Devotionale despre slujire

Importanţa echipei


“Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită in trei nu se rupe uşor”.
(Eclesiastul 4:12)

Thor Heyerdahl, omul de stiinta care pentru a-si dovedi teoria originii polinezienilor traverseaza Oceanul Pacific intr-o pluta, incearca sa dovedeasca prin faptele sale o noua teorie proprie. El crede ca mult inainte de Columb, vechii locuitori ai bazinului mediteranean, fenicienii sau egiptenii, au ajuns pe tarmurile Americii de Sud pe corabii de papirus, ducand cu ei o civilizatie infloritoare.

Astfel se naste o a doua expeditie, cea a traversarii Atlanticului pe o corabie de papirus. El reuseste acest lucru doar cu a doua corabie, prima scufundandu-se dupa 51 de zile de navigare, prinsa de o furtuna. Echipajul a fost pescuit de yahtul american “Shenandoah”.
La numai un an dupa acest eveniment, “Ra 2” reuseste traversarea. Insa as dori de data aceasta sa ma opresc asupra unui alt aspect al acestei calatorii: componenta echipajului.

Capitanul corabiei era Heyerdahl, pe care il cunoastem deja. Medicul sovietic Iuri Alexandrovici Cenkevici, admis pe bord in urma unui concurs, este un pasionat cercetator al reactiilor umane in diferite situatii si al limitelor fiziologice si psihologice. Inainte de a se imbarca pe “Ra”, el a petrecut un an pe o banchiza de gheata in deriva aproape de Polul Nord. Un altul era Djibrine Abdulaye, mester constructor de corabii, african, mahomedan convins.

Despre al treilea membru s-a spus ca este inginer si expert in papirus. Sigur este ca a fost campion al Africii la karate si judo, fiind in acelasi timp un excelent inotator subacvatic. Apoi, ziaristul si alpinistul italian Carlo Mauri, care face cunostinta cu aceasta ocazie cu navigatia pe mare. Al cincilea a fost Norman Baker, american, singurul dintre cei 7, care avea o bogata experienta in navigatie. In sfarsit, profesorul de antropologie Santiago Genoves, un mexican erudit, care detesta marea si nu stia sa inoate, completa echipajul.
Acesti oameni atat de diferiti ca natii, religii, pregatire, profesiune, aspiratii, s-au unit pe puntea unei corabii de papirus, tentati de mirajul unei aventuri inedite.

Fiecare dintre noi traim in colective diferite. Acasa, la scoala, la lucru, la biserica, ne miscam dintr-un colectiv in altul. Depinde de fiecare membru al colectivului daca acest timp petrecut impreuna este sau nu placut. Esti un om dorit in colectivele din care faci parte?

Viorel Dascalu

Sursa: www.vioreldascalu.ro

Motivatia slujirii

Un tanar a venit la Domnul Hristos si L-a intrebat “Ce trebuie sa fac pentru a mosteni viata vesnica? ” Dupa un scurt dialog, raspunsul pe care il ofera Isus il face sa plece intristat, refuzind binecuvintarile cerului in favoarea bogatiilor efemere pe care le avea.

Atunci cind deschidem Cuvantul lui Dumnezeu , descoperim adevaruri pe care ni le insusim la nivel intelectual considerind ca practica un este pentru noi ci pentru altii. Ne consideram bogati si nu ducem lipsa de nimic si nu stim ca in fond suntem saraci orbi si goi.

Care este adevarata motivatie a slujirii tale? Inainte de a citi mai departe as vrea sa te opresti si sa oferi un raspuns sincer la aceasta intrebare.

In timpul Domnului Hristos, fariseii incercau mereu sa cistige favoarea cerului , ajungind pina acolo incit sa plateasca zecime din chimen si marar , sau aruncind bani in visteria templului pentru a face zgomot aratind celor din jur darrnicia lor. Prin favoarea pe care o asteptau din partea cerului, nu doreau altceva decat sa-si asigure onoarea si prosperitatea paminteasca si sa dobindeasca reputatia de oameni sfinti . Isus nu priveste la ceea ce izbeste privirea si auzul, ci la inima lor si declara ca Dumnezeu un primeste o astfel de slujire si ca lingusirea si admiratia oamenilor era singura rasplata pe care o vor primi vreodata.

Cand faci milostenie sa nu stie stanga ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie facuta in ascuns; si Tatal tau care vede in ascuns iti v-a rasplati !

Cuvintele lui Isus exprima clar faptul ca actele de caritate nu trebuie sa aiba ca tinta dobandirea laudei si a cinstei din partea oamenilor. Cei care urmaresc lucrul acesta sunt crestini cu numele. Prin slujire, facind fapte bune, cel credincios nu trebuie sa-si aduca slava, ci trebuie sa fie un izvor de binecuvintare din care sa bea si cel mai neinsemnat dintre fratii Lui.

Poate ca nu adoptam atitudinea tanarului sau a fariseului, ci una neutra, de indiferenta fata de Dumnezeu si de aproapele, argumentind ca traim timp de criza, iar datoriile si copii sunt prioritatiile numarul unu !  Daca ne-am cerceta inima –spune E. G. White – am descoperi ca adevaratul motiv nu sunt datoriile ci este egoismul !  Din pricina lacomiei noastre ne afundam tot mai mult, iar mana prosperitatii lui Dumnezeu nu ne v-a insoti pentru a ne binecuvinta activitatile.

Consideratia ca avem o responsabilitate sfinta fata de copii nostrii este mare, uitind ca prima datorie si responsabilitate o avem fata de Dumnezeu.  Nu le ingaduiti copiilor vostrii sa fure darul de pe altarul lui Dumnezeu si sa-l foloseasca pentru ei insisi !

