.

 

 

11.O sfânta naivitate!…


“Dragostea … crede totul.”
– 1 Corinteni 13,7.

Cand este vorba sa credem ceva, noi, oamenii, ne manifestam diferit. Unii sunt creduli, adica cred tot ce li se spune. Parerea acestor persoane se formeaza dupa ce li s-a spus prima data sau ultima data. Ei cred ca reclamele de la TV sunt adevarate, precum si “dezvaluirile senzationale” din ziare.

La cealalta extrema este tipul cinic, care nu crede aproape nimic. El se considera realist si are convingerea ca toti incearca sa obtina ceva de la el, astfel ca maniera lui obisnuita este neincrederea rece. Semenii nu sunt vecini sau prieteni, ci concurenti. Toti politicienii sunt oportunisti, oamenii religiei sunt materialisti, ziarele mint. Singurul lucru pe care cinicul este dispus sa-l creada este acesta: nimeni nu este demn de incredere.

Intre aceste doua extreme, credulitate si cinism, se afla persoana inteleapta, care analizeaza sanatos tot ceea ce intalneste. Cu oamenii se poarta cu atentie, stiind ca nu toti mint, insa unii o fac. El permite fiecaruia dreptul de a-si dovedi vrednicia. El nu crede orice, insa este gata sa o faca daca are dovezi pentru aceasta.

Dragostea este … nepasatoare.

Iubirea crede totul. Acest vers pare sa ne spuna ca dragostea este naiva. Credulii nu sunt automat persoane iubitoare, dar cine iubeste crede totul. Altfel spus, nu toti naivii sunt indragostiti, dar toti indragostitii sunt naivi. Este o afirmatie care trebuie analizata atent.

Iubirea este opusa cinismului. Ea nu vede in ceilalti oameni doar concurenti, ci semeni, adica persoane care au nevoi. Astfel, iubirea infrange tocmai cauza suspiciunii cronice a cinicului. insa iubirea nu urmeaza nici drumul criticului intelept. Si acesta face calcule inainte de a iubi, are rezerve, este prudent si totdeauna in graba. Iubirea adevarata lasa garda jos.

Exista o nepasare in iubire. Ea poate fi nepasatoare fata de bunurile pe care le poseda, turnand parfumul cel mai scump pe picioarele Mantuitorului (Ioan 12,3). O persoana echilibrata ar fi masurat gestul inainte de a-l face: nu prea mult (“sa-mi ramana si mie”), nu prea putin (“sa dau impresia ca sunt generos”).

Iubirea este nepasatoare chiar fata de sine insasi. Este riscant sa ajuti pe cel cazut intre talhari. Tu insuti poti deveni victima – fiind gresit inteles, inselat sau ranit. Alteori, dispozitia necalculata de a manifesta iubire se poate sfarsi in ridicol, frizand caraghiosul. Totusi, constransi de iubire, trebuie sa ne infrangem temerile si sa ne asumam riscurile.

Iubirea este opusa cinismului. Ea nu vede in ceilalti oameni doar concurenti, ci semeni, adica persoane care au nevoi. Dragostea este nepasatoare si in ceea ce priveste increderea. Ea este mereu gata sa creada, gata sa renunte la orice abtinere. Nu se ingrijoreaza cu posibilitatea de a fi inselata, pentru ca iubirea are ochi doar pentru nevoile altuia. Daca vi se pare ca dragostea este naiva, sa stiti ca nu este asa de lipsita de experienta sau intelepciune, ci ofera tuturor o sansa egala. Dragostea este dispusa sa achite vinovatia, sa anuleze handicapurile, cautand recuperarea tuturor.

Dragostea si increderea conduc la credinta.

Acum, sa privim cu atentie rolul dragostei in credinta crestina. Apostolul Pavel nu aseaza asupra noastra datoria de a crede totul, in materie de crez religios. Poemul iubirii canta atitudinea si impulsul dragostei de a acorda incredere oamenilor. Uneori, acest impuls trebuie retinut, insa iubirea nu va inceta sa ne orienteze permanent catre incredere. Apostolul Iacov ne explica cum anume credinta este impulsul iubirii.

Credinta iubeste si iubirea crede. Niciodata cele doua nu pot fi separate. In epistola sa (2,14-17), argumenteaza ca adevarata credinta ne conduce la iubire.

Daca s-ar fi exprimat poetic, Iacov ar fi putut spune: “Credinta iubeste totul”. intr-adevar, credinta este puterea de a iubi. Aceasta ecuatie este adevarata in ambele sensuri. Credinta iubeste si iubirea crede. Niciodata cele doua nu pot fi separate. in profunzimea experientei crestine autentice, iubirea si credinta se contopesc.

Ipostaza fundamentala a credintei este o inima deschisa, gata sa primeasca dragostea lui Dumnezeu prin Isus Hristos. in acelasi sens, Calvin spune despre credinta ca nu este nimic altceva decat “un rezervor deschis”, gata sa fie umplut cu dragostea lui Dumnezeu. Astfel, credinta este deschiderea fata de iubire, dispozitia de a primi iubire. Credinta este experienta de a fi iubit. Iar din experimentarea iubiri lui Dumnezeu vine credinta in adevarul Evangheliei.

