Dezvoltarea organizarii Bisericii

Dezvoltarea organizarii Bisericii

 

Exercitiul conducerii.-Pentru majoritatea activitatilor bisericii pentru care exista un raport inspirat, sunt indicatii clare legate de planificare si conducere administrativa. Apostolii au fost la inceput in Ierusalim si au ramas acolo chiar si in timpul persecutiei ce a urmat dupa uciderea cu pietre a lui Stefan. De acolo i-au trimis pe Petru si Ioan ca sa-l ajute pe Filip in Samaria. Cand Petru a avut de-a face cu Corneliu, fratii din Ierusalim au fost tulburati si i-au cerut lui Petru sa dea socoteala pentru ceea ce a facut.

Cand s-a pus in discutie problema serioasa a ritualelor care trebuiau cerute din partea neamurilor, fratii au alcatuit un consiliu, mai mult sau mai putin reprezentativ in Ierusalim, si apoi s-au simtit liberi sa transmita mai departe la biserici decizia care a fost luata acolo. Toate acestea indica faptul ca apostolii recunosteau ca, in privinta problemelor de interes general, trebuiau sa se raporteze la o autoritate superioara celei a adunarilor locale.

Calauzirea Duhului Sfant in administratie .-Se pare ca barbatii din Cirene si Cipru nu au fost trimisi de vreun grup anume ca sa se angajeze in lucrare misionara in Antiohia, Siria. Lucrarea lor a fost insa cercetata si aprobata de catre Barnaba si cand s-a vazut ca eforturile lor au fost incununate de succes, Barnaba s-a dus in Cilicia ca sa-l aduca pe Pavel spre a lucra in Antiohia.

Nu sunt mentionati prezbiteri si diaconi in biserica din Antiohia. Cei care i-au trimis pe Pavel si Barnaba in faimoasa lor cea dintai calatorie misionara erau profeti si invatatori, barbati cu daruri specifice ale Duhului. Nu sunt indicatii legate de masura in care fratii din Antiohia au stabilit traseul pe care sa-l urmeze Barnaba si Pavel. Mai degraba impresia sugerata este ca ei au actionat sub calauzirea Spiritului. Cu siguranta ca Pavel, in cea de-a doua calatorie, a fost constient de aceasta conducere, deoarece a fost oprit sa intre in anumite provincii in timpul acelei calatorii. De fapt, Duhul Sfant este calauza divina deplina pentru biserica.

Barbatii calauziti de Duhul, apostoli, profeti, invatatori si evanghelisti au fost activi in conducerea bisericii. Diaconii au fost desemnati ca sa supravegheze distribuirea bunurilor si a hranei pentru membrii bisericii din Ierusalim. Aceasta era in esenta o functie administrativa. Sub binecuvantarea Spiritului, ei s-au dovedit a fi si evanghelisti de succes. De aceea, in aceste zile de inceput, nu se poate face o distinctie clara intre prezbiteri si diaconi ca slujbasi administrativi si apostoli, profeti, invatatori si evanghelisti ca oameni ai Duhului.

Totusi in anii de mai tarziu dictinctia intre aceste doua clase de slujbasi ai bisericii a inceput sa devina tot mai evidenta. Prezbiterii si diaconii au dobandit din ce in ce mai multa putere si influenta administrativa, iar barbatii calauziti de Duhul nu numai ca au ajuns tot mai putini, asa cum apare evident din scrierile crestine de mai tarziu, dar au ajuns sa aiba o faima proasta.

  Prezbiteriul.-Pentru conducerea oficiala din bisericile locale erau folositi doi termeni. Unul, presbuteros, insemnand in mod literal, “cel batran” indica spre o persoana ce se bucura de o pozitie de respect. Cuvantul a ajuns in limba engleza ca “preot” si “prezbiter, ” desi preotii crestini medievali si moderni au functii rituale si sacerdotale pe care prezbiterul bisericii primare nu le-a exercitat niciodata. Celalalt termen este “episcop” din grecescul episkopos, “supraveghetor.” Trebuie observat ca in biserica primara aceste doua titluri nu desemnau doua slujbe diferite.

