De ce ne “bate” Dumnezeu ?

De ce ne “bate” Dumnezeu ?

Viata este un mozaic de experiente si transformari launtrice. Unele se intampla fara durere, dar altele au nevoie de „trecerea prin cuptorul suferintei”. In astfel de situatii, credinciosul neintelept striga: „De ce tocmai eu, Doamne?”

Cand ne esueaza planurile si cand ajungem pe pat de spital, mintea si inima noastra sunt puse la grea incercare. Sunt clipe de cercetare si de pocainta. Uneori, ne copleseste convingerea ca am ajuns sa platim pentru greseli savarsite mai inainte.

Sigur ca si aceasta este o parte de adevar. Exista si suferinte ispasitoare in care platim pretul vinovatiei. Nimeni nu poate semana buruieni si sa se astepte sa culeaga grau. Cel ce si-a chinuit trupul cu tot felul de abuzuri, va secera pretul suferintei. (Ca in cazul fumatorului, pocait si iertat astazi, dar bolnav de cancer.) N-avem de ce sa-L invinuim pe Dumnezeu pentru astfel de suferinte.

Alteori insa, suferinta nu este o retributie pentru vinovatii trecute, ci o unealta in mana maiastra a Creatorului nostru. Asemenea unei dalte, ea contribuie la modelarea caracterului nostru. Din punctul acesta de vedere, suferinta nu este un scop in sine, ci doar o cale spre o stare mai desavarsita:

„Nu v-a ajuns nici o ispita, care sa nu fi fost potrivita cu puterea omeneasca. Si Dumnezeu, care este credincios, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre; ci, impreuna cu ispita, a pregatit si mijlocul sa iesiti din ea , ca s-o puteti rabda” (l Cor. 10:13).

Auzim adesea pe cel proaspat convertit spunand: „De cand am devenit crestin, am mai multe ispite si necazuri ca inainte.” Despre cei carora totul le merge bine se spune ca: „Probabil sunt binecuvantati pentru ca stau bine cu Domnul”. Dar exista si o alta fata a monedei. Cel ce priveste in jur, vede ca nu de putine ori o duc bine si cei pacatosi. Unii dintre ei au foarte putine necazuri; bolile se pare ca-i ocolesc si totul pare ca le merge bine. Aceasta constatare i-a dat mult de furca psalmistului. Aduceti-va aminte ce scrie el in Psalmul 73:

„Era sa mi se indoaie piciorul si erau sa-mi alunece pasii. Caci ma uitam cu jind la cei nesocotiti, cand vedeam fericirea celor rai. Intr-adevar, nimic nu-i turbura pana la moarte, si trupul le este incarcat de grasime. N-au parte de suferintele omenesti si nu sunt loviti ca ceilalti oameni …” (Psalm 73:1-5)

Psalmistul nu si-a revenit din aceasta tulburare, decat atunci cand s-a gandit mai bine la soarta de la urma a celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu.

Patriarhul Iov a fost un om dupa inima lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a scutit sa treaca prin cuptorul curatitor al suferintelor:

„El stie ce cale am urmat; si, daca m-ar incerca, as iesi curat ca aurul.” (Iov 23:10)

Suferintele sunt o metoda de purificare a sufletului. Dumnezeu o foloseste adesea cu copiii Lui. Adeseori, ea are aspectul unor suferinte fizice, dar ea poate lua si forma unor chinuri si agonii ale sufletului.

Tineti minte ca Pavel a avut parte si de una si de cealalta. In 2 Corinteni 12:7-10 gasim marturia lui despre „tepusul” pe care-l purta in trupul sau si despre dorinta lui de a scapa de el. In alte parti, el ne vorbeste despre agoniile sufletului sau si despre suferintele provocate de atacurile invatatorilor mincinosi sau de alunecarile fratilor nestatornici.

Exista insa un text care ne poate da un raspuns complet la intrebarea din titlul articolului nostru. El se gaseste in epistola catre Evrei 12:5-11. Daca-l vom citi cu atentie, vom descoperi cinci idei principale care se aplica subiectului nostru:

1) Versetul 5 ne spune ca pedeapsa nu trebuie „dispretuita”, iar importanta ei nu trebuie minimalizata. Noi facem tocmai aceasta ori de cate ori ne plangem si devenim morocanosi, uitand ca ni se da o lectie si ca avem ceva de invatat din fiecare imprejurare a vietii.

„Nu-ti pierde inima cand esti mustrat de El”. A-ti pierde inima inseamna a ajunge sa te indoiesti, a pune la indoiala calitatea ta de copil al lui Dumnezeu din cauza unei situatii nedorite pe care o intampini. A nu-ti pierde inima inseamna pe de alta parte sa ramai statornic in incredintarea ca Dumnezeu este la carma tuturor lucrurilor si ca El face ca toate sa lucreze impreuna spre bine.

2) Versetul 6 ne spune ca pedeapsa este un semn al iubirii divine.

