Doamne, de ce?

Doamne, de ce ?

Exista un raspuns la problema suferintei?

Pretutindeni unde este vestita Evanghelia, ne apasa pe noi, oamenii, intotdeauna aceeasi intrebare: Cum poate ingadui un Dumnezeu al dragostei suferinta si nedreptatea strigatoare la cer? Vom incerca intr-o serie de articole sa facem fata acestei mprobleme, in acest scop vrem sa ne ferim de orice raspunsuri ieftine.

Atitudinea fata de suferinta nu este intotdeauna aceeasi… Despre durerile si suferintele din lume se poate discuta la o halba de bere sau mancand copios si savurand un vin rosu in fata televizorului care tocmai relateaza despre niste femei violate. Situatia se schimba radical cand suferinta bate la usa noastra sau priveste pe cineva din propria familie. Exista cazuri de suferinta cand cuvintele si explicatiile sunt goale si fara greutate; atunci nu putem decat consola, trecand noi insine de partea lui Dumnezeu si devenind astfel capabili sa suferim si sa purtam poverile impreuna cu cei loviti.

Exista, pe de alta parte, o multime de oameni care abia daca-si pun vreodata problema existentei lui Dumnezeu, dar il acuza imediat plini de indignare cand in viata lor ceva nu merge bine sau viata le este zguduita de suferinta. Ma gandesc la un teolog care, dupa ce s-a ars la degete, s-a lasat de meserie si s-a facut actor. Accidentul pe care-l avusese il dusese la concluzia: nu exista Dumnezeu. A renuntat la profesia lui si a inceput sa “misionarizeze” plin de ravna cu noua sa opinie a unei teologii de genul “Dumnezeu-este-mort”. Era de parere ca, daca exista Dumnezeu, Acesta ar trebui sa actioneze si sa impiedice suferinta si durerea.

Dovedeste suferinta intr-adevar inexistenta lui Dumnezeu?

Piesa radiofonica a lui Wolfgang Borchert “Afara in fata usii” a avut milioane de ascultatori. Borchert insusi s-a intors din cel de-al doilea razboi mondial cu o boala grea de plamani. Povestirea lui reactualizeaza spaima, suferinta si disperarea acestui razboi, punandu-si amprenta chiar si asupra viitorului. Borchert a avut o trezire rapida. S-a considerat eliberat de amagiri si iluzii. Credinta i s-a stins.

Astfel ca soldatul Beckmann ajunge sa strige in permanenta: “Unde ai fost cand explodau bombele? Noi am urlat la Tine, am plans si Te-am blestemat. Unde erai, Dumnezeule? Erai plin de dragoste atunci cand, dintr-o patrula de recunoastere s-au intors cu 11 oameni mai putin? Unsprezece mai putin, Dumnezeule, si Tu nu erai acolo, Dumnezeule! Cei 11 au strigat la Tine in padurea pustie, dar Tu nu erai acolo. Pur si simplu lipseai, Dumnezeule. Oare la Stalingrad ai fost plin de dragoste, Dumnezeule bun? Ai fost Tu acolo iubitor? Cum? Cand ai fost vreodata iubitor, Dumnezeule, cand? Cand Te-ai interesat Tu cu-adevarat de noi?”

Milioane de oameni au preluat aceasta intrebare, acest strigat: “Dumnezeule, unde esti?” in fosta Iugoslavie, in Somalia, in Sudan… Unde e Dumnezeu acolo?

De ce toate aceste ucideri si orori? De ce o astfel de nedreptate? De ce e lumea aceasta asa cum este? De ce au unii prea putin pentru a trai si prea mult pentru a muri, in timp ce altii nu mai stiu ce sa faca cu belsugul lor? De ce sunt milioane de oameni care mor de foame, in timp ce altii se chinuie atat sa scape de kilogramele in plus prin tot felul de regimuri alimentare noi si sofisticate?

De ce exista raul?

Realitatea raului atinge fiecare domeniu al vietii noastre. De ce vin pe lume copii orbi sau schilozi? De ce au putut Hitler, Stalin, Eichmann, Hussein sa-si foloseasca intr-un mod atat de bestial puterea? Daca exista Dumnezeu, cum poate El sa ingaduie toate acestea? Nu trebuie sa ocolim aceasta intrebare, ci s-o abordam in mod intelectual, cu buna credinta, dar si in mod existential. Daca exista Dumnezeu, de ce mai exista raul? In toate vremurile, oamenii au cautat raspuns la aceasta intrebare arzatoare, in cadrul celor mai diferite religii.

