De ce ne numim adventişti de ziua a şaptea?

De ce ne numim adventişti de ziua a şaptea?

De ce li se spune adventiştilor „adventişti”

Numele identifică persoane şi organizaţii. Exact în urmă cu 150 de ani, mai precis la data de 1 octombrie 1860, pionierii adventişti au ales pentru biserica noastră numele „adventistă de ziua a şaptea”. Unii au zis că ar trebui să ne numim „Biserica lui Dumnezeu”. Alţii au considerat că e prea îndrăzneţ, lăsând la o parte faptul că şi alte biserici foloseau deja acest nume, generând poate confuzie. Drept urmare, după considerabile discuţii, a fost ales numele „Adventistă de Ziua a Şaptea” (The Advent Review and Sabbath Herald, 23 oct. 1860, pag. 179).

În realitate, procesul alegerii numelui pentru confesiunea noastră nu a fost chiar atât de simplu. Doar după foarte multe dezbateri pionierii noştri au votat să înregistreze oficial editura, singura instituţie a bisericii la acea dată. Evident, pentru definitivarea procesului de înregistrare, trebuia ales un nume instituţiei pentru care se votase să fie creată. Aşa cum decizia de a organiza editura tinerei biserici nu s-a luat uşor, la fel a fost şi cu decizia de a alege rapid un nume. Cu câteva luni înainte de conferinţa organizată la Battle Creek, Michigan, între 28 septembrie și 1 octombrie 1860, unde s-au discutat şi decis aceste chestiuni, au apărut câteva articole şi scrisori de la cititori în publicaţia bisericii – pe atunci purtând titlul

The Advent Review and Sabbath Herald. Au avut loc şi discuţii între membrii bisericii şi pastorii itineranţi, atât în ceea ce priveşte înregistrarea editurii, cât şi alegerea unui alt nume.

Cunoscut ca “cel mai cinstit om din oraş”, David Hewitt (1805-1878) a fost primul convertit al pionierului adventist Joseph Bates, în Battle Creek.

În timpul întrunirii din data de 1 octombrie 1860, Hewitt a fost cel care a propus numele “adventistă de ziua a şaptea” pentru biserica organizată simplu în vederea slujirii credincioşilor. James White a fost cel care a iniţiat discuţiile. La acea vreme, atât editura, cât şi incinta de 8,5 pe 13 metri din Battle Creek unde se ţinea conferinţa erau deţinute de persoane fizice – nu de membrii bisericii ca un corp unitar. James White deţinea editura (legal, era pe numele lui), iar sala de întruniri era construită pe o proprietate deţinută de Stephen Belden, cumnatul lui James. Dacă oricare dintre ei înceta din viaţă sau decidea să facă altceva cu proprietatea lui, membrii bisericii – care contribuiseră financiar la cei 5.000 de dolari, cât era valoarea netă a editurii, sau la cei 900 de dolari investiţi în construcţia casei de întruniri, cu trei ani mai devreme – aveau să-şi piardă investiţia. Din partea sa, James White insista să se găsească o metodă ca biserica să deţină legal editura, precum şi clădirile bisericii construite de comunităţile adventiste locale. Nu era câtuşi de puţin interesat să se continue cu aranjamentul de până atunci. La acea vreme, numărul de membri ajunsese la aproximativ 3.000 şi continua să crească .1 Evident, ceva trebuia făcut.

Numele, organizaţia – şi Babilonul

Deşi decizia de a înregistra oficial o instituţie s-ar putea nouă să ni se pară una simplă, pentru mulţi dintre pionierii noştri era o decizie dificilă, din cauza situaţiei lor particulare. Dat fiind experienţa lor adventistă millerită, inclusiv convingerea lor puternică asupra faptului că bisericile care respingeau adevărul biblic, aşa cum li se descoperise şi cum era cunoscut de ei, făceau parte din Babilonul descris în Apocalipsa 14:8, orice măsură luată – oricât de mică şi nesemnificativă în aparenţă – care ar putea, într-o măsură sau alta, să pară o îndreptare în direcţia înfiinţării unei biserici formale le producea o adevărată tulburare. Sub nicio formă pionierii noştri nu voiau să facă parte din Babilon. La urma urmei, fiind chemaţi să iasă din Babilon, cu siguranţă că nu voiau să voteze ceva care i-ar fi putut face să se întoarcă la el. Netrecând prin experienţa lor ca milleriţi, inclusiv cea din anii imediat următori mişcării millerite, ne este imposibil să înţelegem pe deplin convingerile profunde şi sincere ale pionierilor noştri în ceea ce priveşte organizarea ca instituţie.