Iubirea fata de noi, credinciosii, crestini adevarati. Cel mai profund motiv pentru a crede este constientizarea realitatii ca suntem iubiti de Dumnezeu. Primul lucru care declanseaza credinta, conducand la convertire, este simtamantul ca Dumnezeu a coborat in adancimile vietii mele si, cu aceleasi brate intinse pe cruce, ma imbratiseaza cu siguranta dragostei dumnezeiesti.

Ceea ce pastreaza vie credinta in inima unei persoane, in familie si in biserica, este numai dragostea.Cand acest eveniment se intampla, necredinciosul devine credincios. Noul convertit va continua sa creada, sustinut de experimentarea continua a iubirii lui Dumnezeu. in alergarea pe drumul credintei, continuam sa credem pentru ca nu putem scapa de dragostea lui Dumnezeu, deoarece credinta este trairea iubirii divine. Aceasta credinta ne conduce apoi la acceptarea adevarului Evangheliei, adica adevarul despre dragostea care ne mantuieste.

Dragostea este argumentul credintei.

Ceea ce pastreaza vie credinta in inima unei persoane, in familie si in biserica, este numai dragostea. Cei care il iubesc pe Dumnezeu cu adevarat devin persoane demne de incredere si vehicule ale credintei. Un reporter l-a intrebat odata pe marele teolog Karl Barth: “Ati scris atat de multe volume despre Dumnezeu; de unde stiti ca este adevarat?” Raspunsul simplu a fost: “Pentru ca asa mi-a spus mama!” Timotei ar fi spus acelasi lucru despre bunica lui (2 Timotei1,5; 3,14.15). in mod asemanator, cantecul copiilor care spune: “Isus ma iubeste, stiu asta, pentru ca Biblia spune asa”, iar una din editii ar putea sa ma includa si pe mine, si pe tine.

Iubirea acorda incredere semenilor pentru ca ea nu se simte amenintata niciodata.Ceea ce este adevarat despre transmiterea credintei, la nivelul familiei, este adevarat si la nivelul Bisericii. Acolo unde Isus este ascultat –  Daca Ma iubiti … – este prezentata si credinta lui Isus. Afirmatia lui Augustin, “nu as fi crezut, daca nu mi-ar fi spus biserica”, nu este totdeauna confortabila. Ea poate fi valabila numai in masura dragostei pentru Isus, prezenta in Biserica.

Increderea iubirii este sigura.

Dragostea este puterea de a crede adevarurile Evangheliei, dar este si puterea de a ne increde unul in celalalt? Evident, absolutizarea exprimarii poetice, Dragostea crede totul, poate duce la concluzii neadevarate. Dragostea nu poate iubi, de exemplu barfa. Sigur, dragostea merge dincolo de ceea ce este obisnuit si rational, fara a deveni insa absurda. Iubirea este gata sa creada tot ce trebuie crezut.

Iubirea acorda incredere semenilor pentru ea nu se simte amenintata niciodata. Ea nu este in competitie pentru putere, bani, aplauze sau chiar iubire. Ea nu traieste la limita, nu este nelinistita si nu are nimic de pierdut. Preocuparea ei de capetenie este de a se darui pe sine. Astfel nu poate fi inselata sau tradata, este invulnerabila. Fiind mereu in stare si gata sa ofere, este mereu pregatita sa creada.

Dragostea, fara sa ignore faptele, vede dincolo de ele: mincinosul, dictatorul, criminalul – sunt deopotriva candidati la vindecare si rascumparare. Pe scurt, dragostea este puterea de a crede mai mult decat permit dovezile, iar aceasta investitie este cea mai rentabila. Cel care este iubit mult crede mult.

Pe scurt, dragostea este puterea de a crede mai mult decat permit dovezile …Nu-i asa ca pare o nebunie sa crezi totul? Raspunsul este afirmativ in dreptul oricui, cu exceptia dragostei. Numai dragostea are viziunea si forta recuperarii de care avem disperata nevoie in acest veac al neincrederii. Iubirea crede ca si talharul, si centurionul pot sta la masa cu Avraam, Isaac si Iacov, ca vamesii si pacatosii pot fi recuperati pentru cer. Dar ce putem spune despre noi? Sa ne privim imaginea, de-a dreptul descurajanta uneori, in oglinda iubirii si sa credem. Astfel vom fi niste oameni noi, in stare sa credem totul. Dumnezeu este dragoste, iar oamenii, asa rai, pot fi mantuiti, chiar si eu – cel dintai dintre pacatosi.

 

 

12.Cetatea sperantei – iubirea

 

“Dragostea … nadajduieste totul” – 1 Corinteni 13,7.

Atata timp cat o persoana iubeste, ea este in stare sa spere. Puterea iubirii infrange avalansa disperarii si triumfa asupra tendintei catre resemnare. Ea rezista atacurilor demonice ale descurajarii. Iubirea ne mentine plini de speranta, in orice situatie, in ciuda tuturor piedicilor.
Iubirea este puterea de a spera totul.

La nivelul experientei noastre umane, speranta pastreaza vie dragostea. Iubirea romantica este alimentata de speranta ca celalalt va raspunde tot cu dragoste. Un sot alcoolic, care transforma intr-un iad viata sotiei sale, reuseste in cele din urma sa distruga speranta. Pe masura ce speranta ei cu privire la schimbarea lui moare, iubirea se transforma intr-o nemiloasa lupta pentru supravietuire.