Sinceritatea scopului, adevarata bunatate a inimii, reprezinta motivatia pe care o apreciaza cerul. Sufletul care este sincer in dragostea Lui si consacrat este considerat de Dumnezeu mai de pret decat aurul din Ofir. El ne-a daruit un exemplu oferind celor care meritau moartea, pe singurul Lui Fiu. A dat ce a avut mai scump, a dat totul. Motivatia Lui – dragostea.

Dragostea se manifesta prin sacrificiu, iar acesta trebuie facut cu inima plina de bucurie. Oportunitati si privilegii pretioase ne sunt puse la dispozitie pentru a slujii in dragoste, iar daca le neglijam, ii inselam pe ceilalti, pe noi insine si pe Facatorul nostru.

Nu pierdeti ocaziile de a sluji lui Dumnezeu din dragoste si cu toata inima in timp ce pe buze se afla cantarea de lauda. In curand, foarte curand, pamintul cu ce este pe el v-a arde. Avem un cer de castigat, iar cuvintele –vino rob bun si credincios, ai fost credincios in putine lucruri te voi pune stapin peste multe lucruri, intra in bucuria stapinului tau, vor rasuna ca o melodie placuta si minunata urechilor.

Care este adevarata motivatie a slujirii tale?

Sursa:http://www.azsemaus.org

 

Preţul plătit de alţii… pentru tine

 

Marele Zid Chinezesc ii uimeste pe toti cei care il privesc, chiar si numai in fotografii. Dar, pretul pe care l-a platit poporul chinez pentru a detine aceasta minune a lumii a fost foarte mare.

Lucrarile la zid au durat zece ani, intr-un ritm de munca teribil, atat ziua, cat si noaptea. Imparatul Qin (sau Qinwang) al Chinei era un riguros planificator al actiunilor sale.

Pentru cea mai mare lucrare a omului pe pamant si-a propus un termen pe care el si supusii trebuiau sa-l respecte indiferent de pret.

La santierul Marelui Zid, Qin a trimis 300.000 de osteni din armata sa. Numarul lor era insa insuficient pentru o asemenea lucrare. Catre santier au fost astfel dirijati prizonierii de razboi, precum si toti infractorii sau „gura-casca” de care a curatat tara. Imparatul a reusit sa concentreze pe santierul imens al zidului 2 milioane de oameni. In realitate insa, a antrenat mult mai multe milioane de oameni.

Periodic, o mare parte erau schimbati din cauza bolilor, accidentelor si mai ales a deceselor. Autorii de peste timpuri au precizat pierderile, prin moarte, acestea ridicandu-se la un numar cuprins intre 400.000 si 1.000.000 de oameni. Trupurile lor au fost ingropate, sau mai bine zis incorporate pe loc in valul de pamant al zidului.

Conditiile de viata si de munca ale acelor nenorociti au fost ingrozitoare. Zona de nord pe care o strabatea zidul, o zona muntoasa, avea o clima aspra atat vara, cat si iarna. Conditiile de cazare si alimentatie erau asemanatoare celor pentru animale. Ritmul de munca era dat cu lovituri de sabie. Oamenii munceau din greu, multe ore pe zi. Bolile si ranile nu erau tratate. Nu existau conditii pentru spalare, nici resurse forestiere pentru lemn de incalzire. Facliile luminau noaptea numai locurile de munca si locuintele paznicilor. Animalele de tractiune erau insuficiente. La toate acestea se mai adaugau si raidurile popoarelor nomade, care loveau diverse puncte de lucru.

Pentru sustinerea vastului santier mai lucrau si alte milioane de oameni care, pe drumuri lungi, serpuitoare, carau imense cantitati de materiale, hrana, arme, lemne si apa.

Traim intr-o lume in care a calca pe altii in picioare este ceva normal. Pentru unii, nici un pret nu-i prea mare pentru a reusi. Putem sa trecem peste toti, ca sa reusim noi. Lucrul acesta nu-i este placut lui Dumnezeu.

Cine dispretuieste pe aproapele sau face un pacat, dar ferice de cine are mila de cei nenorociti. (Proverbe 14:21)

© Viorel Dascalu 2011

 

Clipe de slujire

„Dar toate aceste lucruri… sunt date la iveala; pentru ca ceea ce scoate totul la iveala este lumina. De aceea zice: ’Desteap- ta-te tu, care dormi, scoala-te din morti si Hristos te va lumina’.” (Efeseni 5,13.14)

Duhului Sfant Ii place sa ii aduca pe copiii lui Dumnezeu la lumina Sa. Si, daca ascultam de voia Sa, vom creste spiritual prin minunate experiente.

Desi m-am nascut cu un spirit de aventura si am continuat sa il cultiv, trec uneori prin situatii in care Tatal ceresc ma provoaca, dar in acelasi timp ma pune in incurcatura, in dorinta mea de a „iesi in fata” pentru Numele Sau. Exact acest lucru mi s-a intamplat in cele 5 minute cat vanzatoarea imi marca si ambala cumparaturile. Am auzit in spatele meu o conversatie intre doi cumparatori: „Daca ai reusit sa rezisti fara ele doua luni, de ce cedezi ispitei acum?” spunea un barbat.

Fara un plan premeditat, i-am cerut vanzatoarei sa ma scuze un moment. M-am trezit sarind peste bara cromata ce despartea casele de marcat si, inaintand spre doamna cumparatoare, i-am spus: „Nu aveti nevoie de tigara; aveti nevoie de o imbratisare. Dumnezeu va iubeste atat de mult, iar eu sunt aici ca sa va imbratisez din partea Lui.”

Fara nicio ezitare, a venit spre mine cu bratele intinse si m-a imbratisat la randul ei cu mare entuziasm si cu un zambet radios. Nu mi-a spus nimic, dar in timp ce punea la loc, pe raftul din spatele ei, pachetele de tigari, comenta catre cel ce-i marca si ambala cumparaturile: „Chiar nu am nevoie de tigari. Mai degraba cumpar o prajitura.”