Faptul ca erau aplicate interschimbabil la aceeasi slujba este aratat clar in Faptele apostolilor 20,17.28, unde se arata ca prezbiterii din Efes care s-au intalnit cu Pavel la Milet sunt numiti atat prezbiteri cat si epicopi sau “supraveghetori.” Acelasi schimb de termeni este intalnit si in epistola lui Pavel catre Tit, cap. 1,5-9, unde, descriindu-se calificarile pentru conducatorii bisericii termenii “prezbiter” si “episcop” sunt folosite ca sinonime.

Diferentierea care apare intre termenul “episcop” pe de o parte, si “prezbiter, ” sau “preot, ” pe de alta parte, apartine unei perioade mult mai tarzii decat cea a bisericii apostolice sau subapostolice. Intr-adevar, Clement, conducatorul bisericii din Roma, chiar inainte de sfarsitul primului secol, scriind First Epistle to the Corinthians (prima epistola catre Corinteni), cunoaste doar “prezbiteri” (cap. 44 si 47), si foloseste pentru slujba prezbiteriala termenul de “episcopat, ” adica, “supraveghetor” (cap. 44). Chiar si mai izbitor este faptul ca Ireneu, conducator al bisericii Lion din Galia cam prin anul 185, inca vorbeste despre predecesorii lui Victor, conducator al bisericii din Roma, ca prezbiteri (Eusebiu, Ecclesiastical History v. 24. 14).

De ce atunci cei doi termeni? Este clar ca ei desemneaza aceeasi activitate. “Batran, ” sau “prezbiter” este evident titlul slujbei; “supraveghetor” este utilizat pentru a numi functia slujbei.

  Episcopatul in Antiohia.-Episcopatul s-a dezvoltat din prezbiterii de frunte (vezi p. 26), desi nu in acelasi ritm pretutindeni. Episcopatul monarhic se pare a fi aparut mai intai in Antiohia, Siria. Nu se stie ce s-a intamplat dupa intemnitarea lui Pavel din anul 60 sau 61. Eusebiu aminteste ca prezbiteri ai bisericii din Antiohia pe Petru, Euodiu si Ignatiu (Ecclesiastical History, iii. 36. 2; 22).

Aceasta traditie legata de intaietatea lui Petru in Antiohia, nu este totusi in acord cu raportul din cartea Faptelor apostolilor. In Antiohia, Petru “a fost fatarnic” in privinta iudaismului, iar Pavel l-a acuzat pentru ca a procedat astfel (Galateni 2,11-21). Biserica era, desigur, deja organizata in Antiohia, iar Petru de-abia era conducatorul ei atunci.

In Fapte 13,1.2 se arata ca la inceput conducerea bisericii din Antiohia a fost asigurata de barbati cu daruri spirituale, pneumatikoi. Este posibil ca barbati puternici care au ajuns la conducere mai tarziu sa fi grabit declinul puterii barbatilor cu daruri care, ca si clasa, au ajuns suspiciosi. Daca s-a dezvoltat acest fel de conducere, este posibil ca episcopatul sa se fi cristalizat intr-un ordin bisericesc conducator in timpul lui Ignatiu.

Episcopatul monarhic al lui Ignatiu.-Ignatiu din Antiohia a murit ca martir cam prin anul 116 d. Hr. in timpul persecutiei din vremea imparatului Traian. Informatii cu privire la el provin din materialul biografic continut in traditia bisericii privind martirii si datata cam la sase sute de ani dupa moartea sa. De asemenea, exista epistole atribuite lui Ignatiu, despre care se spune ca au fost scrise cand mergea ca prizonier spre Roma, insa autenticitatea acestora este pusa foarte mult sub semnul indoielii. Philip Schaff, istoric bisericesc, spune despre ele: “Aceste documente, cele mai vechi cu privire la ierarhie, au ajuns atat de interpolate, ciuntite si mutilate de frauda religioasa, incat astazi este aproape imposibil a distinge cu exactitate pe autenticul Ignatiu din istorie de hiper- si pseudo-Ignatiu al traditiei” (History of the Christian Church,  vol. 2, p. 660).