Pierderea sperantei inseamna pierderea iubirii. Parintele unui fiu razvratit contra regulilor si valorilor familiei este pus in fata unui examen dublu, al sperantei si al iubirii. Dragostea este inca prezenta sub forma intristarii si dureaza atata timp cat parintele mai spera intr-o schimbare.

A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu bucurie si multumire…Uneori nu suntem siguri daca iubim sau doar incercam sa iubim. Noi devenim nesiguri de dragostea noastra pe masura ce pierdem speranta ca ea va aduce roade. Cat de mult putem iubi un vrajmas, fara speranta ca intr-o zi va deveni prietenul nostru? Cat de mult se pot iubi sotii a caror instrainare este atat de profunda, incat ei pierd speranta reatasarii unul de celalalt? Un lucru este cert: iubirea umana are nevoie de speranta ca dragostea ii va fi returnata.

Ce este speranta?

Am vazut ca iubirea umana are nevoie de speranta umana. Acum vreau sa facem un pas mai departe si sa observam ca speranta umana are nevoie de iubire divina.

In primul rand, speranta apare ca dorinta. Aceasta dorinta este suficient de puternica pentru a dori un lucru mai mult decat altul. Sunt lucruri pe care le dorim, dar nu le vrem cu adevarat, pentru ca ele ne retin de a obtine ceea ce dorim si mai mult. Cineva ar putea sa doreasca o vietuire in concubinaj, dar refuza aceasta legatura pentru ca mai mult doreste casatoria. O femeie poate dori o eliberare de povara ingrijirii a patru copii. Ar dori sa fie libera, sa se afirme profesional, insa iubirea de familie o va retine de la aceasta dorinta. Visurile sunt adesea cladite din dorinte la care nu tinem obligatoriu, dar speranta este o dorinta pentru ceva ce vrem sa avem.

Nu cumva speranta, ca certitudine, este o fantezie pioasa?

Apoi, speranta adauga dorintei si asteptarea. Cand speram, asteptam ca cea ce dorim sa se intample cu adevarat sa aiba loc. A fi plin de speranta inseamna a privi viitorul cu bucurie si multumire, cu sentimentul ca prezentul merita sa fie trait, pentru ca asteptam un viitor care ne va aduce ceea ce dorim cel mai mult.

Pentru apostolul Pavel, speranta are o dimensiune in plus: dincolo de dorinta si asteptare, speranta este certitudine. El vorbeste despre o nadejde care nu inseala Rom.5,5. Aceasta nuanta a sperantei este foarte mult diferita de ceea ce noi numim speranta, in mod obisnuit. in experienta noastra zilnica, noi cadem intr-o stare careia ii zicem speranta, exact atunci cand ne-am pierdut orice incredere; aceasta speranta este o dorinta fara asteptare. Cand spunem in cele din urma: “Tot ce putem face este sa speram”, nu vorbim despre speranta crestina.

Fagaduinta Domnului Hristos afirma ca El este speranta noastra. Aceasta speranta nu dezamageste, pentru ca Hristos nu dezamageste niciodata. De aceea, speranta crestinului este asemanata cu o ancora a sufletului, o nadejde tare si neclintita. Evrei 6,19. Pentru crestin, speranta inseamna. “Sunt sigur in fata viitorului”, “pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant”. Romani 5,5.

Nu cumva speranta, ca certitudine, este o fantezie pioasa? Iubirea aduce increderea ca o minune este intotdeauna gata sa aiba loc? Este iubire sa fiu sigur ca leucemia copilului va fi vindecata? Poate iubirea sa garanteze copilului ca boala de cancer a mamei va fi sigur tamaduita? Spune iubirea fiecarui cuplu in necaz ca familia lor va fi refacuta cu siguranta? Raspunsul este nu. Dragostea nu ne poate da certitudinea oricarui lucru. De fapt, de multe ori sperantele iubirii nu sunt decat neimpliniri. Atunci cum putem canta dragostea nadajduieste totul, intr-o lume in care sperantele sunt prea adesea zdrobite cu brutalitatea de realitate?

Grija pentru cineva este o forma a iubirii, iar cand cineva stie ca este iubit, are speranta. Speranta, in esenta ei, nu este orientata spre anumite circumstante. Vocatia ei este sa priveasca dincolo de vindecarea unei boli, solutionarea unei probleme sau iesirea dintr-o incurcatura. Ea este asigurarea primita de la Dumnezeu ca viata are un rost si un sens, in ciuda bolilor, problemelor si durerii. Speranta priveste catre fagaduinta victoriei finale a lui Isus Hristos asupra a tot ce raneste si ucide.

In dragoste, noi invatam sa asteptam ca Dumnezeu sa ne uimeasca prin actiunile Sale.Aceasta este speranta care ofera curajul de a ne bucura de azi si de a privi ziua de maine cu asteptare increzatoare, chiar daca stim ca necazurile vor continua. Iubirea creste aceasta speranta atat in cel ce iubeste, cat si in cel ce este iubit.