Mi-am terminat cumparaturile si am plecat spre masina intrebandu-L pe Dumnezeu: „Oare ce-a fost in capul meu?”
Am descoperit ca, daca sunt sensibila la indemnurile Sale, Dumnezeu are pentru mine multe clipe de slujire, in care lumina Lui sa ajunga prin mine la ceilalti. Si, desi nu mi-a dat explicatii cu privire la intamplarea de la magazin, am plecat mai departe impacata cu gandul ca, pentru o clipa, acea femeie a revenit la viata si a zambit spre Dumnezeu, in timp ce El o imbratisa cu mainile mele.

Ce anume te indeamna Duhul Sfant sa faci azi? Lasa-L pe Hristos sa te lumineze!

Catherine Carpenter

Fa cunostinta cu familia mea

 

„Din gura copiilor si a celor ce sug la tata, ti-ai scos o intaritura de aparare impotriva potrivnicilor Tai, ca sa astupi gura vrajmasului si omului cu dor de razbunare.” (Ps. 8,2)

Este simplu sa te compatimesti cand iti petreci viata intr-un carucior cu rotile din cauza unei paralizii totale. Disperarea si sentimentul inutilitatii devenisera pentru mine o stare aproape normala. Din fericire, acum ele apar doar ca exceptii. In zilele in care simt nevoia unei incurajari, postasul imi aduce o scrisoare de la unul dintre „copiii mei” si privesc lucrurile din alta perspectiva. E o taina cum am inceput sa sponsorizez copii si din ce motiv. Acum nu m-as putea imagina facand altceva.

Felipe a fost primul copil caruia i-am spus bun venit in „familia mea”. El locuieste in Filipine impreuna cu parintii lui si cu cei sapte frati. Tatal lui munceste pe o plantatie de zahar, iar mama lui vinde peste. Felipe este de ajutor in gospodarie: aduce apa si are grija de vaci cand nu se duce la scoala. Prima data l-am cunoscut in urma cu sapte ani, cand el avea sapte ani. Primele doua scrisori au fost trimise de mama si de una dintre surorile lui.

Dupa aceea, a inceput sa-mi scrie si el, mai intai in filipineza, apoi in engleza. Progresele lui ma impresioneaza. In ciuda saraciei, Felipe nu s-a plans niciodata. Impreuna cu familia lui, imi este recunoscator pentru putinul pe care il fac pentru el. Ei il iubesc mult pe Dumnezeu, se iubesc unii pe altii si pe mine si au o credinta ce poate muta si muntii. Cel mai mult m-a miscat cand mi-a scris urmatoarele cuvinte: „Ma bucur ca ma iubesti in ciuda faptului ca sunt sarac.” Cum as putea sa nu-l iubesc?

Ce as putea sa mai doresc? m-am gandit. Mai multi copii, desigur! Patryga, de 13 ani, din Polonia, si Mohammed, din Sierra Leone, s-au alaturat „familiei mele” in urma cu patru ani. Din cauza razboiului, Mohammed nu a mai fost gasit. Nu se stie daca mai este in viata. Nu il voi uita niciodata. Rose, o micuta indianca Sioux, arata ca o papusa cand am vazut-o prima data intr-o fotografie. S-a mutat inainte de a o cunoaste mai bine.
Locuiesc singura si nu pot sa fac tot ce fac altii, dar pot sa ma bucur de „copiii mei”. Iti multumesc, Doamne, pentru onoarea si privilegiul de a sluji micii mele familii!

Dumnezeule, Tu ii iubesti pe copii. Da-mi si mie aceasta iubire, ca sa le slujesc. Amin!

Therese Allen

 

Un echilibru intre Maria si Marta

„Pe cand era pe drum, cu ucenicii Sai, Isus a intrat intr-un sat. si o femeie, numita Marta, L-a primit in casa ei.” (Luca 10,38)

Personal, consider ca Marta a fost barfita prea mult. Exista doua laturi in natura noastra, a fiecaruia – un echilibru mental si emotional –, latura Marta si latura Maria. Sunt necesare ambele vasle – si cea a credintei, si cea a faptelor –, pentru a ne conduce vasul prin apele tumultuoase ale pamantului si pentru a trai sanatos si echilibrat.

Marta din noi are grija de aspectele practice: curatenia si truda de fiecare zi, familia si alte indatoriri; Maria din noi se ingrijeste de sanatatea spirituala, prin a ne alatura Domnului Isus in fiecare dimineata, ca El sa ne tina aproape, iar noi Il iubim, Ii multumim si aducem inaintea Sa, in rugaciune, pe cei dragi si preocuparile noastre de fiecare zi.

Maria din noi studiaza, cauta sa faca bine; Marta din noi face binele. E nevoie de amandoua – o lectie la care nu ne-am gandit. Marta a dat de mancare la treisprezece persoane in plus in ziua aceea. Ea a fost ingerul pentru acei oameni flamanzi si obositi. In timp ce Maria avea privilegiul sa stea la picioarele Domnului Isus si sa soarba intelepciune, Marta pregatea hrana. Ni se spune ca „Marta era impartita cu multa slujire” (Luca 18,40).

Dumnezeu este un Dumnezeu atat al celui care tine focul aprins in vatra, cat si al celui care vegheaza asupra inimii. Marta a implinit chemarea la ospitalitate: „Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii, prin ea au gazduit, fara sa stie, pe ingeri” (Evrei 13,2). De asemenea, cand Lazar a murit, Marta a iesit sa-L intampine pe Domnul Isus, in timp ce Maria a ramas acasa (Ioan 11,20). Ambele lucruri erau necesare! Unii dintre noi sunt cei care ii intampina si ii saluta pe oameni, iar altii sunt cei tacuti, care asteapta acasa. Nici unii, nici ceilalti nu trebuie sa fie criticati.