In martiriologia lui Ignatiu si in mai multe din epistolele sale, despre episcopii bisericii se vorbeste in termenii celei mai inalte sanctitati si autoritati ecleziastice. In Epistles apar expresii ca : “A trai in armonie cu vointa epicopului, ” “Prezbiterul vostru … este in armonie cu episcopul precum corzile unei harpe ” (To the Ephesians,4); “Trebuie sa-l socotim pe episcop ca pe Domnul Insusi” (idem 6); “Fiti zelosi in a face toate lucrurile in armonie cu Dumnezeu, cu episcopul prezidand in locul [eis topos] lui Dumnezeu iar prezbiterii in locul consiliului apostolilor … Fiti uniti cu episcopul” (To the Magnesians 6); “Fiti supusi episcopului si unul altuia ” (idem 13); “in supunere episcopului ca lui Isus Hristos … Nu faceti nimic fara episcop” (To the Trallians 2); “Fie ca toti sa-i respecte pe diaconi ca pe Isus Hristos, asa cum episcopul este si un tip al Tatalui, iar prezbiterii al consiliului lui Dumnezeu si colegiului apostolilor ” (idem 3); “Fie ca nimeni sa nu faca vreunul din lucrurile ce tin de biserica fara episcop” (To the Smyrnaeans 8); “Acela care face ceva fara cunostinta episcopului slujeste diavolului ” (idem 9). (Vezi Loeb ed., The Apostolic Fathers,  vol. 1, pp. 177; 181; 201,203; 209; 213,215; 215; 261; 261,263.)

  Marturia contemporana.-Luandu-se in calcul valoarea lor, aceste declaratii din documentele lui Ignatiu ne fac sa concluzionam ca episcopatul a evoluat deja intr-o autoritate monarhica in Antiohia la data mortii lui Ignatiu. Insa aceste declaratii nu pot fi luate asa de in serios. Un motiv ar fi ca alte documente contemporane din aceeasi regiune nu arata dezvoltarea episcopatului asa cum indica epistolele lui Ignatiu. De pilda, un document produs candva in secolul al doilea, numit Sa invatam de la cei doisprezece apostoli (Didahii), nu arata o asemenea evolutie a episcopilor. Documentul nu este apostolic; autorul lui este necunoscut. Deoarece este in general acceptat, faptul ca documentul este sirian, acesta provine din acelasi mediu si aceleasi conditii ca si presupusele scrisori ale lui Ignatiu.

Insa Didahiile spun despre episcopat doar “Randuiti de aceea pentru voi insiva episcopi si diaconi vrednici de Domnul … Nu ii dispretuiti, caci ei sunt oamenii vostri onorabili alaturi de profeti si invatatori ” (15; Loeb ed., The Apostolic Fathers,  vol. 1, p. 331). Episcopii nu sunt aici clasati mai presus de barbatii cu daruri spirituale.

Cam in acelasi timp, Clement din Roma, si Ireneu din Lion cam cu nouazeci de ani mai tarziu arata ca conducatorii bisericii din Roma erau inca numiti “prezbiteri” chiar in aceeasi perioada cand Ignatiu a fost martirizat si timp de inca saptezeci de ani dupa aceea. De aceea, fie episcopatul lui Ignatiu este creatia unei maini de mai tarziu, fie barbatii calauziti de Duhul din Antiohia au fost foarte repede lipsiti de conducerea lor, o conducere eclesiatica inalta ce le ia locul si dezvolta un episcopat puternic cu cea mai remarcabila rapiditate.