Totuşi, după mai mult de o zi plină de ddezbateri, fără să mai punem la socoteală discuţiile care precedaseră conferinţa, larga majoritate a participanţilor au decis, în final, că simpla înfiinţare legală a instituţiei nu reprezintă în sine Babilonul – sau cel puţin au votat să se facă demersurile pentru organizare. Odată încheiată această dezbatere, s-au îndreptat cu discuţiile în direcţia alegerii unui nume. Din nou, „conceperea unui nume” a ridicat dileme teologice pentru câţiva dintre cei prezenţi în acel weekend. Ca şi în cazul organizării instituţiei în sine, motivul probabil al preocupării lor se găseşte în cartea Apocalipsa. Versetul 11 din capitolul 14 avertizează cu privire la închinătorii la fiară şi toţi cei care primesc semnul numelui ei. Drept urmare, alegerea unui număr specific, atât pentru editură, cât şi pentru bisericile noastre a generat, de asemenea, un motiv de reală tulburare pentru mulţi.

Variante

Joseph B. Frisbie a notat numele bisericii în jurnalul său în data de 1 octombrie 1860. El a fost unul dintre cei 25 de delegaţi participanţi la sesiunea condusă de Joseph Bates.

Este clar că, dintr-un anumit punct de vedere, situaţia genera deja confuzie. Prima biserică adventistă ce trebuia înfiinţată oficial era în Parkville, Michigan, cam la 60 de kilometri sud-vest de Battle Creek. Aceasta s-a întâmplat în 13 mai 1860. Pentru că „niciun nume n-a fost hotărât în privinţa rămăşiţei ca un corp comun”, ei au ales să se intituleze „Biserica din Parkville a celei de-a doua veniri a lui Hristos”2

(în limba engleză, „a doua venire” este desemnată prin cuvântul „advent”). Ulterior, în aceeaşi vară, adunarea adventistă din Fairfield, Iowa, a ales să se organizeze oficial sub numele de „Biserica Viului Dumnezeu”. S-a consemnat că cel puţin alte trei comunităţi adventiste din Iowa aşteptau acceptul conferinţei înainte de a începe demersurile. De fapt, au fost folosite mai multe nume în diferite locuri şi de diferite persoane pentru a identifica mica biserică ce creştea însă rapid. Probabil că cea mai folosită titulatură era „Biserica lui Dumnezeu”. Alţii au folosit numele de „Mica Rămăşiţă Răspândită” (uneori folosindu-se prescurtarea, „Mica Rămăşiţă”), „Mica Turmă” şi „Biserica lui Isus Hristos”. J. N. Laughborough şi-a adus aminte că uneori erau folosite şi numele „Poporul lui Dumnezeu” şi „creştini”.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a fi confundaţi, James White a mărturisit că atunci când era întrebat de prieteni din ce biserică face parte, se simţea jenat fiindcă nu putea să le spună precis. El a observat că mişcarea s-a dezvoltat mult faţă de zilele de început, în care nu era necesar niciun nume. Iată exact cuvintele sale: „Mi se pare că acest copil a crescut şi este teribil de ciudat să nu avem niciun nume pentru el.”3 E interesant faptul că exact în acea perioadă, Ellen White era acasă, dând naştere celui de-al patrulea fiu, pe 20 septembrie 1860. James White era perfect conştient de nevoia de a le pune nume copiilor, din moment ce el şi Ellen încă nu-i puseseră un nume noului lor născut.

După ce, în sfârşit, s-a luat decizia de a înfiinţa oficial instituţia editurii, părea general acceptat faptul că, prin aceasta, trebuia ales şi un nume. Acelora câţiva care susţineau că nu trebuie adoptat un anumit nume, James White le-a spus că lumea deja le atribuise o varietate de nume. Prin urmare, ar fi însemnat să le permită altora să decidă cum să se numească cei care păzesc Sabatul. Unii susţineau că „Biserica lui Dumnezeu” sau „creştini” erau singurele nume acceptabile, din moment ce erau singurele folosite în Noul Testament, alţii le-au răspuns că ambele erau prea generice, pe lângă faptul că „Biserica lui Dumnezeu” părea prea îndrăzneţ. James White nu era singurul care venise la conferinţă promovând numele „Biserica lui Dumnezeu”. Totuşi, pe măsură ce discuţiile au avansat, a ajuns să înţeleagă că e înţelept să fie ales un alt nume.

O soluţie
Pe parcursul dezbaterilor, James White a fost de părere că numele ar trebui să fie unul care să genereze cât mai puţine obiecţii din partea lumii întregi. Numele „adventişti de ziua a şaptea” a fost atunci „propus ca un nume simplu şi expresiv pentru credinţa şi poziţia noastră.”4

Ellen White, cu privire la numele „adventist de ziua a şaptea”

Deoarece recent dăduse naştere celui de-al patrulea fiu, se pare că Ellen White nu a participat la
conferinţa în timpul căreia a fost ales numele adventist de ziua a şaptea. Ulterior, ea a întocmit o scrisoare cu referire la acest nume. Declaraţia ei completă poate fi găsită în Mărturii pentru biserică, vol. 1, pag. 223, 224.

