Diabolus in musica (II)

Diabolus in musica (II)

La numai 5 zile după ce 200 de fani emo au demonstrat în centrul Londrei (pe 31 mai, a.c.) împotriva ziarului Daily Mail pentru că i-a numit ”cult sinucigaș”, BBC News anunța un nou caz de suicid emo.  Sam Leeson (13 ani) din Anglia, împătimit de emo și screamo, a fost găsit spânzurat în casa lui.

Oamenii normali caută motive reale: părinții, iubita, examenele… În cazurile emo, de multe ori acestea nu există.  Zoltan Komșa din Bihor, băiat de familie bună și fără pricini senitmentale, s-a sinucis și el. De când devenise emo, asculta muzică obsesivă și se comporta ciudat. Cu câtva timp înainte, și-a scrijelit pe bancă crezul: ”Trebuie să mor! Trebuie să mor!” Poate că mărturia adolescentei Timeea din Cluj (16 ani)  ne sugerează o anumită mentalitate de tip emo: ”Ne întâlneam în piaţă, vorbeam şi beam. Ne mai şi tăiam venele…  Am încercat şi eu să mă sinucid… Eram cu o prietenă de-a mea. Am zis: Hai să ne tăiem venele să vedem cum e!”

Nici o minte lucidă nu acceptă joaca de-a moartea. Unde ”jocul” totuși se face, acolo luciditatea a fost subtilizată, fie de droguri, fie de o doctrină sinucigașă; sau, în cazul emo, de o doză consistentă de rock. ”Cunosc o fată”, scria cineva pe forum.softpedia, ”care era cea mai normală și iubitoare persoană din lume. După ce a descoperit Death metal, a început să se îmbrace în negru, mult rimel, …și a început să tortureze animale.” Oare ce forță a putut-o schimba?

 

Cuvântul sau muzica?

Muzica rock este și ea o formă de comunicare. În actul comunicării, oamenii intermediază idei și emoții. În timp ce ideile sunt percepute și clasificate rațional, emoțiile se descarcă brut în suflet. Ele pur și simplu sunt trăite, mai înainte de a fi cenzurate. Studiile dr. Albert Mehrabian, profesor emerit la U.C.L.A.,  au dovedit că în comunicarea emoțiilor și a atitudinilor (Atenție: este exact domeniul de care se ocupă muzica! ) cuvintele nu transmit decât 7% din mesaj. În schimb, inflexiunile vocii (melodica) comunică de peste 5 ori mai mult (38%), iar limbajul corporal (vezi gestica din concertul rock) transmite 55% din încărcătura emoțională. Cât de adevărată e această constatare, se poate proba lesne prin urmărirea unei secvențe de film ”horror”, dar fără sonor. Ce se vede va fi neplăcut, dar nu va înspăimânta. Dacă însă se îndepărtează imaginea și se ascultă doar sonorul, efectul va fi terific, cu fiori pe spate! Este știut că, în timp ce prin văz adunăm 86% din informații,  emoțiile le percepem în proporție de 84% prin auz!

Asta și explică de ce muzica (arta auzului) este cea mai puternică dintre arte. Dar și cea mai subtilă. Pentru că, prin natura ei imaterială, muzica ocolește orice filtru rațional, ca apoi să manipuleze liber dispozițiile umane, fără nici o cenzură! Totuși, din fericire, un filtru există!

 

”Armonia” – ce e?

Despre marele matematician Pitagora (572 – 500 î.Hr.) nu s-au păstrat prea multe date biografice. Herodot îl numea: ”cel mai abil filosof dintre greci”. El a fost creditat ca cel ce-a introdus în filosofie noțiunile kosmos (= ordine, echilibru… de unde și cosmetică) și armonia (= unire, bună-înțelegere).

