Doar atat vrea Iisus…

Doar atat vrea Iisus…

Ce asteptari are Dumnezeu de la om ? Aceasta intrebare se afla la baza tuturor conceptiilor religioase, indiferent daca acestea sunt pagane sau crestine.

Hindusii cred ca numeroasele lor zeitati, al caror numar nici ei nu-l pot preciza, asteapta de la credinciosi implinirea unor ritualuri, pe cat de numeroase, pe atat de sofisticate. Budistii, la randul lor, pun un mare accent pe marimea statuilor care-l reprezinta pe Buddha, in timp ce crestinii bisericilor istorice cred ca Dumnezeu este cu atat mai onorat cu cat bisericile si catedralele care Ii sunt inchinate sunt mai somptuoase, iar ceremoniile mai pline de fast si grandoare.

Ascetii considera ca, cu cat se abtin mai mult de la placerile vietii, chiar cele si de la nevinovate, cu atat sunt mai placuti inaintea divinitatii.  Iar asiaticii care se autoflageleaza pana ce sangele curge siroaie pe corpurile lor, cred ca in felul acesta au castigat favoarea cerului. Uneori ne e greu sa ne imaginam la cate restrictii si chinuri se poate supune un om doar pentru a face pe placul dumnezeului caruia i se inchina si de la care asteapta binecuvantarea.

Cu privire la eforturile omenesti de a intra in gratia divinitatii, eforturi care uneori par sa depaseasca puterea naturii umane, Biblia face o afirmatie care ne dezarmeaza prin simplitatea mesajului sau: “Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ?” ( Mica 6,8 ).

Este o intrebare retorica ce rastoarna din temelii intreaga filozofie umana cu privire la asteptarile lui Dumnezeu fatza de om. Pentru a ilustra aceasta idee, voi face referire la doua momente diferite din istoria sacra, consemnate pe paginile Noului Testament.

Primul moment il gasim relatat in Evanghelia lui Ioan, cap.20, 11-16.

Era dimineata invierii Domnului Iisus. Evenimentele legate de arestarea, judecarea si moartea Domnului trecusera. Trecuse si Sabatul, poate cel mai nefericit si mai tulburator Sabat petrecut vreodata de ucenicii lui Iisus.

Desigur, ei participasera la serviciile divine din sinagoga, dar nimic nu le putea umple golul sufletesc datorat lipsei Domnului lor. Predicile rabinilor erau reci si nu le dadeau nicio speranta atata vreme cat Domnul lor, in care-si pusesera toata nadejdea de viata, se afla in mormant.

Asa se face ca in dimineata primei zile a saptamanii ( duminica ), Maria Magdalena alearga la mormant inaintea aparitiei zorilor. Simtea nevoia prezentei Lui, chiar asa mort cum era. Prezenta Lui valora pentru ea mai mult decat predicile carturarilor.

Insa la mormant se intampla ceva straniu. Trupul Mantuitorului nu se mai afla acolo. Simtind ca o parasesc ultimele puteri, Maria se aseaza pe o piatra si incepe sa planga inaintea mormantului gol.

De ce plange Maria ? Nici ea nu mai stie. Pentru ca isi aduce aminte de chinurile Domnului ei pe cruce, sau pentru ca nici mort nu mai are posibilitatea sa-L vada ?

Intr-un tarziu, printre suspinurile propriei inimi, ea aude un glas inapoia ei: “Femeie, de ce plangi ?” Maria isi ridica privirea si se intoarce spre glasul care-i vorbeste, insa nu-l recunoaste pe cel din fatza ei. Crede ca e gradinarul si, dupa ce schimba cateva cuvinte cu el, se intoarce din nou cu fatza spre mormant, plangand mai cu amar.

Dar glasul dinapoia ei insista, strigand-o pe nume: “Marie !” Cand isi aude numele, rostit cu acea caldura in glas pe care numai Iisus o putea avea, Maria tresare, se intoarce spre cel care ii vorbeste si-L recunoaste pe Mantuitorul sau.

De ce am rememorat aceasta scena ? Pentru ca Maria, in acele momente de adanca durere sufleteasca, privea intr-o directie gresita. Intentiile ei erau dintre cele mai bune. Il cauta pe Iisus din toata inima ei indurerata, Il cauta pe El si numai pe El, si aceasta fara vreun interes meschin. Si totusi, ea privea intr-o directie gresita…

Daca Maria ar fi ramas langa mormant zi si noapte, ducandu-si viata intr-o chilie singuratica asemenea unei sfinte, niciodata nu L-ar mai fi zarit pe Iisus in acea directie. Pentru a-L vedea, ea a trebuit sa se intoarca la 180*, a trebuit sa-si intoarca privirea de la problemele care o framantau si carora nu le gasea nicio rezolvare, si sa-L caute pe Domnul ei in directia opusa.

Al doilea moment pe care doresc sa-l rememorez este cel legat de exilarea apostolului Ioan pe insula Patmos, moment descris chiar de el in primul capitol al  Apocalipsei :1,10-18 .