„Niciun nume pe care îl putem lua nu va fi corespunzător dacă nu este în conformitate cu mărturisirea noastră şi dacă nu exprimă credinţa noastră, făcând din noi un popor aparte. Numele «adventist de ziua a şaptea» este o mustrare evidentă pentru lumea protestantă. Iată linia de demarcaţie între închinătorii lui Dumnezeu şi cei care se închină fiarei şi primesc semnul ei.[…]

Numele adventist de ziua a şaptea scoate în evidenţă adevăratele trăsături specifice credinţei noastre şi va convinge mintea cercetătoare. Asemenea unei săgeţi din arcul lui Dumnezeu, îi va răni pe călcătorii Legii lui Dumnezeu şi îi va conduce la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi la credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” – Mărturii, vol. 1, pag. 223, 224.

Prima ocazie în care s-a folosit acest nume într-un material tipărit este o scrisoare adresată editorului The
Advent Review and Sabbath Herald, întocmită de S. T. Cranson din Tompkins, Michigan.
Scrisoarea, datată 20 martie 1853, apare în numărul din 14 aprilie, acelaşi an .5 David Hewitt, primul păzitor al Sabatului din Battle Creek, a fost cel care, într-un final, a făcut propunerea:
„Propun să luăm numele de adventişti de ziua a şaptea.”

Moţiunea a fost „liber dezbătută”, dar apoi a fost înlocuită de următoarea moţiune revizuită: „Propun să ne numim adventişti de ziua a şaptea.”

După prelungi discuţii, rezoluţia a fost adoptată, cu doar un singur vot împotrivă. Se pare că schimbarea de termeni, înlocuirea lui „să luăm” cu „să ne numim”, a fost suficientă pentru a fi pe placul celor care aveau încă rezerve în privinţa ideii de a lua un nume, convinşi că Apocalipsa 14:11 le permitea să voteze în favoarea unui nou nume. Nu a mai rămas apoi decât să se voteze recomandarea „numelui pe care l-am ales bisericilor, în general”. Şi această rezoluţie a trecut cu doar un singur vot împotrivă .6

John Byington, care nu a putut participa la conferinţă pe motiv de boală, le-a împărtăşit cititorilor Review reacţia sa: „În ceea ce priveşte numele, uneori m-am gândit că termenul simplu, biblic, «Biserica lui Dumnezeu” este tot ceea ce avem nevoie. Dar, meditând mai mult la acest subiect, înţeleg că Dumnezeu i-a dat poporului Său şi indivizilor nume în concordanţă cu timpul şi circumstanţele în care aceştia se aflau. […] Le-aş spune fraţilor mei răspândiţi peste tot că nu văd nicio obiecţie scripturistică sau rezonabilă la numele adventişti de ziua a şaptea, întrucât acesta este semnificativ în privinţa poziţiei pe care biserica lui Dumnezeu trebuie să o ocupe în vremea sfârşitului.”7 La mai puţin de trei ani după aceea, Byington avea să fie ales primul preşedinte al adventiştilor de ziua a şaptea.

După câteva săptămâni, James White avea să consemneze că o nouă biserică din Richmond, Iowa, a fost înfiinţată oficial, folosind noul nume de adventişti de ziua a şaptea. Au urmat şi altele, inclusiv biserica din Parkville, Michigan, care, în 1863, şi-a schimbat legal numele în „Societatea adventiştilor de ziua a şaptea din Parkville, Michigan”. De la acele mici începuturi, numele adventist de ziua a şaptea există astăzi în peste 200 de ţări în toată lumea, proclamând faptul că suntem încă păzitori ai Sabatului de ziua a şaptea, care aşteaptă cu nerăbdare a doua venire a lui Hristos.

NOTE:
1 George R. Knight, în Organizing to Beat the Devil (Hagerstown, Md: Review and Herald Publishing Association, 2001), pag. 34, estimează că până în 1852 erau 2.000 de sabatarieni adventişti. Deoarece se presupune că existau 3.500 de membri în momentul organizării Conferinţei Generale, în 1863, am concluzionat că în 1860 erau undeva în jurul a 3.000 de adepţi.

2The Advent Review and Sabbath Herald, 29 mai 1860, pag. 9.3Godfrey T. Anderson, „Make Us a Name”, Adventist Heritage, iulie 1974, pag. 30

4The Advent Review and Sabbath Herald, 16 octombrie 1960, pag. 170

5Ibid, 23 octombrie 1860, pag. 179

6Ibid, 14 aprilie 1853, pag. 191

7Ibid, 23 octombrie 1860, pag. 179

James R. Nix este directorul Ellen G. White Estate din cadrul Conferinţei Generale, în Silver Spring, Maryland, SUA.

James R. Nix

Sursa:  http:// adventistworld.org

This entry was posted in Istoria bisericii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>