Pretentiile lui Dumnezeu sunt semne ca El ne este Tata si ca ne vrea sa-I fim asemenea. Iata ce gasim scris in cartea lui Iov: „Ferice de omul pe care-l cearta Dumnezeu ! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic” (Iov 5:17).

3) Versetul 6 ne spune ca pedeapsa este o dovada a faptului ca Dumnezeu ne accepta in familia Sa: „(El) bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeste.”

Prin procesul disciplinarii, Dumnezeu urmareste sa ne faca asemenea Fiului Sau preaiubit (Rom. 8:29). Daca un lata isi pedepseste copiii, si Tatal nostru cel ceresc trebuie sa faca acelasi lucru. In cuvintele unui cunoscut poet:

„ Cand trebuie sa-l pedepsesc,
simt chiar in trupul meu cum doare.
Si, cand il fac sa lacrimeze,
imi plange inima cu lacrimile lui.

Doar eu am dreptul sa-i aduc vina
si cu blandete sa-i dau pedeapsa,
pentru ca numai cel ce iubeste
poate sa-ndrepte pedepsind …”

4) Versetele 9 si 10 ne spun ca scopul final al pedepsei este profitul nostru etern: „Dumnezeu ne pedepseste pentru binele nostru, ca sa ne faca partasi sfinteniei Lui.” Noi nu putem pretui pedeapsa decat in masura in care ne supunem „Tatalui duhurilor” si intelegem ca disciplinarea urmareste desavarsirea noastra.

5) Versetul 11 ne spune ca este normal sa ne intristam sub pedeapsa. „Scoala suferintei nu este un timp de fericire, ci de educare”. Dumnezeu nu ne cere sa afisam o bucurie fortata si artificiala atunci cand trecem prin pedeapsa. Crestinii nu se bucura din pricina necazurilor, ci in ciuda lor!

6) Tot versetul 11 ne spune care este urmarea procesului de educare prin suferinta: „mai pe urma aduce celor ce au trecut prin scoala ei, roada datatoare de pace a neprihanirii”, adica o pozitie si o atitudine corecta in fata lui Dumnezeu.

7) Din versetul 10 aflam ca exista un indoit scop al pedepsei: mai intai, sa ne faca sa traim cum se cuvine: „Pana ce m-ai smerit, rataceam, dar acum pazesc poruncile Tale” (Psalm 119:67). In al doilea rand, ca sa ne faca partasi naturii lui Dumnezeu: „Apropiati-va de Dumnezeu si El se va apropia de voi” (Iacov 4:8).

Suferinta celui credincios poate fi incadrata in trei categorii distincte: restauratoare, marturisitoare si mijlocitoare.

1. Suferinta pentru propria corectare poate fi exercitata prin durere fizica sau prin cercetarea Duhului Sfant. Cand cel credincios se indeparteaza de Domnul si cade intr-o stare de apatie si formalism, Dumnezeu il pedepseste pentru a-i atrage atentia asupra starii periculoase in care se afla (l Ioan 1:6,7). Ciobanul care arunca cu batul si rupe piciorul oii care a luat-o razna spre prapastie isi manifesta astfel grija si dorinta de a o tine impreuna cu turma.

Pasajul din l Corinteni 11:29-32 ne spune ca Dumnezeu trimite boala si chiar moartea peste cei credinciosi pentru a-i disciplina acum si pentru a-i feri sa ajunga la judecata impreuna cu lumea osandita. Scopul lui Dumnezeu nu este chinuirea noastra, ci recuperarea noastra prin pocainta: „Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (l Ioan 1:9).’

Biserica din Laodicea, amintita in cartea Apocalipsei (Apoc. 3:14-20), este un astfel de exemplu de credinciosi ajunsi caldicei, lumesti si in situatia de a trebui sa fie disciplinati: „Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia pe care-i iubesc. Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te!” (Apoc. 3:19)

Un alt exemplu de pedeapsa pentru aducerea la pocainta este cazul imparatului David. In Psalmul 32 el ne povesteste chinurile cumplite prin care a trecut din cauza pacatului savarsit si din cauza refuzului pocaintei. Izbavirea si bucuria iertarii lui o gasim exprimata apoi in Psalmul 51.

Ceva asemanator s-a intamplat si cu apostolul Petru. Pacatul, pedeapsa si pocainta lui au urmat aceiasi traiectorie ca si in cazul lui David.

Pentru a ajunge la restaurare si reasezare in privilegiile partasiei, credinciosul aflat sub pedeapsa trebuie sa se plece inaintea lui Dumnezeu cu smerenie. Cel mai mare pericol care-l paste pe cel mustrat de Domnul este sa cada intr-o stare de razvratire incapatanata care duce la impietrire. Desi Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, s-ar putea foarte bine ca un astfel de om sa-si refuze singur scaparea: „Un om care se impotriveste tuturor mustrarilor, va fi zdrobit deodata si fara leac” (Prov. 29:1).