Ateismul

Cei mai renumiti filozofi si ganditori atei s-au folosit de suferinta si raul din lume, in incercarea lor de a dovedi ca nu exista un Dumnezeu atotputernic.

Epicur spunea: “Ori Dumnezeu nu este bun, ori nu este atotputernic!”

Hume a pus intrebarea: “Oare Dumnezeu nu vrea sa impiedice raul, sau nu poate? Atunci e neputincios! Daca insa e capabil si nu vrea, atunci e rauvoitor.”

Ateistii sunt convinsi ca ei cantaresc toate faptele in mod intelectual, cinstit si ca filozofia lor redusa la “Dumnezeu-este-mort” este bine intemeiata. Raul din lume este o realitate. Acesta nu poate fi contestat. Corecta este si deductia lor ca raul nu este compatibil cu Dumnezeu, insa a trage de aici concluzia ca Dumnezeu nu este atotputernic sau nu este existent este un lucru complet gresit. Vom reveni asupra acestui aspect.

Reprezentanti remarcabili ai acestei opinii sunt Sartre, Camus si Hemingway. Acesti trei ganditori au reusit in mod memorabil, prin arta formularilor lor, sa prezinte lipsa unui sens al vietii omului modern ca fiind un lucru inevitabil. Este schitata viata omului nedirijat si necomandat de nimeni, intamplarea oarba aduce fericire, care se sparge dintr-o data ca un balon de sapun. Omul este expus unui capriciu fara nume, fara sens si cu totul intamplator.

Hemingway, Sartre si Camus nu sunt doar niste maestri ai cuvantului, ci mult mai degraba au imbracat propriile lor experiente de viata in cuvinte, impletindu-le cu versurile lor. Ernest Hemingway si-a pus in 2 iulie 1961 capat zilelor: “Si-a luat pusca sa preferata din rastel, o pusca de vanatoare incrustata cu argint, construita special pentru el, a introdus teava in gura si a tras ambele focuri. Explozia i-a smuls capul aproape in intregime.”

“Batranul si marea” face parte din povestirile sale cele mai frumoase. Aici isi formuleaza credo-ul: “Oamenii se pot bucura de clipe fericite, care insa dispar iarasi, trebuind sa plateasca tribut nimicirii si stricaciunii.”

Poetul si filozoful francez Jean-Paul Sartre spune despre sine ca este un existentialist ateist, un necredincios pentru care nu exista nici un dumnezeu. In cartea “Cuvintele”, Sartre scrie: “Am ajuns la necredinta nu prin conflictul dogmelor, ci prin indiferenta bunicilor mei.” Sartre era suficient de inteligent sa stie ca negarea lui Dumnezeu distruge toate valorile, deschizand totodata portile arbitrariului si cruzimii. Si Dostoievski recunoaste: “Daca n-ar exista Dumnezeu, ar fi permise toate lucrurile.”

Pentru Sartre, acesta a fost punctul de plecare pentru existentialism. El era convins ca omul a fost osandit la libertate, in romanul sau “Greata”, el isi exprima, cu toata puterea cuvantului, oroarea, scarba de a exista pur si simplu, in drama “In fata usilor inchise”, trei oameni traiesc iadul, strans legati intr-o incapere foarte stramta. Autorul descrie cum cei trei se chinuiesc reciproc pana la nebunie.

Albert Camus n-a gasit in sine nici un raspuns la problemele sale arzatoare. Orice intrebare se sfarsea in lipsa de sens a existentei. La un moment dat, el spune: “Armoniei ii lipseste un lucru marunt: nu exista nici un dumnezeu, si de aceea, ceea ce scartaie in mecanismul lumii, pare sa fie doar un fir de nisip.” Apoi Camus isi sintetizeaza gandurile: “Dar cat este pana veti recunoaste, veti fi de acord si-l veti numi. Acest firisor de nisip – dar nu, nu este nici un fir de nisip, este motorul insusi, se numeste: absurdul.” Camus stia prea bine ca ateismul sau, cerul gol, filozofia sa numita “Dumnezeu-este-mort”, transmite lipsa de sens, golul in inimile oamenilor. O viata fara speranta si fara un tel este absurda.