Dupa mai bine de o jumatate de veac de la scena in care Maria Magdalena plangea inaintea mormantului gol al Mantuitorului, un batran singuratic, exilat pe o insula mica si stancoasa din Marea Egee, avea sa treaca printr-o experienta asemanatoare cu cea a Mariei.

Incerc sa mi-l imaginez pe acest batran, a carui varsta se apropia de un secol, fiind ultimul supravietuitor dintre ucenicii Domnului, sezand pe tarmul stancos al marii si privind nostalgic valurile care se spargeau de stanci. Era acum un batran neputincios, atat datorita varstei inaintate, dar mai ales datorita imprejurarilor in care se afla. Inaintea lui se intindea marea necunoscutului, iar in spatele sau se afla marea amintirilor…

Una cate una, amintirile ies din tainitele memoriei, facandu-l pe batranul Ioan sa retraiasca fiecare clipa a vietii. Isi aduce aminte de vremea tineretii, de ziua intalnirii sale cu Iisus, si un fior ii strabate intreaga fiinta. Era tot pe tarmul marii atunci, cu deosebirea ca era tanar si liber. Parca si acum vede mrejele pe care le repara impreuna cu fratele sau Iacov, acum mort ca martir al credintei, si impreuna cu tatal lor Zebedei.

Vede si acum cum Domnul se apropie de ei, si parca Ii aude glasul chemandu-i sa-L urmeze. Intalnirea aceea l-a cucerit pe tanarul de atunci pentru tot restul vietii. In Iisus, Ioan L-a vazut pe Mesia cel atat de mult asteptat si, fara nicio ezitare, L-a urmat.

Pe atunci era un “fiu al tunetului”, un tanar razbunator, ambitios, energic, dar sincer. A fost atras de Iisus si, fara sa incerce sa se cosmetizeze sau sa se schimbe mai intai, L-a urmat pe Domnul sau oriunde.

Au urmat cei trei ani si jumatate de activitate publica ai lui IIsus, timp in care Ioan a stat nemijlocit in preajma Lui, ca martor al vindecarilor si minunilor, ascultandu-I invataturile, dar mai ales admirandu-I frumusetea caracterului. Isi aduce aminte de cuvintele Mantuitorului rostite intr-un cimitir: “Eu sunt invierea si viata ! Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.” ( Ioan 11, 25 ).

Parca si acum simte pacea sufleteasca pe care o simtea cand isi pleca fruntea pe umarul Domnului sau. Ce nu ar da Ioan acum sa mai guste macar o data din bucuriile acelor ani frumosi, si sa mai auda macar o data glasul Mantuitorului…

Isi aduce apoi aminte de momentele agoniei lui Iisus, de Ghetsemani, de gloata venita sa-L aresteze pe Domnul, de judecata pripita si nedreapta, de cruce… Apoi, isi aminteste de dimineata invierii, cand a alergat cu sufletul la gura alaturi de batranul Petru ca sa vada minunea mormantului gol. Isi reaminteste si de ziua inaltarii Domnului si de bucuria produsa de fagaduinta revenirii Lui. Rememoreaza clipa cu clipa cele traite de ucenici in camera de sus, apoi de anii marturisirii credintei si ai slujirii , cand usa camerei de sus s-a deschis larg spre lume. Ce ani frumosi au fost aceia !

Desi sabia persecutiei trimitea in mormant cand pe unul, cand pe altul dintre apostoli, sangele lor marturisea cu si mai multa putere in favoarea credintei. Din acei ani frumosi si plini de activitate s-a nascut cartea Faptelor Apostolilor.

Insa, rand pe rand, apostolii au pecetluit cu propria lor viata credinta lor in Christos. A mai ramas doar el singur, un batran neputincios si izolat pe un petic de pamant stancos in imensitatea marii, despartit de fratii sai de credinta.

In mintea batranului apostol apar fel de fel de intrebari. Apostolii au disparut, insa in locul in care a curs sangele lor, s-au aprins primele lumini in paganul Imperiu Roman. Au aparut primele biserici crestine in Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodicea, Colose, Filipi, Corint, Tesalonic, Roma… Oare ce se va intampla cu aceste biserici ? Nu vor fie le nimicite de furia persecutiei ? Nu vor fi ele inghitite de traditiile pagane ?

Deodata insa, firul amintirilor si intrebarilor batranului apostol e intrerupt de o voce cunoscuta, pe care o aude de undeva dinapoia lui: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor”  ( Apocalipsa 1, 17.18 )

Ce intalnire placuta ! Cel care ii vorbeste batranului ingandurat este chiar Domnul in persoana. Isi putea dori Ioan ceva mai mult decat atat ?

Cele doua momente din istoria biblica pe care le-am rememorat  au in comun cateva lucruri:

1) Atat Maria Magdalena, cat si batranul apostol Ioan Il cautau pe Iisus. Il cunoscusera candva, simtisera binecuvantarea prezentei Sale, fusesera fericiti langa El, iar acum, cand nu-L mai aveau in preajma, Ii simteau lipsa. Nici amintirile, nici experienta trecutului, nici teoria credintei, nici cunostintele despre Iisus nu puteau umple golul lor sufletesc. Amandoi Il cautau pe Domnul si voiau sa-L simta aproape.