Succesiunea apostolica.-Putin inainte de anul 200 d.Hr., Ireneu, conducator al bisericii din Galia, a dezvoltat o teorie clara cu privire la episcopat. Aceasta este expusa in volumul iii al tratatului sau Against Heresies. Teza sa este ca apostolii au transmis mai departe adevarata invatatura crestina episcopilor, care aveau sa le urmze. El sustine ca episcopii bisericilor intemeiate de catre apostoli erau pastratorii traditiei sacre. In aceasta teza se afla inceputul teoriei succesiunii apostolice.

Intemeierea episcopatului.-Prima dovada clara cu privire la episcop drept conducator autoritar al diferitelor biserici este aratata in scrierile lui Ciprian, episcop al bisericilor situate in Cartagina, nordul Africii. Ciprian a fost martirizat in anul 258 d.Hr. Eusebiu, istoricul bisericesc, numeste pe toti conducatorii bisericii “episcopi” inca de foarte devreme, insa, procedand astfel, el vorbeste din punctul de vedere si utilizand terminologia de la anul 324 d.Hr., data la care episcopii constituiau o autoritate monarhica de fapt pretutindeni.

Cauze pentru aparitia si dezvoltarea episcopilor .-In realitate, succesorii apostolilor in termenii autoritatii ecleziastice erau prezbiterii care conduceau. Au fost necesari ani de zile ca slujba de prezbiter sa evolueze in episcopatul monarhic. Cauzele evolutiei acestea pot fi deduse.

1.Episcopul cetatii. Prezbiterii care conduceau in cetatile mai mari au dobandit in biserica un prestigiu in raport cu importanta cetatilor in care se aflau. Desi grupul de credinciosi dintr-un loc anume erau considerati o biserica, intr-o cetate puteau fi mai multe adunari de crediniosi, in diferite locuri. Deoarece crestinismul era o societate ilegala, neavand posibilitatea de a detine proprietati, fiecare grup in parte folosea case sau sali inchiriate pentru locurile de adunare. Prezbiterul sef conducea acest grup de mai multe adunari mici. Cu cat era mai mare cetatea, cu atat era mai onorata pozitia sa.

2.Episcopul si Scriptura. Prezbiterul conducator era pazitor al Scripturii si al adevarurilor pe care aceasta le contine, ca si furnizorul “regulii de credinta” apostolice. Exemplare ale Scripturii trebuie sa fi fost relativ rare, din moment ce erau scrise de mana. Partile de Scriptura cele mai bune si complete erau puse in mainile prezbiterului conducator in calitate de pazitor al acesteia. In felul acesta, el a devenit o intruchipare a ortodoxiei, un exponent al “credintei care a fost data o data sfintilor”. Persecutia de mai tarziu a fost indreptata asupra episcopului ca pazitor al Scripturilor, iar aceia care capitulau sub constrangere erau socotiti in judecata bisericii ca “tradatori.”

3.Episcopul si ortodoxia. Deoarece el poseda Scripturile, prezbiterul conducator devenea un standard al ortodoxiei. Si cum slujba lui a evoluat mai tarziu in cea de episcop, el a fost privit ca succesor al apostolilor (Ireneu Against Heresies iii. 3. 3) si interpret al adevarului. De aici responsabilitatea sa de a proteja biserica de tulburarile ereticilor. Preocuparea lui Ioan si Pavel de a se opune ereziilor fost deja evidentiata. (Vezi pag. 33,36 cu privire la subiectul ereziilor timpurii). Ca pastori ai turmei, prezbiterii conducatori ai bisericilor isi foloseau inalta lor autoritate pentru a face fata acelora care cautau sa abata pe credinciosi, iar succesul lor in a face acest lucru le-a sporit puterea si influenta.

4.Episcopul si finantele bisericii. Finantele bisericii erau in mainile prezbiterilor conducatori. Nu este clar felul in care s-a facut aceasta tranzitie privind acest aspect administrativ, de la “sapte barbati vorbiti de bine” din zilele apostolice de inceput si pana la prezbiterul conducator si inceputul episcopatului. Insa pe la mijlocul secolului al doilea “cel ce conducea” primea darurile si le impartea, in cea mai mare parte saracilor.