Joyce, prietena mea, m-a sunat intr-o zi si mi-a spus ca, in sfarsit, intelesese de ce suntem noi asa de bune prietene: ea este Marta, iar eu Maria! Binecuvantata sa fie inima ei draga! Ea este cea care aduce mancarea la biserica si spala vasele dupa ce toti au mancat. Eu? Eu mananc din mancarea ei minunata, ii multumesc, si ma rog ca Dumnezeu sa-i dea multi ani!

Ce ai putea face astazi ca sa aduci laturile tale Maria si Marta intr-un echilibru sanatos?

Pat Nordman

 

E sanatos sa te oferi voluntar

„Drept raspuns, Imparatul le va zice: ’Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie mi le-ati facut’.”  (Matei 25,40)

Ron Neish, un capelan adventist, povesteste cateva lucruri vazute in cele sapte zile petrecute in Zona Zero, imediat dupa atacul terorist asupra Turnurilor Gemene. El a vazut pompieri si ofiteri de politie lucrand asiduu si descrie un pompier din New York, iesit demult la pensie si care avea probabil cam 90 de ani, cum participa imbracat in echipamentul de pompier din anii 1930. Neish relateaza ca acest venerabil domn a devenit „o parte reala si bine-venita a programului de salvare”. Mi-l imaginez trezindu-se in dimineata aceea de marti si urmarind tragedia ca noi, ceilalti. Ochii i se umplu de lacrimi si de compasiune. Urca in podul casei, isi scoate uniforma veche de 60 de ani si raspunde chemarii la datorie.

Care este secretul? Ce ii face pe unii oameni sa se abata din drumul lor pentru a-i sluji si salva pe altii? Se desprind de multime ca Maica Tereza sau Schindler (industrias german care a salvat muncitori evrei). Nu toti sunt religiosi, dar isi asuma de bunavoie riscuri pentru altii.

Ne simtim bine cand stim ca am ajutat pe cineva, iar stiinta ne spune ca si sanatatea noastra are de castigat. Faptul de a ne angaja in mod voluntar in servicii comunitare sau de asistenta sociala poate sa ne prelungeasca viata. Cercetatorii de la Universitatea Michigan relateaza ca pensionarii care slujesc in calitate de voluntari doar 40 de ore pe an au tendinta de a trai mai mult decat ceilalti. Voluntarii sunt mai fericiti si se bucura de mai multa energie si mai mult control asupra vietii lor. In Canada, cam una din patru persoane care au peste 65 de ani lucreaza ca voluntar. Se bucura de o calitate mai buna a vietii si de o activitate fizica sporita.

In aceasta epoca a raului fatis, Dumnezeu doreste sa facem mai mult decat sa ne frangem mainile. E timpul sa nu mai criticam si sa incepem sa incurajam; sa uitam de propria stima de sine scazuta si sa o ridicam pe a altora; sa ne pregatim nu doar pe noi insine pentru a Doua Venire a Domnului Hristos, ci si pe cei din jurul nostru.

Intreaba-te: „Unde ar putea Dumnezeu sa imi foloseasca darul slujirii?” si angajeaza-te, inscrie-te astazi ca voluntar.

Ella Rydzewsk

 

Fratele mai mare


„Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai.” (Ioan 15,13)

M-am aplecat foarte mult ca sa-i privesc direct fata murdara, patata cu suc. „Hei, puiule! Cum te cheama?” l-am intrebat. Niciun raspuns. Ochii lui verzi, larg deschisi spuneau totul. Intrasem in spatiul lui intim de sub masa de joc maronie si probabil il speriasem. Am spus bland: „Pe mine ma cheama Adam…” Dar am fost intrerupt de o voce neincrezatoare: „Pe el il cheama Jordan; este varul meu.”

M-am intors sa vad cine vorbea: o fata slabuta, de 7 ani, care imi spuse cate ceva despre baiatul de sub masa de care trebuia sa aiba grija. „Jordan. Ce nume frumos!” am remarcat eu, intorcandu-ma spre el. Ochii lui speriati continuau sa ma priveasca fix, in timp ce stateam aplecat spre el. Nimic din ce ii spuneam nu reusea sa il scoata din tacerea lui. Scotoceam in minte ceva ce ar fi putut sa-l determine sa vorbeasca. Desi nu a spus nimic, treptat am reusit sa-i castig increderea. Apoi, intr-o zi, l-am facut sa iasa din ascunzatoarea lui. Se apropia tot mai mult de mine in timp ce-i citeam. Am intins mana, iar el a apucat-o inca temator, cu degetele lui mici si murdare. Am ezitat putin inainte de a-l trage mai aproape, apoi l-am cuprins in brate, iar el, timid, s-a cuibarit langa mine. Timp de cateva saptamani, invatase sa aiba incredere in mine, dar niciodata in totalitate.

Cand il vedeam pe Jordan zambind si razand, aveam un mare sentiment de usurare, dar adesea ma coplesea mania si frustrarea. Indivizii care le refuzau copiilor ceea ce isi doreau cel mai mult – iubire, intelegere si mangaieri blande – ma infuriau. Problemele mele personale cu calculii si faptul ca imi trebuia o masina pareau neinsemnate! Viata lui Jordan fusese distrusa din punct de vedere afectiv. El fusese neglijat, abuzat si ignorat.

Relatia mea cu Jordan m-a invatat ca nimic din tot ceea ce voi reusi in viata nu va avea valoare sau semnificatie daca nu voi fi gata sa le folosesc pentru a indrepta aceste rele ingrozitoare. Peste 50 de ani, voi putea privi inapoi cu recunostinta asupra realizarilor mele doar daca mi-am folosit educatia si am dobandit cunostinte pentru a indeparta suferinta umana.