2) Atat Maria, cat si Ioan erau confruntati cu probleme a caror rezolvare nu se intrezarea. Maria era preocupata de moartea Domnului si de disparitia trupului Sau, in timp ce Ioan era framantat de izolarea sa, de neputintele sale si de soarta bisericii de care era despartit.

3) Atat Maria , cat si Ioan priveau spre problemele care ii framantau: Maria spre mormantul gol, iar Ioan spre marea necunoscutului.

4) Atat Maria, cat si Ioan priveau intr-o directie gresita. Iisus nu se afla nici in directia in care privea Maria ( spre mormantul gol ), nici in directia in care privea Ioan ( spre marea nesfarsita ). El se afla intr-o directie cu totul opusa, desi nu era departe de niciunul din ei. Dimpotriva, Iisus se afla la un pas, doar la un pas inapoia lor…

5) Atat Maria, cat si Ioan erau descurajati, caci Maria plangea, iar Ioan privea nostalgic spre intinderea marii necuprinse.

6) Si in cazul Mariei, si al lui Ioan, raspunsul la problemele si intrebarile lor vine dintr-o directie opusa asteptarilor lor.

Intentia nu este aceea de a-i acuza pe cei doi. Departe de noi acest gand ! Caci a-i acuza pe ei inseamna a ne acuza pe noi insine. De cate ori viata nu ne trece prin imprejurari asemanatoare ?

Maria si Ioan aveau problemele lor nerezolvate si nu puteau sa-si ia ochii de la ele. Dar noi nu avem astfel de probleme ? Nu ni se pare ca, cu cat trece timpul, acestea se inmultesc si se agraveaza ? Avem probleme nerezolvate de luni, ani, zeci de ani sau chiar de o viata, si poate ca unii dintre noi cobaram in mormant fara sa le gasim rezolvarea.

De ce raman probleme nerezolvate in viata ? Pentru ca privim prea mult intr-o directie gresita, pentru ca ne ocupam prea mult noi insine cu rezolvarea lor, avand incredere prea mare in propria intelepciune, in timp ce Il neglijam pe Cel care are cheia rezolvarii lor – Iisus Christos.

Probleme noastre de sanatate, problemele noastre relationale din cadrul familiei, bisericii sau societatii, problemele noastre financiare sau de oricare natura ar fi ele, nu fac decat sa ne descurajaze, cand toate si-ar gasi rezolvarea printr-o simpla intoarcere a privirii spre El. Nenumaratele noastre esecuri pe plan material, profesional, familial,emotional sau spiritual se datoreaza in cele mai multe cazuri faptului ca privim intr-o directie gresita.

Iisus nu cere de la noi lucruri mari, imposibile. El nu cere de la noi chinuri ascetice, nici ceremonii sofisticate, nici construirea de catedrale impozante, nici pelerinaje costisitoare si obositoare. Ceea ce asteapta El de la noi este sa ne intoarcem privirea spre El, in care “sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei”, spre El, in care “locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”  ( Coloseni 2, 3.9 ).

El stie din ce suntem facuti. Stie ca suntem tarana neputincioasa in fatza grijilor, poverilor si lipsurilor vietii. El este langa fiecare dintre noi, gata sa ne ajute. Uneori Ii simtim respiratia, desi nu-L vedem. Cu toate acestea ne ambitionam sa privim in alta directie…

Doar atat vrea Iisus de la noi: sa ne intoarcem privirile spre El. Aceasta este esenta crestinismului autentic, aceasta este “credinta data sfintilor odata pentru totdeauna” ( Iuda 3 up. ).

David a trait aceasta experienta fericita. In mijlocul tuturor problemelor pe care le avea ca orice om pacatos, apoi in calitatea de imparat al unui intreg popor, el a stiut sa-si indrepte privirile spre Domnul sau. Si rezolvarea problemelor sale nu a intarziat sa apara.

“Cand iti intorci privirile spre El” marturisete el, “te luminezi de bucurie si nu ti se umple fatza de rusine. Cand striga un nenorocit, Domnul aude si-l scapa din toate necazurile lui” ( Psalm 34,5.6 ).

Da, doar atat asteapta Iisus de la noi: sa ne intoarcem privirile de la noi, si sa privim spre El, aruncand asupra Lui toate ingrijorarile noastre si intreaga povara a sufletului nostru.

El ne invita sa facem acest experiment nu doar azi, la rugaciunea tainica facuta inainte de culcare, nu doar maine, la rugaciunea de consacrare de dimineata, ci in fiecare din zilele vietii noastre, pana ce calatoria noastra pe pamant se va fi sfarsit si ne vom intalni cu El pentru a petrece impreuna vesnicia.

Lori Balogh

Sursa: www.loribalogh.ro

This entry was posted in Diverse and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>