Iubirea impartaseste speranta.

in Duarte, California, exista un spital pentru bolile incurabile, care este numit “Cetatea Sperantei”. Acolo sunt bolnavi nevindecabili, dar nu “cazuri fara speranta”. Motivul pentru care nu sunt “cazuri fara speranta” este acela ca acolo nu exista de fapt “cazuri”, ci numai persoane. Spitalul are filozofia ca un corp bolnav este o persoana, iar o persoana este cu adevarat o persoana doar in cadrul unei familii. Tot personalul medical se comporta fata de acesti pacienti ca si fata de niste persoane perfect normale, a caror viata are speranta. Aceasta intuitie este dedicata transmiterii sperantei, ingrijind pacientii ca intr-o familie.

Grija pentru cineva este o forma a iubirii, iar cand cineva stie ca este iubit, are speranta.Aceasta speranta nu inseamna neaparat vindecare de cancer, cu curajul de a simti ca viata merita sa fie traita, pentru ca exista un “maine”, darul viitorului oferit de Dumnezeu. Prin atingerea calda a grijii noastre, cel aflat in suferinta il vede pe insusi Isus, care il primeste ca pe o persoana pretioasa. Iar atunci, speranta lui trece dincolo de viata aceasta catre viata vesnica, cu Dumnezeu.

Cum primim speranta din dragostea lui Dumnezeu? in primul rand, daca iubim oamenii, suntem constransi sa nadajduim in mantuirea lor. Noi ii iubim pe oameni asa cum sunt, insa afirmarea iubirii ne determina sa dorim lucruri mai bune pentru ei. Acest disconfort al iubirii ne inspira speranta pentru cei pe care ii iubim, speranta ca bolile vor fi vindecate, flamanzii vor fi saturati, cei obositi vor gasi odihna, cei tristi se vor bucura, iar pacatosii vor fi salvati. in acest fel, dragostea este inceputul sperantei.

Iubirea ne sensibilizeaza cu privire la potentialul celui ce este iubit si receptioneaza cel mai sovaitor semnal de schimbare. Numai cand ne pierdem rabdarea si nu vrem sa avem grija de cineva, spunem: “este fara speranta!” insa, cand experimentam iubirea lui Dumnezeu, prindem viziunea transformarii prin Duhul Sfant – agentul launtric al iubirii divine.

Cand Dumnezeu ne imbratiseaza cu iubirea Sa – cand pacatele ne sunt iertate, cand trecutul nostru este uitat, cand primim viitorul imputernicit prin har – noi suntem nascuti din nou in speranta. Dragostea Duhului devine izvorul sperantei, catalizatorul unei fapturi noi (2 Corinteni 5,17). De aceea Pavel spune: “Dragostea nadajduieste totul.”

In dragoste, noi invatam sa asteptam ca Dumnezeu sa ne uimeasca prin actiunile Sale. Dragostea spera totul. Cat de extravagant este poemul apostolului Pavel! Iubirea divina cerceteaza speranta care nu dezamageste niciodata.

 

 

13.Oricând gata pentru suferinta


“Dragostea … sufera totul”
– 1 Corinteni 13,7

Face parte din experienta noastra sa traim zilnic intr-o lume in care sunt atatea lucruri care nu ne plac sau pe care le detestam. Suntem solicitati la fiecare pas sa suferim, sa suportam. Aceasta este realitatea pura a vieti noastre. Ce face dragostea in aceasta situatie? Desigur, ea nadajduieste totul, chiar si faptul ca este aproape ziua cand suferinta si pacatul vor disparea definitiv. insa, pana la aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos (Tit 2,13), dragostea este capabila de suferinta. Iubirea adevarata nu este secretul evitarii crucii, ci este puterea de a o purta (Mat. 16,24).

Dragostea este taria de a suporta o realitate neplacuta. Ea nu elimina opinii de pe cararea noastra, ci ne da sansa de a pasi peste ei. Daca durerea ar fi eliminata din experienta noastra, nici n-am mai avea nevoie de puterea de a o suporta. Isus, Omul suferintei depline, a purtat durerea noastra, nu pentru a ne scuti de ea, ci pentru a ne face in stare sa o purtam si noi, la fel de biruitor.

Suferinta cere rabdare si curaj.

In Biblie, puterea de a suferi are o fata pasiva, de acceptare, numita rabdare, si o fata activa, chiar agresiva, numita curaj. Prin rabdare, noi spunem “da” vietii, in mijlocul asalturilor raului asupra noastra. Prin curaj, contraatacam raul care ne impresoara. A suferi inseamna a impleti rabdarea cu curajul in fata a tot ceea ce ne raneste si, in acelasi timp, sa crestem spre maturitatea crestina. Avem in vedere ceva mai mult decat doar puterea de a supravietui, pentru ca supravietuitorii sunt cei care reusesc sa scape cu o viata dintr-o situatie nenorocita. A suferi totul inseamna a creste si a te dezvolta sub presiune, in conditii adverse.

Dragostea nu elimina spinii de pe cararea noastra, ci ne da sansa de a pasi peste ei. Rabdarea este una din virtutile de capetenie. intr-o lume putreda si care ne ranjeste la tot pasul, rabdarea se inalta ca un turn al rezistentei, fiind capabila sa afle bucurie si lumina, speranta si viziune, chiar in mijlocul atacurilor raului impotriva noastra. Rabdarea este intregita de curaj, care este puterea launtrica de a rezista experientelor dureroase prin contraatacarea raului, chiar daca suntem constienti ca biruinta nu sta in noi insine. Curajul ne mentine intr-o stare de ofensiva, in timp ce suntem constransi sa fim rabdatori.