Filozofii ateisti vad cu ochi treji nenumaratele probleme ale lumii acesteia: boala, razboiul, foametea, somajul. Se confirma tot mai mult ca cel brutal, iresponsabil a trait intotdeauna bine, iar cel ce se straduise sa faca binele nu se alegea cu nimic. Daca ar exista un Dumnezeu bun, n-ar fi trebuit sa-i rasplateasca pe cei “buni” si sa pedepseasca raul? Din punctul lor de vedere, faptele nu par sa ofere nici o alta posibilitate decat ca Dumnezeu nu exista. Viata este un joc de zaruri. Asa arata realitatea pentru unul care gandeste temeinic. Omul religios traieste conform acestei diagnoze intr-o lume aparenta si-si proiecteaza in cadrul realitatii toate inchipuirile si valorile pe care le-a preluat.

Ateistul materialist crede ca viata a aparut la intamplare. Cel mai puternic supravietuieste si se inalta, cel slab e suprimat fara mila. Individul e lipsit de importanta. Valoare au doar statul, partidul, societatea. Privite de el chiar si prin aceasta optica, faptele par sa dovedeasca zdrobitor un lucru: Nu exista Dumnezeu. Totul este intamplare. Aceasta gandire duce la o “societate a datului din coate”. Egoismul duce la succes. Important in viata e doar cel puternic; cine e invins, e lipsit de valoare.
Aceasta gandire fara Dumnezeu, cu scari de valori aleatorii, duce la escaladarea raului. Ceea ce este normal, conform normei lui Dumnezeu, este luat in deradere. Ce e pervers devine binecrescut. Cel ce mai reprezinta azi valorile biblice este un retrograd, un visator. Cine vorbeste de fidelitate in casnicie nu e normal. O societate lipsita de orice pudoare evolueaza in mod logic catre o societate ucigatoare. Faptasii devin jertfe si jertfele devin faptasi. Lumea este asa cum este fiindca omul, in trufia sa, il considera mort pe Dumnezeu, facandu-se pe sine insusi masura tuturor lucrurilor. Aici ateistii filozofici si materialistii isi dau mana fiindca au “dovedit”: “Dumnezeu este o iluzie!”

Ateistul trebuie sa creada absurdul si nonsensul. Cine-L considera mort pe Dumnezeu trebuie sa confere vesnicie materiei. Materia fara viata a creat viata, materia fara spirit a produs inteligenta. Materia fara morala, fara ethos, a creat scop si ordine! Ce credinta enorma e necesara pentru a accepta atata absurd!

Daca eu vin si sustin ca pe fundul marii nu se afla nicaieri nici un ac, as putea sustine cu tarie si credibilitate acest lucru, doar daca as fi cercetat indeaproape fiecare ungher al marii. Dar fiindca nu sunt in stare de acest lucru, cunostinta mea este limitata si afirmatia mea o remarca goala. Nici un om nu are suficienta cunostinta pentru a fi ateist. Ateistii care-L declara mort pe Dumnezeu si nu cred in El, nu inseamna ca ei nu cred nimic, ci cred in propriile lor fantasmagorii.

Ei sunt in mod ciudat foarte revoltati de rau, chiar daca, conform conceptiei lor despre lume, nu exista de fapt nimeni fata de care sa fie revoltati. A aduce raul din lumea aceasta ca argument si dovada pentru inexistentei lui Dumnezeu, provine dintr-o greseala de gandire fundamentala. Raul ar fi putut cel mult pune sub semnul intrebarii caracterul si insusirile lui Dumnezeu, in nici un caz insa existenta Sa!

Religiile orientale

Hindusii si chiar budistii reactioneaza la problema raului, negand efectiv existenta lui. Vreau sa ne oprim putin asupra acestei conceptii.