Ce poti sa faci azi pentru a usura suferinta copiilor lui Dumnezeu (de toate varstele)?

Adam David Getchell


Maini in rugaciune

„Dati si vi se va da; ba inca vi se va turna in san o masura buna, indesata, clatinata, care se va varsa pe deasupra. Caci cu ce masura veti masura, cu aceea vi se va masura.” (Luca 6,38)

Capodopera lui Albrecht Dürer, „Maini in rugaciune”, mi-a schimbat viata. Povestea mainilor din tablou m-a ajutat sa inteleg ce inseamna sa te sacrifici pentru altii.

Intamplarea are loc in secolul XV, intr-un sat de langa Nürmberg, unde locuia o familie cu 18 copii. Tatal, bijutier, lucra 18 ore pe zi pentru a-si hrani familia. Doi dintre fii, Albrecht si Albert, isi doreau sa studieze arta in Nürmberg. Dar nu aveau bani. Baietii au hotarat sa dea cu banul. Cel care pierdea urma sa se angajeze ca miner in zona si sa lucreze pentru a-l intretine pe celalalt. Dupa patru ani, dupa ce isi incheia studiile, cel ce castiga urma sa se intoarca pentru a-l intretine pe cel dintai. A castigat Albrecht.

Aproape imediat, Albrecht a facut o impresie buna. Gravurile, lucrarile in lemn si in ulei erau mult mai bune decat ale celor mai multi profesori, iar inainte de absolvire incepuse sa castige bani din tablourile vandute.
Cand tanarul artist s-a intors in satul sau, familia a organizat o sarbatoare. Albrecht s-a ridicat pentru a toasta in cinstea fratelui sau care facuse totul posibil: „Iar acum, Albert, este randul tau. Acum poti pleca la Nürmberg ca sa-ti implinesti visul, iar eu te voi sustine.”

„Nu, nu”, spuse Albert, in timp ce lacrimile ii curgeau pe obraz. „Este prea tarziu. Uite cum arata mainile mele dupa patru ani de munca in mina! Nu am niciun deget care sa nu fi fost zdrobit cel putin o data, iar la mana stanga am artrita, nici nu as putea tine cu ea un pahar, dar sa mai si pictez.”

In cinstea sacrificiului lui Albert, Albrecht picta cu migala mainile fratelui sau, cu palmele apropiate si cu degetele noduroase inspre cer – renumitele maini in rugaciune.

Azi, privind la tabloul lui Dürer, ma intreb: Stiu eu cu adevarat ce inseamna sa te sacrifici? Sa oferi pana te doare? Sa-ti dai viata pentru altcineva? Pierd eu binecuvantarea promisa in Luca 6,38?

Doamne, Tu Ti-ai dat viata pentru mine. Ce as putea sa sacrific si eu?

Carolyn Towles

 

Euforia celui care ajuta

„Sa nu obosim in facerea binelui; caci, la vremea potrivita, vom secera, daca nu vom cadea de oboseala.”  (Gal. 6,9)

Crestinismul promoveaza o filozofie a slujirii care spune: „Mergi si intra in legatura cu cineva”. Noi facem aceasta, pentru ca asa a spus Dumnezeu. Iata o duzina de indemnuri care fac apel pentru slujire:

1. Ai mila de cei saraci (Prov. 14,21). 2. Ajuta-l pe aproapele tau (Is. 41,6). 3. Imparte-ti painea cu cei flamanzi (Is. 58,7). 4. Ofera un pahar cu apa (Matei 10,42). 5. Daca ai doua haine, da-i una cuiva care are nevoie (Luca 3,11). 6. Da, si ti se va da (Luca 6,38). 7. Ai grija de altii (1 Cor. 12,25). 8. Fii bun si milos (Efes. 4,32). 9. Sprijina-i pe cei slabi (1 Tes. 5,14). 10. Viziteaza-i pe orfani si pe vaduve (Iacov 1,27). 11. Imbraca-i pe cei goi (Iacov 2,15.16). 12. Daca vrajmasii tai sunt flamanzi, da-le paine sa manance (Prov. 25,21).

Cand practicam o amabilitate naturala, binefacerea si o slujire neprefacuta, facem sa sporeasca si sanatatea noastra, si sanatatea celor din jurul nostru. In cartea sa, Puterea vindecatoare a binefacerii, Allan Luks spune ca aceia care se ofera sa-i ajute pe cei din jur sunt inundati de sentimente bune, pe care el le numeste „euforia celui care ajuta”. Aceste sentimente bune pot sa reduca mult stresul si sa elibereze endorfine – antialgicele sau calmantele naturale ale corpului. Aceasta „inundare” initiala este urmata de o perioada mai lunga de prosperitate emotionala sporita.

Cei care merg regulat in vizita la spitale ca sa se roage, sa duca flori si sa cante pot beneficia de „euforia celui care ajuta”. Opt din zece voluntari au spus ca simtamintele bune ale sindromului ajutorarii altora revin, desi cu o intensitate mai mica, atunci cand fapta de ajutorare este rememorata. Imaginati-va, doar gandul la ea produce euforia celui care ajuta!

Timpul este problema cea mai mare. De aceea, eu cred ca Dumnezeu a creat o zi speciala pentru vindecare si pentru slujire – Sabatul.

Majoritatea crestinilor serbeaza o zi speciala pentru inchinare si pentru reflectie, dar prea multi uita ca Domnul Isus a spus ca trebuie, de asemenea, sa facem bine in Sabat.

Planifica astazi ce poti face ca sa ajuti pe cineva in Sabatul care urmeaza. Facand asa, tu vei trai binecuvantarea mai mare – euforia celui care ajuta!