Acest lucru i-a oferit pozitie inalta in biserica, si astfel a sporit puterea episcopilor in devenire. Iustin Martirul vorbeste despre darurile aduse in “ziua soarelui”, “Ceea ce se aduna este depozitat la conducator, care are grija de orfani si vaduve, si de aceia care, datorita bolii sau altor cauze sunt in nevoie, si de cei care sunt intemnitati, si de strainii care se afla printre noi, si, intr-un cuvant, are grija de toti cei ce sunt in lipsuri” (First Apology 67 ANF, vol. 1, p. 186).

O scrisoare scrisa episcopului din Roma, Corneliu, cam la anul 251 d.Hr., arata volumul lucrarii de binefacere al bisericii si influenta episcopului care impartea darurile. Scrisoarea arata ca in biserica din Roma “sunt patruzecisisase de prezbiteri, sapte diaconi, sapte sub-diaconi, patruzecisidoi de paracliseri, cincizecisidoi de exorcisti, cititori si pazitori ai usilor, peste o mie cinci sute de vaduve si persoane in lipsuri, iar toti acestia sunt sustinuti prin harul si bunatatea Domnului” (Eusebiu Ecclesiastical History, vi. 43. 11; Loeb ed., vol. 2, p. 119).

5.Epicopul si persecutia. In vremuri de persecutie conducatorii bisericii deveneau adesea adevarati eroi in calauzirea oamenilor, dandu-le sfaturi acestora in lupta crancena impotriva autoritatii civile si dand un exemplu de vitejie si curaj. Cu privire la episcopii de mai tarziu care, dupa ce au supravietuit persecutiei lui Galeriu si Diocletian, s-au adunat la Nicea pentru marele conciliu din anul 325 d.Hr., istoricul bisericesc Teodoret remarca faptul ca acestia “semanau cu o ostire de martiri” (Ecclesiastical History, i. 6; NPNF, seria a doua, vol. 3, p. 43). Erau acolo episcopi care isi pierdusera ochiul drept, dupa unii, fiindu-le ars cu un fier incins; ale caror membre fusesera schingiuite prin diferite torturi; ale caror brate drepte fusesera smulse de la locul lor. Acest fel de statornicie sub persecutie si conducerea manifestata au sporit puterea oficialilor bisericii.

6.Declinul “Pneumatikoi-ilor”. A fost si o cauza negativa pentru cresterea in putere a conducatorilor oficiali ai bisericii. A fost declinul in ce priveste eficienta si influenta spre bine a pneumatikoi, barbatilor cu daruri spirituale. Nu se poate determina acum daca declinul a venit mai mult dintr-o deteriorare in interiorul grupului sau din presiunea din partea slujbasilor agresivi ai bisericii, care se poate sa fi simtit un amestec nejustificat in functiile lor executive din partea barbatilor care isi aveau originea puterii lor si a darurilor lor in Insusi Duhul Sfant. Fara indoiala ca ambii factori au lucrat impreuna pentru a produce acest declin.

Decaderea in randul barbatilor cu daruri spirituale este sugerata inca de timpuriu, chiar din vremea Didahiilor, la care s-a facut referire mai devreme. Acest document ii avertizeaza pe credinciosi ce sa faca “in cazul in care invatatorul insusi este pervertit si invata o alta doctrina”. Apostolul [misionarul] trebuie sa fie primit, “dar sa nu stea mai mult de o zi, sau daca este nevoie, inca una; dar daca sta trei zile, este un profet fals… daca cere bani , este un profet fals…. Nu oricine vorbeste in Duhul este un profet. Orice profet care invata pe altii adevarul dar el nu face ceea ce invata pe altii, este un profet fals…. Oricine spune in duhul, ‘Dati-mi bani sau altceva, ‘ sa nu ascultati de el” (11; Loeb ed., The Apostolic Fathers,  vol. 1, pp. 325,327). Este greu de crezut ca asemenea avertismente ar fi rostite fara sa existe o cauza – decaderea barbatilor cu daruri spirituale.