Fara curaj, rabdarea devine pasiva; fara rabdare, curajul se transforma in disperare. Pentru a “suferi totul”, iubirea ne obliga sa avem indestulator din ambele. Aceasta este imaginea pe care ne-o ofera Biblia. Evreul pios privea viata ca pe un timp de asteptare. Sufletul meu asteapta pe Domnul Psalmi 130,6; Doamne, ai mila de noi! Noi nadajduim in Tine! Isaia 33,2.

Credinciosul rabdator este mereu in asteptare, iar in timp ce tinem piept dezamagirilor zilnice, el este un prizonier al sperantei. Asteptarea va fi rasplatita. Dumnezeu va veni si va dovedi ca a meritat sa asteptam. in ziua aceea vor zice: “Iata, acesta este Dumnezeul nostru in care aveam incredere ca ne va mantui. Aceste este Domnul in care ne incredeam, acum sa ne veselim si sa ne bucuram de mantuirea Lui!” Isaia 25,9.

Nadejdea adauga curaj langa rabdare. Cand suntem indemnati sa asteptam, suntem indemnati si la curaj. “Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateza-ti inima si nadajduieste in Domnul.” Psalmi 27,14. Crestinii de azi sunt chemati sa sufere, in acelasi fel in care au facut-o evreii credinciosi de altadata. Apostolul Pavel vorbeste despre aceasta realitate, cand scrie crestinilor evrei: “…ati dus o mare lupta de suferinte“. Evrei 10,32.

Suferinta este dureroasa, iar patimile si crucea Domnului Hristos sunt un model al destinului crestinului in aceasta lume. Avem insa, prin acelasi Model, asigurarea biruintei si, prin suferinta, invierea Domnului Isus. La capatul tunelului ne asteapta o mantuire deplina. “Cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit.” Matei 24,13.

Nadejdea adauga curaj langa rabdare.

Apostolul Pavel vorbeste in a doua sa epistola despre asteptarea curajoasa dupa noua creatiune. Noi il asteptam pe Dumnezeu, iar intarzierea aparenta este o intarziere a iubirii: ca nici unul sa nu piara. 2 Petru 3,9. in acest timp de asteptare, noi trebuie sa traim grabind venirea zilei lui Dumnezeu. 2 Petru 3,12.. Asteptand si grabind constituie perechea pentru rabdare si curaj, impletindu-se intr-o nadejde puternica a Noului Pamant, in care, de la un pol la altul, va locui neprihanirea (3,13).

Puterea de a suferi totul se vadeste a fi puterea de a trai victoria chiar in prezenta raului. Este puterea de a simti bucuria mantuirii, chiar si atunci cand este atacata fericirea ta. Este puterea de a porni cu contraatac viguros asupra raului, chiar daca stii ca el este mai puternic decat tine insuti. Este puterea de a spera ca noi si toti ceilalti semeni suntem asteptati cu mantuire. A suferi inseamna sa traiesti ca unul care stii ca Isus este Domnul. Pentru aceasta, puterea de a suferi este puterea de a iubi.

Cand ne gandim la “a suferi totul”, ne gandim in primul rand la rau; el trebuie suportat. insa experienta noastra ne spune ca suferinta vine, in mod aparent paradoxal, atat dinspre Dumnezeu, cat si dinspre diavolul.

Iubirea sufera dupa Dumnezeu.

Cum se poate intampla aceasta? Dumnezeu isi realizeaza planurile pe caile Sale, deseori necunoscute partial sau total de noi, oamenii. Uneori, prezenta Sa este simtita de noi ca fiind absenta Sa. Pentru evreii din vechime, a fost dificil de asteptat, fara un simbol material al prezentei divine, iar istoria vitelului de aur este o dovada pentru aceasta. De-a lungul veacurilor se aude ecoul strigatului: intoarce-Te, Doamne! Pana cand mai zabovesti? Ai mila de robii Tai! Psalmi 30,13. Care este raspunsul lui Dumnezeu la aceasta agonie a credinciosului? “Asteapta!”

Uneori, prezenta Sa este simtita de noi ca fiind absenta Sa.

Fara iubire, asteptarea dupa Dumnezeu nu rezista la examenul suferintei. Socati de cei care sufera mai mult si nedrept, unii refuza sa accepte rabdarea prezenta a lui Dumnezeu, de dragul armoniei de la sfarsit. Ateismul se poate naste din umanism. Ivan Karamazov, din romanul lui Dostoievski, era un ateu din cauza iubirii de oameni.

Oroarea lui principala era fata de suferinta copiilor nevinovati. El nu dorea armonia lui Dumnezeu, din dragoste pentru oameni. El dorea sa ramana o suferinta nealinata. Ivan era mai dispus sa suporte suferinta inocenta a copiilor decat sa suporte prezenta lui Dumnezeu in acest cadru al suferintei. Pentru el, armonia cerului nu putea compensa suferinta inocentilor de pe pamant.