Buda s-a nascut la jumatatea sec. VI i.Cr., in Nepal, in nordul Indiei. Mai tarziu a primit numele de “Gautama”. Tatal lui Buda era nespus de bogat, astfel ca tanarul a trait numai in belsug. El s-a casatorit si a devenit si tatal unui baiat. Impotriva poruncii clare a tatalui sau, Buda a parasit la varsta de 29 de ani curtea acestuia si a intalnit, pentru prima oara in viata, suferinta si nevoile. Aceste experiente i-au urmarit in permanenta. N-a aflat liniste, a devenit calugar-cersetor si sase ani mai tarziu, devenind scheletic, a renuntat la caile sale gresite. Intr-o noapte a avut o mare revelatie, de unde se trage si invatatura sa. A calatorit apoi timp de 45 de ani ca predicator pelerin. Invatatura sa poate fi schitata prin “cele patru adevaruri sfinte” si “calea sfanta in opt parti”. “Cele patru adevaruri sfinte” sunt:

1. Adevarul suferintei
2. Adevarul izvorului suferintei
3. Adevarul sfarsitului suferintei
4. Adevarul caii care duce la sfarsitul suferintei.

Conform budismului, nu exista decat o singura posibilitate de a scapa de “intrupare”: sa strabati aceasta “cale sfanta in opt parti”. Cel ce recunoaste ca tot ceea ce-l bucura sau face sa sufere in viata nu-l priveste deloc (deci e o iluzie), acela a atins scopul (nirvana)!

Cel ce pleaca de la premiza ca raul este o iluzie, se inseala singur, refugiindu-se intr-o lume aparenta. Realitatea raului nu se lasa tagaduita. Ea poate fi data la o parte, neluata in seama; insa cand ma priveste pe mine insumi, intreaga aceasta iluzie panteista se naruie. Daca nedreptatea ma loveste in mod personal, atunci aceasta constructie de idei auto-fabricate nu-mi mai ajuta. Realitatea distruge fara mila iluzia. Durerea vorbeste propria ei limba. N-am intalnit inca pe acel om care ramane linistit in camera lui de hotel, stiind ca teroristii se straduiesc sa arunce cladirea in aer!

Cuvantul religie, provenit din latinescul relegere, re-ligare, inseamna, functie de opinia diversilor apartenenti, urmarea unor traditii prescrise si incercarea de a intra in legatura cu Dumnezeu. De aici si parerea ca omul este dependent de diferite forte (Dumnezeu, zei, fiinte superioare). Omul trebuie sa primeasca favoarea acestora si cauta sa le multumeasca si sa le linisteasca in cele mai variate moduri. Este incercarea de a ajunge prin propriile realizari la Dumnezeu si de a rezolva totodata problemele vietii. Cine se opreste aici va avea indoieli in privinta vietii, pastrand poate o aparenta de religiozitate, insa in final va gandi si actiona in mod ateist.

Toate religiile documenteaza dorinta de cunoastere a omului in legatura cu Dumnezeu sau o forta superioara. Biblia ne spune foarte potrivit ca fiecare om poate recunoaste in creatie pe Creator, iar ca o alta sursa a descoperirii divine poseda constiinta (Romani 2:11-16). Cunoasterea este foarte variata in cadrul diferitelor religii. Decisiva nu este marimea acestei recunoasteri. Omul este raspunzator pentru ceea ce stie si nu pentru ceea ce nu stie.

Omul nu este pierdut fiindca s-a nascut intr-o religie falsa sau intr-o tara gresita. Dar daca nu actionam dupa masura cunostintei noastre si a constiintei proprii, atunci suntem vinovati. Nici un om, indiferent de educatia si cultura lui, n-a trait in permanenta dupa constiinta sa a binelui si raului, intre cunostinta si actiunea noastra este o mica sau mai mare prapastie. Biblia, cu diagnosticul ei de mare precizie, ne arata exact starea noastra. Ea numeste aceasta prapastie “pacat” (ratare a tintei, despartire de Dumnezeu) si ne spune fara menajamente ca toti oamenii sunt pacatosi (Romani 3:23). Plata pentru pacat este moartea, adica despartirea de Dumnezeu (Romani 6:23). Biblia este logica si convingatoare. De aceea credinta in Domnul Isus Cristos este o reactie la adevar. Cel ce continua in mod constient sa traiasca in necredinta, acela crede minciuna. Orice alte justificari sunt doar pretexte.

Incercarile omului – oricat ar fi de bine intentionate – de a invinge singur aceasta despartire, sunt sortite esecului. Noi nu ne putem trage singuri de par pentru a iesi din mocirla. Raspunsul la intrebarea care este cauza si scopul suferintei, a raului, se afla, in cadrul tuturor religiilor, la o departare de neatins. Cristos este sfarsitul tuturor religiilor, sfarsitul tuturor incercarilor de auto-mantuire.