Se povestește că într-o zi, tot cugetând la misterul armoniei universale, Pitagora a trecut pe lângă atelierul unui fierar. Mirat de faptul că aceeași nicovală scotea sunete diferite, gânditorul a urmărit meșterii care lucrau și a observat că aveau ciocane de greutate diferită. Ajuns grăbit acasă, Pitagora a luat patru sârme egale în grosime și lungime și le-a fixat de o consolă. Apoi a atârnat de fiecare sârmă câte o greutate (asemănătoare ciocanelor): de prima coardă, a atârnat o greutate de 6 uncii; de a doua, una de 8 uncii; de a treia, o greutate de 9 uncii; iar de a patra coardă, o greutate de 12 uncii. Când apoi a ciupit corzile, s-a făcut lumină! Rezonate împreună, prima și a patra coardă (fiind tensionate de greutăți diferite în raportul de 2/1) produceau intervalul de octavă (aceeași notă ”do”, dar la altă înălțime)  . Prima și a treia coardă (fiind tensionate într-un raport de 3/2), dădeau intervalul de cvintă. Iar când a ciupit coarda 1 cu coarda 2 (raportul fiind de 4/3) , intervalul obținut era de terță. Jucându-se, așadar, cu raportul primelor patru numere (1,2,3 și 4), Pitagora a descoperit pentru prima oară armonia acordului major: tonică, terță, cvintă și octavă (do-mi-sol-do).

Dar Pitagora nu s-a oprit aici. Tot iscodind raportul dintre numere și sunete, Pitagora a mai observat că, dacă se multiplică intervalul de cvintă (3/2) din sunet în sunet (fa-do, do-sol, sol-re…), și apoi dacă sunetele obținute astfel se comasează în cadrul unei singure octave (2/1), se obține exact structura gamei (do-re-mi-fa-sol-la-si-do) cu funcțiile armonice care derivă din ea! Așa s-a născut armonia tonală, izvorâtă pe de o parte din logica numerelor, și pe de alta, din însăși structura lumii fizice! E drept că numai teoretic. Vor trebui să mai treacă încă 2.100 ani, până când armonia să depășească bâjbâielile muzicii ca să se impună și practic, în epoca marelui lui Johann Sebastian Bach.

Socotind că numărul și proporția sunt principiile divine care guvernează toată lumea, Pitagora a fondat muzica drept ”știință exactă”, socotind-o chiar esența armoniei universale după care se mișcă chiar și planetele și constelațiile.

Harmonices mundi

În 1829, chimistul german Johann W. Dobereiner, crezând și el în principiul armoniei universale a lui Pitagora, a observat că principiul acordului de trei sunete (do-mi-sol), prezent și în lumea culorilor (triada roșu – galben – albastru), se regăsește și în chimie: el a observat că diferite elemente (de ex:  Clor – Brom – Iod; sau Calciu – Stronțiu – Bariu) aveau proprietăți  asemănătoare, iar masa atomică a elementului din mijloc (în exemplul nostru: Bromul și Stronțiul) reprezenta media celorlalte două. Așa a emis el ”legea triadelor”.

În 1864, un alt meloman, chimistul englez John A. Newlands, a întocmit o progresie a elementelor în ordinea greutății atomice. El a observat că fiecare al optulea element avea proprietățile chimice cam asemănătoare. Așa a apărut și în chimia modernă ”legea octavei”.

În 1869, Dimitri I. Mendeleev, în timp ce asculta cvintetul lui Schumann op. 44. , a avut inspirația să rearanjeze elementele din tabelul chimico-muzical a lui Dobereinger și Newlands, pe 7 perioade (după nr. sunetelor din gamă), dar nu numai după masa atomică, ci și după proprietățile chimice comune. Convins că ”logica armoniei” din muzică și din optică trebuie să existe și în chimie, Mendeleev a construit mai întâi tabelul, apoi a căutat elementele pentru fiecare căsuță. Cinci căsuțe i-au rămas însă goale.  ”Nu-i nimic!”, a zis el. ”Elementele trebuie să existe; doar n-au fost încă descoperite”. Timpul a confirmat credința lui Mendeleev în unitatea armonică a lumii: încă în timpul vieții sale, primele trei din cele cinci elemente intuite de savant au fost, pe rând, descoperite: Galiu, Scandiu, Germaniu. Post mortem, s-a descoperit și celelalte două: Protactiniu și Technețiu.