DeWitt Williams

 

Si tu poti „livra” desfatare

„Domnul sa-ti fie desfatarea, si El iti va da tot ce-ti doreste inima.” (Ps. 37,4)

Cand CD playerul meu s-a blocat, am intrat in panica. O parte din sufletul meu a murit. Muzica era pentru mine un sistem de sustinere a vietii. Cuvintele descoperite intr-o opera din Germania exprimau sentimentele mele: „Bach ne-a dat cuvantul lui Dumnezeu, Mozart ne-a dat rasul lui Dumnezeu, Beethoven ne-a dat focul lui Dumnezeu”. Eu cred ca Dumnezeu ne-a dat muzica, pentru a ne putea ruga fara cuvinte. si linia mea de comunicatie cu Dumnezeu se blocase. Intotdeauna mi-a placut muzica. si cand eram copil ascultam muzica mereu. Tineam un tranzistor mic sub perna, ca sa ascult si noaptea, cand se presupunea ca dorm.

Un grav accident de circulatie m-a facut sa stau opt luni in spital, dar prietenii si colegii de clasa mi-au daruit un radiocasetofon. A fost cel mai bun medicament – fara niciun fel de efecte secundare negative!

In timp, lucrurile s-au schimbat, dar dragostea mea pentru muzica a ramas. Fiind paralizata de la gat in jos, sunt dependenta de altii pentru lucruri foarte simple. Cand am implinit 37 de ani, membrii familiei mi-au daruit un sistem stereo complet – radio, dublu casetofon, CD player cu 5 discuri si – piesa cea mai importanta pentru mine – telecomanda. Puteam sa ascult muzica oricand voiam! Eram in culmea fericirii!

In ziua in care muzica a murit, am inghetat. Nu puteam sa ma intorc la orele de tacere. Singura cunostinta care putea sa ma ajute pleca pentru o saptamana. Eram devastata. Totusi a aranjat ca altcineva sa duca aparatul la reparat si a promis ca fiul ei mi-l va reinstala!

In Matei 25, Imparatul le spune:Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia”, acelora care le-au dat de mancat celor flamanzi, le-au dat apa de baut celor insetati, i-au imbracat pe cei goi si i-au vizitat pe cei bolnavi si pe cei aflati in temnita. Eu as adauga: „si acelora care i-au redat muzica unui biet tetraplegic (care are paralizate si mainile, si picioarele)”.

Dumnezeu doreste sa-i dea fiecaruia tot ce-i doreste inima – dar poate ca El are nevoie de tine ca sa fii persoana care „livreaza” acele lucruri! Cine ar avea nevoie de tine astazi?

Therese Allen

 

Sacrificiul ciupercii

“Adevarat, adevarat, va spun, ca, daca grauntele de grau, care a cazut pe pamant, nu moare, ramane singur; dar daca moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24)

In lumea celor care nu cuvanta sunt multe exemple de animale sau plante care-si dau viata pentru ca sa poata aparea o alta viata. Semintele puse in pamant incoltesc si mor dand posibilitatea ca o planta noua sa aduca roada. Fiecare exemplu ce s-ar putea oferi demonstreaza ca a te sacrifica nu este un lucru rusinos.

Printre ciupercile din genul Coprinus se afla mai multe specii de ciuperci care au niste calitati ciudate. Ele, pana ajung la maturitate, cresc ca mai toate celelalte ciuperci. Dar, cand s-au dezvoltat suficient, ele incep sa-si manifeste comportamentul bizar.

Pentru ca sa-si poata imprastia sporii pe suprafata pamantului, ciuperca isi autodizolva o mare parte din lamele si din palarie intr-un lichid negricios. Acest lichid curge pe suprafata pamantului asemanator cu o cerneala „parfumata”.

Procesul inedit care are loc a fost studiat de oamenii de stiinta. Ei au constatat ca, odata ajunsa la maturitate, ciuperca produce in celulele sale niste enzime care au proprietatea de a consuma tesuturile asa cum este digerata hrana in corpul mamiferelor. Astfel, in functie de marime, ciupercile se „autodistrug” in decursul a cateva zile (cele cu dimensiuni mai mari) sau chiar in cursul a cateva ore (cele care au dimensiuni mai mici. Lichidul care a rezultat poarta cu el sporii ce vor da nastere la alte ciupercute si se constituie intr-un fel de ingrasamant organic pentru succesori.

Totul se petrece asa pentru ca sa poata reaparea noi si noi ciupercute care la randul lor se vor „scurge” pe suprafata solului.

Sa te sacrifici de dragul altuia nu este un lucru firesc, normal. Doar cei care-L iubesc cu adevarat pe Dumnezeu sunt dispusi sa se sacrifice. Domnul Isus Hristos s-a oferit pe Sine Insusi ca jertfa, pentru ca tu si eu sa putem trai viata vesnica. Cum raspunzi la acest sacrificiu suprem? Incearca sa te sacrifici si tu spre binele colegilor, prietenilor, fratilor sau chiar parintilor tai! Fa tu primul pas si vei fi fericit.

Viorel Dascalu

 

In echipa

Inventarea celor mai multe obiecte si instalatii pe care le folosim astazi, nu poate fi atribuita in nici un caz unui singur om. Ea este rodul muncii, cunostintelor si fanteziei creatoare a multor mecanici, ingineri si tehnicieni foarte priceputi si perseverenti.

De exemplu, automobilul ar fi ramas doar o „trasura fara cai” daca atat de multi oameni nu si-ar fi adus aportul la dezvoltarea lui. Printre acestia fac parte: Philippe Vaughan – care a brevetat rulmentii cu bile; Thomson – care a inventat „pneumaticul” din cauciuc, adica ceea ce astazi numim camera de aer a rotilor; Forest Ferdinand – care a inventat magnetoul in 1897.