2. Suferinta pentru lucrarea Domnului este gustata de toti aceia care calca pe urmele lui Isus Christos si lucreaza pentru avansarea Evangheliei in lume. Iata motivul pentru care sufar asa de multi credinciosi care incearca sa mearga pe calea ingusta si sa se tina foarte aproape de Domnul. De fapt, Domnul Isus ne-a spus de mult despre aceasta: „In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

In ilustratia cu vita si mladita (Ioan 15) ni se spune ca Dumnezeu trebuie sa taie din cand in cand vita pentru ca sa o faca sa aduca si mai multa roada. Sigur ca accentul ilustratiei este pus pe ramanerea sau neramanerea in Christos ca si conditie a rodirii. Totusi, chiar si mladitele roditoare au nevoie de o anumita „curatire prin durere” pentru a fi in stare sa aduca „si mai multa roada” (Ioan 15:6).

Aceasta taierea a vitei despre care vorbeste Domnul Isus era si este cea mai obisnuita metoda de intarire a vitei. Fara ea, vita ar fi lemnoasa, dar fara struguri. Acesta este un alt fel de a spune ca Dumnezeu nu vrea credinciosi care sa se dezvolte in firea pamanteasca, ci prefera sa ne loveasca in fire, ca sa ne inlesneasca o rodire mai bogata in duhul. „Taierea” firii poate fi produsa prin infrangeri, prin dezamagiri, prin imbolnaviri si prin tot felul de alte lucruri care ne fac sa ne concentram mai mult la lucrurile duhovnicesti.

Tineti minte ca intentia lui Dumnezeu nu este sa ne faca sa suferim, ci sa ne faca mai buni si mai rodnici (Efes. 5:9; Gal. 5:22,23). Pavel vorbeste despre propriile lui experiente si despre beneficiul pe care l-a tras din ele: „Caci intristarile noastre usoare de o clipa lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava” (2 Cor. 4:8-17). Ca si celalalt text din l Petru 4:12-16. Numai suferinta in rabdare poate converti adversitatea in avantaj.

3. Suferinta pentru altii este experimentata doar de o clasa de suflete alese, puse deoparte de Dumnezeu pentru o lucrare speciala. Acest gen de suferinta nu este pentru desavarsirea proprie sau pentru corectarea caracterului, ci pentru a da ocazie celor din jur sa vada stralucind slava lui Dumnezeu pe fata celor ce I se predau cu toata inima. Uneori, credinciosi buni se imbolnavesc de cancer si ajung pe paturile spitalelor, alteori, alti credinciosi sunt prinsi si batuti pentru marturisirea lor. Despre astfel de oameni alesi pentru lucrari deosebite ni se spune ca ei „nu si-au iubit viata chiar pana la moarte” (Apoc. 2:10). Situatiile acestor oameni nu se pot explica pe pamant. Doar vesnicia va ridica cortina si ne va ajuta sa vedem care a fost adevarata explicatie si care va fi extraordinara rasplata care-i va astepta pe astfel de oameni.

Probabil ca una din cele mai bune ilustratii din Biblie este viata lui Iosif, copilul patriarhului Iacov. El a fost ascultator si iubitor, dar toate lucrurile i s-au intors impotriva si a ajuns sclav aruncat in inchisoare intr-o tara indepartata. Numai dincolo de perspectiva anilor a venit adevarata explicatie: „Acum, nu va intristati si nu fiti mahniti ca m-ati vandut ca sa fiu adus aici, caci ca sa va scap viata m-a trimis Dumnezeu inaintea voastra” (Gen. 45:5). „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau; dar Dumnezeu a schimbat raul in bine, ca sa implineasca ce se vede azi, si anume, sa scape viata unui popor in mare numar” (Gen. 50:20).

Toate sacrificiile martirilor de-a lungul secolelor de istorie au perpetuat acest gen de suferinta. Dupa cum au observat comentatorii: „Sangele martirilor a fost samanta crestinilor”. Exista o suferinta necesara pentru atragerea altora la Christos si pentru dovedirea vinovatiei lumii inaintea lui Dumnezeu. Unii dintre fratii nostri sunt chemati sa o poarte.

Este gresit sa vorbesti despre suferinta fara sa inchei cu cateva cuvinte despre suport si despre speranta. In toate durerile noastre, Dumnezeu este acela care ne da suportul sa rezistam si sa mergem mai departe. Fara mangaierile Lui, ne-am usca sub vantul deznadejdii. Prezenta lui Dumnezeu prin Duhul Sfant in inimile noastre ne aduce speranta izbavirii si a rasplatii. Dumnezeul nostru este bun. Stim aceasta din partasia pe care o avem cu El in fiecare clipa si, chiar daca paharul vietii este amar, il bem pana la fund, caci acolo dam intotdeauna de adevarata … miere.
Aaron S. Glick
Sursa: “Samanta adevarului” – Ianuarie 1995

 

This entry was posted in Suferinte, incercari and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>