 

Muzică bună

De la întemeierea lumii, Ziditorul a dăruit omului gama, cu melodia și armonia ei tonală. Pentru ca o muzică să fie ”armonică” în sensul acustic și psihologic al cuvântului, ea trebuie să aibă o melodie conturată. Când lipsește o linie melodică ușor de urmărit, discursul muzical e confuz și suferă de lipsă de direcție. În al doilea rând, muzica trebuie să aibă și o armonie consonantă. Când e disonantă, muzica produce iritare și agitație. E ca și când ești aruncat în spațiul sideral, în imponderabilitate (vezi muzica New Age).

În al treilea rând, e vorba de o dimensiune a muzicii pe care Pitagora n-a putut-o dibui în joaca sa acustică. E vorba de ritm. Psihologii consideră că ritmul și tempo-ul sunt ingredientele cel mai de impact din muzică . De ce? Pentru că ”de la undele electrice ale creierului și până la bătăile inimii… noi nu suntem decât o masă de cicluri ritmice puse unele peste altele. Ca ființe vii, suntem organizați în mod evident ca să generăm ritm și ca să răspundem la fenomenele ritmice”.

În acest sens, există și un ritm ”armonic” ce cuprinde pulsațiile între 60 și 120 pe minut. Pe deasupra, el păstrează accentul metric într-o succesiune regulată (nesincopată) . Când însă ritmul depășește aceste limite, sau când succesiunea metrică a accentului este bulversată de sincope, ritmul devine ”dizarmonic” și nociv. Pe lângă alte efecte rele, el dezechilibrează simetria celor două emisfere cerebrale și produce o stare de alertă în corp, cu scăderea performanțelor intelectuale și fizice. Iar când bătaia ritmului depășește și pragul confortabil al intensității (până la 70-80 decibeli), atunci declanșează stări nebănuit de negative: ”de la nesiguranță și angoasă, până la tetanie, convulsii și halucinații vizuale și auditive” .

Iată setul de caracteristici ale muzicii nocive: *lipsa unei melodii conturate, *disonanțe și nerezolvări armonice, *sincope frecvente și poliritmii, *tempo prea sufocant sau prea rar, și *repetitivitate melodico-armonico-ritmică obstinată.

 

Oare ”de gustibus non disputandum”?

Orice om, chiar neinițiat în secretele muzicii, dar care e deprins să-și ”citească” stările sufletești, discerne două lumi muzicale antagonice. El recunoaște muzica pozitivă: cea care-i transmite emoții pozitive – bucurie, seninătate, pace, speranță, solemnitate, dor, compasiune, ba chiar și tristețea echilibrată… Grație aceluiași instrument sensibil, el discerne muzica negativă prin emoțiile stringente pe care i le induce: frustrare, mânie, violență, deprimare, suspans, teroare, teamă, angoasă…

A fost o vreme când muzica negativă pur și simplu nu exista, dintr-un instinct de auto-conservare. Odată cu apariția filmului sonor (prin anii 1920), industria filmului de groază a fost cea dintâi care a exploatat cu dezinvoltură muzica negativă. În ultimele decenii însă, muzica rock și subcategoriile ei au surclasat Hollywood-ul, cu diferența că stilurile rock s-au lipsit de rafinamentul muzicii de film, favorizând manifestarea grosolană de violență, primitivism și agresiune. Sufragiile generației X au înclinat spre muzica negativă, conferindu-i legitimitate. ”…E o chestiune de gust și cultură!

De curând, însă, neurologului Anna Blood (Massachussetts General Hospital), a demonstrat științific antagonismul dintre muzica armonică și cea dizarmonică. Folosindu-se de tomografia cu emisie de pozitroni, Blood a descoperit că muzica pozitivă, consonantă, activează acele zone din creier care gestionează recompensele: hrană, plăcere, sex. Acestea sunt zona orbito-frontală a cortexului și zona prefrontală rostro-medială. În schimb, muzica negativă, dizarmonică, activează o cu totul altă zonă a creierului, cea asociată cu pericolul și cu durerea: e vorba de girusul drept para-hippo-campal și amigdala.  Gustul ca gustul, dar când natura își definește nemijlocit binele și răul, este periculos să-ți abandonezi discernământul.