Atitudinea lui Ivan pare foarte umana si chiar rationala. insa ea este intampinata de raspunsul simplu, dar elocvent, al lui Aliosa, fratele credincios al lui Ivan. Aliosa nu mustra, nu argumenteaza in favoarea lui Dumnezeu, ci il iubeste pe Ivan si il indeamna sa priveasca la crucea lui Hristos, imbratisandu-l si spunandu-i: “Exista Cineva care poate ierta totul, totul si pentru toti, pentru ca El Si-a dat sangele Sau nevinovat pentru toti si pentru tot!”

Acesta este modul in care putem suporta tacerea lui Dumnezeu. Acesta este drumul credintei in insasi suferinta lui Dumnezeu, care S-a intrupat si a experimentat toata gama durerii in propria Sa suferinta. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?  intr-un mod neinteles si teribil, Dumnezeu, in persoana Fiului Sau, a suportat tacerea lui Dumnezeu. Iubirea este puterea suferintei Sale pentru noi. impartasindu-ne din aceeasi iubire, suntem in tare sa asteptam cu bucurie aratarea Sa.

Iubirea sufera raul.

Daca suferinta dupa Dumnezeu este din cauza ca prezenta Sa este departe de noi, invizibila sau intangibila, suferinta adusa de rau este din cauza atacurilor acestuia, lansate asupra vietii noastre, intr-un mod atat de dureros, vizibil si tangibil. Vom reusi sa suportam suferinta cu iubire sau doar vom reusi sa supravietuim?

Uneori insa, drumul spre moarte este presarat cu morti mai mici. Amenintarile asupra vietii sunt suportate de fiecare dintre noi atat la nivel personal, cat si global. Dezastrele naturale, foametea, razboiul, nedreptatea, imoralitatea, divortul, tradarea din partea unui prieten, toate sunt aspecte care difera de la persoana la persoana. Oricare ar fi forma, toate acestea ameninta insasi viata noastra.

Asaltul final contra vietii este moartea. Uneori insa, drumul spre moarte este presarat cu morti mai mici. O moarte minora consta in pierderea unei parti vitale si pretioase a vietii cuiva. Sunt multe modalitati de a suferi “morti minore”. Un barbat pensionat fortat, cand este inca viguros si creativ, experimenteaza o moarte vocationala. Un savant care isi pierde auzul poate suferi o moarte a creativitatii. Un cuplu care descopera ca nu poate avea copii trece printr-o moarte genetica. De fapt, nici unul din noi nu poate scapa de aceste morti minore.

incercand sa supravietuim acestor morti minore, ne epuizam si avem nevoie de rezistenta, prin rabdare si curaj, generate de puterea iubirii. insa, iubirea nu actioneaza asa cum ne-am astepta noi, in mod firesc. Ea nu ofera argumente imediate si rationale pentru morti minore. O sotie nu se intoarce de la funeraliile sotului ei cu capul limpede in legatura cu logica acestei tragedii.

Iubirea n-are nimic de a face cu calcule imediate, stabilind raportul dintre binecuvantari si nenorociri. Mai degraba, iubirea, recunoscand delicat si onest cat de putreda este viata pe acest pamant, ofera puterea descoperirii ca viata are sens si scop, bucurie si speranta, de aceea ne putem inalta glasul chiar in mijlocul durerilor, pentru a intona o lauda catre Dumnezeu.

Iubirea nu este o vraja care preface raul in bine, nici nu ne trimite intr-o calatorie halucinogena, care face ca lucrurile oribile sa para minunate. Iubirea divina este cinstita. Raul suportat prin iubire ramane tot rau. Prima atitudine a curajului iubirii este de a privi raul in fata si a-l numi rau. Iubirea ne da puterea de a vede ca raul nu rodeste binele nimanui, pentru ca este total opus vointei lui Dumnezeu, care nu doreste ca fii si fiicele Sale sa sufere.

Curajul are nevoie de rabdare, asa cum rabdarea are nevoie de curaj.

Apoi, curajul iubirii se manifesta intr-o actiune de rezistenta contra raului. Desigur, curajul nu poate sa redea vederea orbului sau piciorul schiopului sau sa invie un sot care a murit. insa curajul cauta sa invinga cel de-al doilea rau, pe care primul rau incearca intotdeauna sa-l provoace. Raul mortii unui copil ameninta sa creeze in parinti raul convingerii ca nu vor fi niciodata motive pentru a zambi. Raul orbirii cauta sa creeze al doilea rau: disperarea. Atacul raului asupra vietii noastre cauta sa declanseze niste explozii in lant, iar curajul iubirii rupe tocmai acest lant.

In al treilea rand, curajul iubirii este puterea de a recrea realitatea. O persoana oarba poate sa perceapa lumea inconjuratoare intr-un mod in care retina ochiului fizic nu o poate descoperi niciodata. Curajul iubirii ofera cuplului lipsit de copii o familie, un nume si un viitor mult mai fericit decat si-au imaginat. Curajul iubirii ii ajuta pe cei doi sa ramana captivi ai dragostei dintai, in ciuda accidentelor sau handicapurilor suferite. Curajul iubirii ne face in stare sa ne bucuram de familie, prieteni, flori si animale, chiar si cand ultima veste este diagnosticul de cancer, care ne va desparti de toate acestea in cateva luni. Curajul personal recreeaza realitatea, pentru ca el invata sa vada realitatea in culorile renascute din iubire.