Parbrizul, inventat in 1905 de Georges Huiller, era la inceput un simplu geam menit sa apere de insecte. El a suferit continue transformari pana a ajuns la forma actuala, curbata in plan orizontal. Materialul din care este fabricat a prezentat si el o tema de lucru pentru specialisti. De la sticla obisnuita, deosebit de casanta si periculoasa datorita cioburilor ce apar la spargerea brusca, s-a ajuns in zilele noastre la sticla numita „duplex” si „securit”.

Chiar si roata de rezerva a fost ideea cuiva. Ea apartine romanilor George si Petre Cristea, originari din Timis, care, stabiliti in America, au brevetat-o in 1926.

Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca ar trebui sa o iei cu toate inventiile de la zero? Daca nu ai beneficia de sprijinul celor dinaintea ta sau de langa tine, ar fi vai si amar. Dumnezeu ne-a creat ca sa putem sa ne sprijinim unii pe altii, sa ne ajutam reciproc si sa ne folosim de darurile pe care ni le-a oferit El. Prea putine lucruri se pot realiza de unul singur.

“Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor.  Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice!  … Si daca se scoala cineva asupra unuia, doi pot sa-i stea impotriva; si funia impletita in trei nu se rupe usor.” (Eclesiastul 4:9-12)

Dumnezeu te cheama ca sa fii dispus sa lucrezi in echipa. Ajuta-i pe cei de langa tine si lasa-te ajutat de ei!

Viorel Dascalu

 

Ordinul se executa!

In urma unui bombardament, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, o mare portiune de cale ferata a fost distrusa. Fiind un tronson vital pentru transportul de marfa, persoane, trupe si armament, s-a decis ca este vitala repararea imediata a acelei portiuni stricate. Pe langa lucratorii de la caile ferate, nevoia a facut ca sa fie detasati si un pluton de soldati care sa ajute celor ce lucrau la reparatie. Ei erau comandati de un plutonier foarte arogant.

La un moment dat, trebuia ridicat un stalp de beton foarte greu. Soldatii se opinteau, dar parca nimic nu ar fi reusit sa clinteasca stalpul. Plutonierul ocara si batjocorea de mare zor. Isi varsa toti nervii pe cei care se chinuiau sa-si faca treaba.

Pe langa grupul de soldati trece un barbat. Se opreste, vede situatia, asculta cuvintele aspre pe care le rosteste plutonierul si apoi ii zice: „De ce nu pui si dumneata mana sa-i ajuti?” Raspunsul primit a fost raspicat si sec: „Eu supraveghez si comand. Ei trebuie sa munceasca!” Noul venit s-a mirat de raspunsul primit. Isi da jos haina, se opinteste alaturi de soldati si reuseste sa-i ajute pe tinerii napastuiti. In scurt timp stalpul era inlaturat.

Se intoarse apoi spre comandantul cel arogant si-i spuse pe un ton plin de bunavointa: „Altadata, cand o sa mai aveti nevoie de ajutor, sa ma chemati caci voi veni!” Plutonierul, intrigat de bunavointa aratata, il intreba pe necunoscut: „Da cine esti dumneata?” Si omul, in timp ce-si lua haina, dadu un raspuns ce-l muie de tot pe plutonier: „Sunt un general in armata pe care dumneata o ocarasti si o faci de ras.”
Biblia vorbeste astfel despre cei care doar dau ordine:

“Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat, si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor sa le miste”. (Matei 23:4)

Este usor sa dai ordine, nu-i asa? Asa fac cei mai multi dintre sefi. Dar sunt si copii care dau ordine parintilor si fratilor lor. Acest lucru nu este de la Dumnezeu.

Acum este momentul ca sa incetezi a mai da ordine fratilor, colegilor, parintilor sau rudelor tale. Nimeni nu te-a pus sef. Esti doar un slujitor, ca toti ceilalti.

Viorel Dascalu

 

Focul si iluminatul

Mii de ani focul deschis a fost folosit ca sursa de iluminat. El era preluat de la incendiile naturale, de la lava incinsa sau de la copacii aprinsi de trasnete. Alteori, in urma eforturilor serioase, era aprins de om prin frecarea lemnelor sau folosirea amnarului. Se intretinea, in limita posibilitatilor, prin adaugarea de lemne sau se „conserva” in vetre sub forma de jar acoperit cu un strat de cenusa.

„Modernizarea” surselor de iluminat a insemnat folosirea facliei sau a tortei. Confectionarea acestor luminatoare era simpla. Unui bat din lemn de conifer i se infasura varful cu o „carpa” imbibata in rasina sau alte substante combustibile (bitum sau titei).

A urmat folosirea opaitelor sau candelelor. Acestea sunt lampi mici, primitive, ce constau dintr-un recipient ceramic sau metalic umplut cu seu, untura sau ulei si in care se introducea un fitil. Un astfel de luminator putea sa functioneze nealimentat pana la zece ore. Trebuie mentionata „lampa de foc”. Asa se numea un opait-ceasornic ce avea gradatii pe recipientul transparent si se puteau face asociatii intre nivelul de combustibil consumat si timpul scurs.

Inventarea lumanarilor a adus nenumarate beneficii estetice, calitative si practice pentru iluminat. Confectionata simplu (ceara de albine, grasime de balena sau parafina si un fitil) si avand gradatii de-a lungul cilindrului sau, lumanarea oferea constant lumina si arata curgerea timpului.

Desi civilizatia isi spune cuvantul, mai sunt zone, ici si acolo, unde oamenii mai aprind focul ca in vremurile stravechi sau isi lumineaza adapostul cu torte sau opaite.

Foarte multe pasaje din Scriptura vorbesc despre rolul si importanta luminii. De cele mai multe ori cand se foloseste acest termen este vorba despre crestin. El este asemanat cu o lumina si este chemat sa ofere lumina celor din jurul sau.