 

Efectul Mozart

La începutul anilor 1990, un celebru ORL-ist francez, dr. Alfred Tomatis , a observat că anumite sunetele armonice conțin frecvențe capabile să reîncarce așa-numiții ”nuclei cenușii” din celulele neuronale. Acești nuclei acționează ca mini-baterii emitente de unde electrice. Tomatis a descoperit că muzica cea mai regeneratoare pentru nucleii cenușii este muzica cu frecvențe între 5.000 și 8.000 Hz. Ei bine, aceasta este exact plaja cântecului păsărelelor, dar și a muzicii baroce și clasice, în care – în mod cu totul aparte – excelează muzica lui Mozart. De la Tomatis (1991) ne-a rămas conceptul de Efectul Mozart, care susține că ascultând Mozart, performanțele intelectuale sunt îmbunătățite.
Muzica inteligentă

Efectul Mozart e confirmat de numeroase studii :
După numai 10 minute de muzică de Mozart, elevii testați au obținut un IQ cu 8-9 puncte mai mare în ce privește gândirea abstractă.

Copii de trei ani, cu o instruire muzicală de numai 8 luni, au dovedit o creștere de 47% în abilitatea de a asambla puzzle-uri, față de cei care n-au primit educație muzicală.

Revista Time (13 dec. 2002) publica știrea că ”anumite zone din creier sunt cu 5% mai mari la muzicieni față de ne-muzicieni. Iar corpus callosum (puntea dintre cele două emisfere) este cu 15% mai mare. Cortexul auditiv al unui muzician profesionist conține 130% mai multă materie cenușie decât cel a nemuzicienilor.”

Japonia – ai cărei elevi obțin rezultatele cele mai spectaculoase la matematică și științe exacte – are inclus în curicumul școlar studiul intens al muzicii până în clasa a 9-a!

Prostănacul și vioara

Albert Einstein a fost unul din cei mai inteligenți oameni din toate timpurile. Puțini însă știu că micuțul Einstein avea un handicap serios în vorbire și avea o inteligență redusă. Grav, învățătorul i-a sfătuit pe părinți să-l scoată de la școală, fiind ”prea prost ca să învețe” și să-l dea la meserie. Pauline Einstein, în loc să-i urmeze sfatul, i-a cumpărat o vioară. Odată cu sonatele lui Mozart, micul Albert a început să facă progrese uimitoare. Așa se face că, la 12 ani, Einstein investiga calculul diferențial. El obișnuia să spună, mai în glumă, mai în serios: ”Dacă am ajuns deștept, e datorită… viorii!”

Și nu numai capacitatea intelectuală! Studiile au pus în evidență și faptul că muzica armonică crește producția de endorfine și de imuno-globuline salivare A – un anticorp care grăbește vindecarea, diminuează pericolul infecțiilor și controlează bătăile inimii .

Incitat de această descoperire, dr. Dan Carlson, dublu nominalizat pentru Premiul Nobel în economie (2001, 2004), a aplicat teoria lui Tomasis pe plante. Ce a descoperit a constit o revoluție în agronomie. Carlson a demonstrat că la 5.000 Hz, plantele germinează, înfloresc și cresc uluitor mai mult și mai repede. El a reușit să intre în Cartea recordurilor (Guiness book) pentru producerea – în numai 2,5 ani – a celei mai lungi plante de interior, o Gynura (Purple passion) lungă de 396 m. Metoda lui, Sistemul de înflorire sonică, a fost brevetat în 36 țări și i-a adus celebritate .