Rabdarea ajuta curajul sa fie realizat, iar curajul ofera rabdarii sens.

Curajul are nevoie de rabdare, asa cum rabdarea are nevoie de curaj. Cand privim dezechilibrul produs de rau in lumea noastra, stim ca tot curajul nostru nu poate vindeca dezacordul profund al raului. Nu este cinism, nici defetism, ci asteptarea dupa Dumnezeu, care va impaca, din nou, toate lucrurile cu Sine (Coloseni 1,20). Fara rabdare, curajul s-ar topi in incercarea de a obtine victoria definitiva, acum si aici. Fara curaj, rabdarea ar accepta raul ca pe un destin inexorabil. Dimpotriva, curajul si rabdarea suporta raul si lupta pentru infrangerea lui. Rabdarea ajuta curajul sa fie realizat, iar curajul ofera rabdarii sens.

Isus a suferit pentru noi, fara a solicita mila noastra in schimb.

Iubirea care sufera totul nu este o cautare nevrotica a suferintei. Uneori simtim nevoia de a suferi, pentru ca suferinta ne rasplateste cu mila si cu atentie din partea prietenilor. insa iubirea nu accepta acest fel de satisfactie: ea este puterea de a suporta cea ce ne displace.

Modelul nostru este Domnul Isus. El a suferit totul prin puterea iubirii. in El, noi putem vedea ce se intampla atunci cand iubirea suporta raul. Dragostea L-a manat spre altii, fara a astepta ceva in schimb. El a venit hotarat sa devina slujitorul nostru (Filipeni 2,5-7). El a poposit in lumea noastra ca un participant autentic la suferinta umana, lasandu-Se consumat de raul care ne consuma pe noi. Isus a suferit pentru noi, fara a solicita mila noastra in schimb. Isus nu a fost un masochist, nici un parazit al milei prietenilor. Isus S-a rugat sa treaca de la El paharul durerii, apoi a pasit hotarat spre cruce.

Iubirea adevarata ne duce intotdeauna spre suferinta. A alege sa iubesti este, intr-un sens, a alege sa suferi. Iubirea ne apropie de suferinta altora, iar aceasta ne face vulnerabili, asa cum si Mantuitorul nostru a devenit vulnerabil. Manati de iubire, noi suferim cu altii si pentru altii, iar cand aceasta se intampla, suntem partasi la suferintele Domnului Hristos, singura forma de suferinta care ne califica pentru imparatia cerurilor (Rom. 8,17). Suferind cu Isus, in puterea iubirii Sale, avem putere sa suportam suferinta, asa cum a suportat-o El.

A alege sa iubesti este, intr-un sens, a alege sa suferi.

Iubirea sufera dupa Dumnezeu; ea suporta relele personale si globale; iubirea sufera cu si pentru altii.
Iubirea sufera totul, pentru ca este viata suferintelor lui Hristos. Ramanerea lui Isus in noi innobileaza suferinta si-i da o finalitate fericita. Hristos in voi, nadejdea slavei! Coloseni 1,27.

 

 

14.Nemuritori într-o lume muritoare


“Dragostea … nu va pieri niciodata”
– 1 Corinteni 13,8

V-ati gandit la o realitate a timpului si spatiului nostru, care va trece neschimbata in vesnicie? Iubirea nu are niciodata nevoie de a fi transformata in ceva mai bun. Pentru ca iubirea este desavarsita si vesnica, ea dainuie in viata aceasta si in cea viitoare in forma ei simpla – puterea care ne indreapta catre celalalt, fara a astepta ceva in schimb.

Dragostea adevarata nu moare pentru ca este divina.

A iubi fara a te gandi la rasplata nu este ceva natural pentru noi. Din fire, ne orientam catre cei din jur cu scopul de a implini propriile noastre nevoi. Noi cautam sa fim iubiti, sa fim doriti, sa fim ajutati si ne indreptam catre aceia care dau semne ca ne pot oferi o astfel de atentie. insa puterea iubirii divine consta in a cauta doar binele celuilalt. Cand aceasta se intampla, atunci insusi Dumnezeu lucreaza in noi, iar aceasta se cheama desavarsire (Matei 5,48). Aceasta iubire nu moare, nici nu poate fi imbunatatita, ea este inima neobosita a Universului.

Daca suntem constransi sa iubim urmarind doar binele celuilalt, atunci suntem manati de Dumnezeu. Daca simtim cel mai firav impuls sa uitam de propriile noastre interese si sa actionam doar in avantajul altuia, fara a astepta vreo recompensa, atunci suntem in atingere cu inima realitatii vesnice.

Noi cautam sa fim iubiti, sa fim doriti, sa fim ajutati si ne indreptam catre aceia care dau semne ca ne pot oferi o astfel de atentie. Daca suntem atrasi de dorinta de a vindeca sau ajuta pe cineva si ne bucuram cand acea persoana este ajutata, chiar daca nimeni nu stie sau nu este interesat sa afle ca noi am fost cei care au dat ajutorul, atunci noi suntem sub influenta Dumnezeului vesniciei. Daca putem continua sa avem grija de cineva care uita total faptul ca ne este profund indatorat, atunci noi suntem captivi ai puterii care niciodata nu scade, nu slabeste si nu are nevoie de adaos; aceasta este energia catalizatoare pentru toate celelalte surse de energie. De aceea, dragostea nu poate muri.