Raspunsul biblic

Raspunsul biblic la problema raului, a suferintei este singura solutie adevarata si eliberatoare. Ea se deosebeste de toate filozofiile, religiile si constructiile de gandire omeneasca. Ce ne spune Dumnezeu, in Cuvantul Sau, referitor la aceasta problema?

Dumnezeu este Creatorul cerului si al pamantului. Aceasta este mult, mult mai mult decat o afirmatie. Teoria conform careia din NIMIC a rezultat la intervale mari de timp viata, care apoi, prin selectii si mutatii, a atins nivele superioare, este o dogma si nu o realitate stiintifica. Tot ceea ce a creat Dumnezeu a fost bun. El a creat oameni buni, (nu niste roboti), avand in orice caz potentialul de a face rau!

Omul, ca si creatie a lui Dumnezeu, are posibilitatea de a actiona in mod nedrept si ticalos. De ce este asa, vom vedea putin mai incolo. Desi omul are asadar posibilitatea de a face raul, nu Dumnezeu este autorul acestui rau. Raul, pacatul, este rezultatul rebeliunii impotriva lui Dumnezeu: “Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua cand vei manca din el, vei muri negresit “(Geneza 2:16,17).

…cu asta a inceput!

Sarpele era mai siret decat toate fiarele campului pe care le facuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevarat: Sa nu mancati din toti pomii din gradina? Femeia a zis sarpelui: Putem sa mancam din rodul tuturor pomilor din gradina. Dar despre rodul pomului din mijlocul gradinii, Dumnezeu a zis: Sa nu mancati din el, si nici sa nu va atingeti de el, ca sa nu muriti. Atunci sarpele a zis femeii: Hotarat ca nu veti muri: dar Dumnezeu stie ca, in ziua cand veti manca din el, vi se vor deschide ochii, si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el. Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele” (Geneza 3:1-7).

Dorinta femeii pare nevinovata, ba chiar pozitiva. Cine nu doreste sa aiba mai multa si o mai buna cunostinta? Ce e gresit in asta? Acest eveniment dramatic de la inceputul istoriei umane ne arata felul in care raul, pacatul, a intrat in lume. Astfel a inceput nenorocirea. Dorinta dupa autonomie, autodeterminare, l-a dus pe om in prapastie si o mai face si astazi. Istoria realizarii personale a omului modern trebuie cautata in arta de a insela a dusmanului lui Dumnezeu.

Primii oameni erau fericiti si multumiti. Viata lor era plina de sens si de o mare calitate, insa intr-o clipa s-a distrus totul. Teama s-a cuibarit in inimile lor. Sarpele nu era un monstru ateu. El i-a captat pe primii oameni intr-o discutie religioasa, sadind in mod rafinat indoiala in inima Evei. “Dumnezeu cu siguranta nu vrea ca tu sa pierzi ceva. Sa fi spus Dumnezeu asa ceva? Doar e imposibil! Sa fie El atat de meschin, de rautacios? Are El oare nevoie sa puna limite si sa ridice placute de interdictie? Sa-ti refuze El tie fericirea? Nu este El un Dumnezeu al plinatatii nemarginite a vietii? Doar nu poate fi rau pentru tine ceva ce El insusi a creat! Ai voie sa faci ceea ce-ti place.

Sa-ti fi interzis Dumnezeu sa dai frau liber instinctelor tale innascute, poftelor tale? Stomacul iti apartine. Dumnezeu e cu totul altfel decat va inchipuiti, nu poate fi atat de meschin. El este Dumnezeul vietii, asa ca luati tot ce puteti apuca…” Cu astfel de ganduri a inselat si inseala si astazi diavolul pe oameni, strecurand indoiala cu privire la Cuvantul lui Dumnezeu.

Este pregatita foarte sistematic schimbarea la nivelul constiintei. Este vorba doar de un pom si un fruct. Aici vine decizia: ascultare, incredere sau neascultare si necredinta, intreaga creatie minunata este prezentata, incredintata omului de catre Dumnezeu spre administrare si folosire; cu exceptia unui singur pom. Tocmai pe asta mizeaza sarpele. El nu spune: “Dumnezeu este o iluzie” si nici: “Doar ceea ce pot sa vad, sa ating si sa gust este realitate.”