Unde se află binele, există și reversul: frecvențe joase și cele foarte înalte, structurile dizarmonice și ritmul sincopat afectează negativ ființa noastră. Dr. John Diamond ex-preşedinte al Academiei Internaţionale de Medicină Preventivă (în cartea „Your Body Doesn’t Lie”, 1978) scria: „Sincopa – fiind contrară ritmului fiziologic – declanşează o reacţie automată de secreţie a adrenalinei, ceea ce produce anxietate, comportament agresiv şi  stârnește instinctul sexual.”  Experiența bacteriologilor Earl W. Flosdorf și Leslie A. Chambers e una clasică: ei au demonstrat că sunete dizarmonice, însoțite de un volum mare de decibeli au capacitatea să coaguleze albușul de ou. Fanii pot repeta experimentul la orice concert rock . Numai că… proteinele sunt și în creier, nu numai în ouă!
În acest punct, Pitagora ne uimește din nou. Cu peste 2.000 ani în urmă, absolut empiric, el a anticipat descoperirile științei, punând bazele ”medicinei muzicale”. El a ajuns să prescrie, cu efecte curative, acorduri și armonii pentru diferite tulburări psihice și pentru ”promovarea stărilor virtuoase”. De la el s-a inspirat și Hipocrate. Pe timpul lui Platon, se cunoșteau deja destul de multe lucruri despre melo-terapie. Damon din Atena, profesorul de muzică a lui Socrate, avertiza că schimbarea armoniei cu alte structuri disonante va pune în pericol viitorul întregii națiuni și va zgudui statul din temelii.

”Lăsați-mă să compun cântecele unei națiuni”, zicea Platon, ”și nu mă mai interesează cine face legile” .

Boethius (480-524 d.Hr.)

”Muzica poate să întărească sau să distrugă moralitatea. Căci nu există nici o cale mai propice ca urechile pentru formarea sufletului. Prin auz, ritmurile și modurile penetrează până în fundul sufletului, afectează sufletul și îl conformează cu ele.”

 

Una din ”universalii”

În 2007, dr. Thomas Fritz, psiholog la Institutul Max Plank, a întreprins o expediție științifică în munții Mandara din Camerunul de nord, la tribul izolat Mafa. Timp de două luni, dr. Fritz a locuit între băștinași, le-a urmărit obiceiurile și modul cum își produc muzica – o cacofonie dizarmonică și extrem de stridentă. Mafa-ii intonează invocațiile fără cuvinte. Ei suflă bezmetic în niște fluiere disonante doar atunci când invocă duhurile.

Când Fritz le-a pus să asculte muzica atonală, disonantă, a lui Arnold Schoenberg nu s-a întâmplat nimic: Mafa-ii se simțeau ca-n apele lor. Dar când Fritz le-a pus muzică consonantă de Bach și Mozart, Mafa-ii au rămas uluiți, cerându-i oaspetelui în mod repetat să le mai pună caseta aceea. Mafa-ii descopereau o realitate nouă și minunată !

Pe marginea acestei experiențe, colegul lui Fritz, prof. Stephan Koelsch, spunea: ”Aceasta dovedește cu adevărat că consonanța constituie una din universalii.”

Discernerea disonanțelor și repudierea lor sunt capacități care înzestrează toate ființele vii. Animalele și păsările fug de disonanțe. Copilul de câteva luni nu le suportă. Prof. L. J. Trainor , în 1996, a demonstrat aceasta printr-o experiență interesantă: a așezat copii de numai patru luni între două jucării. O sursă de lumină intermitentă atrăgea privirea copilului spre una sau cealaltă jucărie. Cât timp copilul privea jucăria respectivă, difuzorul emitea fie muzică consonantă, fie disonanțe. În mod unanim, pruncii căutau muzica consonantă, întorcându-și fața de la jucării oridecâte ori muzica era disonantă. Sunt teste care confirmă că, deja din a 24-a săptămână de viață, fetușii preferă pe Mozart și Vivaldi. La audițiile rock, însă, fetușii răspund cu lovituri violente de picior .

”Toți venim în lume cu capacități înnăscute pentru muzică” spune Kay K. Shelemay, șeful catedrei de muzică, univ. Harvard. ”Muzica se află în genele noastre”.

Va continua

Lucian Cristescu

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>