Iubirea omeneasca este pieritoare.

Dragostea noastra, a pamantenilor, se inflacareaza si se stinge, dupa cum apar si dispar valurile dorintelor. Instabilitatea este felul de a fi al eros-ului. insasi fragilitatea lui creeaza posibilitatea inflacararii repetate. Eros-ul nu ramane statornic la cota maxima: avem nevoie de vai pentru a fi inspirati de piscuri. Posibilitatea eliminarii iubirii noastre umane este semnalul mortii ei.

Cand cel care este iubit nu mai consimte sa raspunda nevoilor celui care iubeste, decesul acestei iubiri este o certitudine. Nascuta din nevoie, iubirea omeneasca este muritoare: cand nevoia a fost satisfacuta, ea a disparut. Nesiguranta ei este sporita de uzura fizica sau spirituala, produsa de batranete sau boala. Ea moare in aceia care au fost inselati de demonul confundarii poftei trupesti cu nevoia de iubire adevarata.

Cu exceptia iubirii, totul este relativ.

in poemul sau dedicat iubirii, apostolul Pavel inalta iubirea mai presus de alte daruri de la Dumnezeu: proorociile, limbile si cunostinta (1 Corinteni 13,8). Evident, si ultimele trei sunt necesare, dar motivul deosebirii lor de iubire este relativitatea.Apostolul Pavel nu spune ca profetiile, limbile si cunostinta vor fi distruse de venirea imparatiei lui Dumnezeu. Asa ceva se va intampla doar cu pacatul si pacatosii nepocaiti. Dumnezeu nu distruge niciodata ceva bun, insa unele lucruri bune din lumea noastra sunt imperfecte. Cele trei daruri amintite sunt bune, dar imperfecte. Cele trei daruri amintite sunt bune, dar imperfecte, si au nevoie de o transformare.

Nascuta din nevoie, iubirea omeneasca este muritoare: cand nevoia a fost satisfacuta, ea a disparut. Sa luam, pentru exemplificare, profetia. Ea inseamna sa vezi cu ochii lui Dumnezeu. Profetilor li s-a oferit ocazia de a intelege si a transmite vointa lui Dumnezeu sau unele evenimente viitoare. Profetia este un dar extraordinar, dar nu idealul comunicarii dintre om si Dumnezeu. intr-o lume desavarsita, fiecare persoana are o legatura nemijlocita cu Creatorul. Fiecare gand este sfant si vointa divina este perfect inteleasa. Profetii nu mai sunt necesari. Astfel, apostolul Pavel ne spune ca venirea a ceea ce este desavarsit pune punct profetiei, asa cum stingem lampa cand rasare soarele.

Cunostinta, profetiile sau limbile nu sunt adevaratul test al experientei noastre crestine, ci iubirea. In mod asemanator, vorbirea in limbi, care devenise inca din vremea apostolului Pavel un mijloc de extaz particular si temporar, trebuie sa se dizolve in interesul iubirii fata de nevoile celorlalti .

Acelasi lucru poate fi afirmat si despre cunostinta. Ceea ce este temporal, limitat si imperfect; detaliile sunt neclare, imaginea este incetosata, intregul este fragmentat. Faramele noastre de teologie sunt tinute laolalta de logica.

Desigur, noi cunoastem anumite lucruri. insusi apostolul Pavel proclama Evanghelia harului lui Dumnezeu ca pe ceva necunoscut. Avem destula cunostinta pentru a spune altora ca Dumnezeu doreste mantuirea lor. insa realitatea vesniciei ne va fi clar descoperita doar cand va veni ce este desavarsit. 1 Corinteni13,10.

Cunostinta, profetiile sau limbile nu sunt adevaratul test al experientei noastre crestine, ci iubirea. Avem nevoie de aceasta convingere, pentru ca trebuie sa recunoastem ca pretuim mai mult talentele si darurile care ne ridica pe scena pentru aplauze publice decat dorinta de a iubi cu adevarat.

Doar iubirea este semnul sigur al maturitatii in Hristos. Oricine se simte atras catre cel de langa el pentru a sluji nevoilor acestuia, din simplul motiv ca el exista acolo, acela este in atingere cu vesnicia. Sotia care nu inceteaza a ingriji un sot nerecunoscator il cunoaste pe Dumnezeu. Parintii care continua sa-si arate iubirea fata de copilul rebel sunt partasi la desavarsirea Tatalui ceresc. Pentru acest motiv, dragostea va dainui, vesnic aceeasi, in timp ce toate valorile pe care le-am pretuit vor muri sau vor trece intr-o stare de perfectiune.

Doar iubirea este semnul sigur al maturitatii in Hristos.

Unde ne sunt deschisi ochii mintii pentru a vedea iubirea ca esenta a Dumnezeirii si perfectiune a vietii noastre? Vom ajunge sa cunoastem adevarul despre iubire cand vom fi cuceriti de actul iubirii. Iubirea este deplin vizibila la crucea lui Hristos. Cand acceptam aceasta iubire, stim ca desavarsirea a venit la noi si impreuna putem pasi in vesnicie.

Teodor Hutanu

Sursa: www.cercetatiscripturile.org

This entry was posted in Seriale and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>