Nu, el formuleaza un pretext foarte simplu: e doar atat de lipsit de importanta un singur fruct fata de toti ceilalti pomi si fructe! 99,9% ascultare si doar 0,1 % neascultare nu pot distruge pacea cu Dumnezeu! O data e ca niciodata. Dumnezeu este generos. Eva i-a dat sarpelui foarte clar de inteles ca ea pricepuse foarte bine ceea ce le spusese Dumnezeu: Sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu sunt deopotriva cu Dumnezeu, asa ca ei trebuie sa se multumeasca cu aceste granite. Depasirea unei granite inseamna moarte. Astfel ca Satana incepe atacul general, punand cartile pe masa: “Hotarat, ca nu veti muri: dar Dumnezeu stie ca, in ziua cand veti manca din el, vi se vor deschide ochii, si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.” Cunoasterea aceasta inseamna putere. Diavolul a sadit indoiala cu privire la bunatatea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte: “Dumnezeu vrea sa impiedice ca voi sa va desavarsiti, ca sa nu deveniti ca El. El vrea sa va inrobeasca.”

Intotdeauna acolo unde samanta neincrederii cade pe un teren sensibil, nu mai ramane decat un mic pas de la indoiala cu privire la bunatatea lui Dumnezeu pana la indoiala privind existenta Sa. “Dumnezeu te-a uitat. El nu Se intereseaza de tine.” Daca in inimile noastre isi face loc indoiala cu privire la bunatatea lui Dumnezeu, atunci otrava actioneaza foarte rapid.

Fructul oprit devine dintr-o data atat de atragator, atarnand in toata splendoarea sa atatatoare, incat omul nu-si mai poate dezlipi privirea de la el. Dorinta devine extrem de puternica. Gandurile declanseaza sentimente, sentimentele devin fapte, actiuni, iar faptele obisnuinte. Sentimentul a determinat-o pe Eva sa apuce fructul oprit. Toate binefacerile lui Dumnezeu fusesera facute uitate. Egoismul pusese stapanire pe Eva. Dumnezeu era undeva departe. Ce-o interesa pe ea voia Lui? Nu avea ea dreptul la autodeterminare?

Adam si Eva traisera intr-o partasie totala cu Dumnezeu. Ei vedeau fructul in fiecare zi, dar nu tanjeau dupa el, fiindca erau deplin fericiti si multumiti, insa dupa ce au facut loc indoielii, a fost suficienta o privire ca sa-i faca sa cada: “Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.” Un drept numai al lui Dumnezeu, fiindca numai El stie sa-l foloseasca. Omul vrea si el sa decida ca Dumnezeu asupra binelui si raului. El vrea sa hotarasca ce e bun si ce e rau. Omul vrea sa-si modeleze singur viata. Aceasta este o posibilitate reala. Deoarece omul are aceasta posibilitate a unei decizii libere, el poate manca acest fruct, insa numai spre raul lui propriu. Aceasta nu reprezinta un castig, ci o pierdere.

“Atunci li s-au deschis ochii la amandoi.” Satan nu a promis numai minciuni, intotdeauna el amesteca minciuna cu adevarul. Ei au recunoscut realitatea. Erau goi, despuiati. Multumirea si siguranta lor disparusera. Se instaurase teama. Fiecare il invinuia pe celalalt. Fusese distrusa partasia reciproca si a celor doi cu Dumnezeu. Omul fusese lasat in voia lui insusi, parasit. Astfel a primit ceea ce dorise. Iar noi am preluat mostenirea aceasta. Fiecare vrea sa se afirme, sa se realizeze si sa-si satisfaca placerile. Barbatul arata catre femeie. Plangere in locul dragostei. Fusesera fericiti. Iar acum, fiecare da vina pe celalalt, in locul vietii – moartea, in locul sigurantei -teama, in locul gasirii unui sens al vietii -autodeterminare, inrobire, lipsa de speranta si de tel, in locul dragostei – ura, in locul increderii – neincrederea: acesta este gustul amar al fructului atat de promitator.

Bruno Schwengeler

Sursa: Revista “Ethos” 2/95

 

This entry was posted in Suferinte, incercari and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>