Aceeasi situatie este aratata intr-un fel de roman, produs in Roma, probabil de catre Herma, dupa cum se crede un frate al lui Pius, conducator al bisericii din Roma, cam pe la mijlocul secolului al doilea. Scrierea lui, numita The Shepherd  or Pastor sustine a contine viziunile si sfaturile unuia care pretindea a avea darul profetiei. Aceasta avea mare trecere intre crestinii din secolele al doilea si al treilea; au fost unii chiar care au sustinut ca aceasta sa fie inclusa in canonul Noului Testament.

In timp ce Herma pretindea ca este un profet al lui Dumnezeu, el nu ezita sa arate falsitatea unora care in vremea lui sustineau ca au daruri spirituale. De exemplu, “acela care sade pe scaun este un fals profet. Iar el, profetul cel fals, neavand puterea unui spirit divin in el, le raspunde potrivit intrebarilor lor, si dupa dorintele lor nelegiuite, si umple sufletele lor cu asteptari potrivit propriilor lor dorinte …. . Acela care pune intrebari legate de un profet fals cu privire la actiunile lui este un idolatru, si lipsit de adevar si nebun ” (The Pastor of Hermas ii, Porunca xi; ANF, vol. 2, p. 27).

Apoi urmeaza o discutie legate de caracteristicile adevaratului profet si o comparatie cu insusirile unui fals profet. Din nou, “Ei se lauda ca avand intelepciune, si doresc sa devina invatatori, desi fara sens. Din aceasta cauza, prin aceasta semetie a mintii multi devin infumurati, inaltandu-se pe sine. ” (idem. iii, Similitudine ix, 22; ANF, vol. 2, p. 51,52). In contrast, Herma spune despre adevaratii invatatori: “Si ei, care au crezut de pe al optulea munte, unde erau acele multe fantani, si unde toate creaturile lui Dumnezeu beau din fantani, au fost urmatorii: apostoli si invatatori, care au predicat lumii intregi si au propovaduit cu cu solemnitate si curatie cuvantul lui Dumnezeu, si nu au cazut de loc in dorinte nelegiuite, ci au umblat intotdeauna in neprihanire si adevar, potrivit cu ceea ce au primit de la Duhul Sfant.

De aceea, asemenea persoane, vor intra impreuna cu ingerii” (ibid. 25; ANF, vol. 2, pp. 51,52). Episcopii sunt omagiati, “episcopii ospitalieri, care au primit intotdeauna in casele lor pe slujitorii lui Dumnezeu, fara prefacatorie. Si episcopii nu s-au dat inapoi niciodata de la a ocroti, prin slujirea lor, pe vaduve, pe cei ce erau in nevoie, si intotdeauna au pastrat o conversatie sfanta ” (idem 27; ANF, vol. 2, p. 52).

Pe baza dovezii mentionate mai sus, secolul al doilea trebuie inteles ca timpul cand eficienta si influenta barbatilor cu daruri spirituale era in declin constant, datorita abuzurilor din mijlocul lor si cresterii puterii si influentei slujbasilor alesi, in special a prezbiterului sef sau conducator. Aceasta functie de supraveghetor a fost atat de mult accentuata, incat episcopul a devenit un un fel de slujbas bisericesc oficial distinct. The Pastor of Hermas trebuie inteles ca un efort din partea cuiva din biserica de a restabili autoritatea darului profetiei. Insa efortul a fost zadarnic. O data cu eclipsarea darurilor spirituale si preluarea autoritatii in biserica de catre slujbasii obisnuiti, a urmat un declin al puterii spirituale si a curatiei doctrinare a bisericii primare.

  Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>