“Nimeni n-aprinde o lumina, ca s-o puna intr-un loc ascuns sau sub banita; ci o pune intr-un sfesnic, pentru ca cei ce intra, sa vada lumina”. (Luca 11:33)

Daca esti sincer cu tine insuti, vei descoperi ca in viata ta sunt momente in care ai ascuns lumina. De teama ca altii sa nu rada de tine pentru ca esti crestin, te comporti ca ei, vorbesti ca ei sau chiar mergi cu ei in locuri unde nu este bine. In acele momente tu nu mai esti lumina, ci intuneric.

Cere-i astazi lui Dumnezeu sa te ajute ca sa fii constient permanent de datoria pe care o ai, aceea de a lumina!

Viorel Dascalu

 

Satul caracatitelor

Priceperea vietuitoarelor de a-si construi locuri in care sa se adaposteasca ne demonstreaza ca ele nu sunt asa de „inapoiate” cum credem de multe ori. Cuiburile sau adaposturile pe care unele specii de animale si le fac ne lasa uneori muti de uimire. Bine, poate esti de acord cu aceasta in dreptul unor specii cum ar fi albinele, termitele sau furnicile. Dar, care este parerea ta daca este vorba despre caracatitele ce-si construiesc sate?
Se stie ca cele mai multe dintre caracatite traiesc, in general, in scobiturile stancilor. Unele prefera insa si alte tipuri de locuinte: burlane de metal, borcane sau sticle.

Cunoscutii oceanografi francezi J. Y. Cousteau si Fr. Dumas au demonstrat ca si caracatitele au capacitati extraordinare in ce priveste construirea adaposturilor. In cartea lor „Lumea tacerii”, Cousteau si Dumas descriu cateva dintre peripetiile prin care au trecut in primii 14 ani de explorari subacvatice. Printre altele, este prezentat si un „sat” de caracatite, pe care l-au intalnit in Marea Mediterana.

Intr-una dintre scufundari, au dat peste niste salasuri ciudate, construite de caracatite. Iata cum prezinta ei una dintre „vilele” cele mai somptuoase:

„Avea un acoperis alcatuit dintr-o dala mare de piatra plata, care putea sa cantareasca vreo 10 kg. Una dintre laturile dalei era ridicata cu vreo 20 cm si mentinuta in aceasta pozitie de doua praguri: o piatra si o caramida rosie. In interior, noroiul fusese scobit pana la o adancime de 11-15 cm. In fata intrarii era un parapet facut din maruntisuri: pietre, cioburi de sticla si de ceramica, cochilii, carapace de crabi si chiar o anemona inflorita, intruchipand o gradina.”

Este lesne de inteles motivul pentru care multe dintre animale isi construiesc adaposturile laolalta. Metoda aceasta le ofera mai multa protectie. Grupul poate vana mai usor si se poate apara mai bine decat individul. Este un fel de ajutor reciproc.

Si din punct de vedere spiritual grupul este la fel de important. Ne putem incuraja in momentele cele mai grele. Ne putem ruga unii pentru altii, ne putem sprijini si ajuta unii pe altii.

Biblia spune ca adunarea laolalta este de dorit:

“…Sau mai degraba, ca sa ne imbarbatam laolalta in mijlocul vostru, prin credinta pe care o avem impreuna, si voi si eu.(Romani 1:12)

Mirela Dascalu
Adevaratii olimpici

„Nu stiti ca cei ce alearga in locul de alergare, toti alearga, dar numai unul capata premiul? Alergati dar in asa fel ca sa capatati premiul!” (1 Cor. 9,24)

Milo din Croton, un mare atlet din Antichitate, avea faima legendara de luptator neinfrant. Intr-o lupta, trei caderi in genunchi constituiau infrangere, dar Milo nu a fost ingenuncheat niciodata. Se povesteste ca si-a inceput antrenamentul, luand pe umeri un tauras si mergand cat putea de mult. A continuat asa, ajungand tot mai tare pe masura ce taurul crestea in greutate. Dupa patru ani, Milo a mers la Jocurile Olimpice. Ca sa impresioneze multimea, a sacrificat taurul si i-a purtat pe umeri cadavrul masiv, patru sute de metri prin stadion. In prima sa lupta, Milo a fost victorios, incepandu-si astfel ilustra cariera.

Jocurile Olimpice au inceput in Grecia in anul 776 i.Hr. si s-au tinut permanent, o data la patru ani, pana in 393 d.Hr., cand imparatul Theodosius a poruncit sa fie inchise toate centrele pagane.

Apostolul Pavel a folosit Jocurile Olimpice ca ilustratie pentru invataturi crestine. El ne atrage atentia asupra urmaririi telului, asupra perseverentei si rezistentei atletilor, dar arata ca noi trebuie sa tintim spre ceva mai de pret decat faima sau o cununa de lauri, „care se poate vesteji” (2 Cor. 9,25). Tinta noastra ar trebui sa fie viata vesnica (1 Tim. 6,12; Fil. 3,14).

Se spune ca Esop a intalnit odata un sportiv care se lauda cu victoria sa. Filozoful l-a intrebat daca adversarul a fost mai puternic. „Nu, nu!”, a raspuns atletul. „Forta mea s-a dovedit a fi cu mult mai mare.” „Ei bine, omule fara minte,” a spus Esop, „ce cinste ai castigat daca, fiind mai puternic, ai triumfat asupra unui om mai slab? Ar fi fost acceptabil, daca ai fi invins prin iscusinta un om care iti era superior in forta trupeasca.”

Astfel a aratat Esop caracterul irational al competitiei umane. Apostolul Pavel ne ridica deasupra unei astfel de conduite, conducandu-ne sa depindem de bratele vesnice ale Tariei, care ne imputernicesc sa-i ridicam pe altii mai sus. Acesta este adevaratul spirit al olimpicilor veritabili.

Tu ce lucru faci pentru a-i ridica pe altii mai sus?

David Nieman

 

This entry was posted in Devotionale. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>