Critica textuala a Vechiului Testament

Introducere

[Partea din acest articol care se ocupa cu critica Vechiului Testament a fost pregatita la origine pentru volumul I. Limitele spatiului au impiedicat inserarea lui acolo. Articolul de fata combina materialul pentru Vechiul Testament cu acela pentru Noul, si este deci inserat in acest volum, care introduce partea de Nou Testament a comentariului. - Redactorii]

Critica Bibliei poate fi impartita in ceea ce este adesea denumit critica “inferioara” si “superioara”. In sensul cel mai larg, critica inferioara se ocupa atat cu limba (vocabular, gramatica sintaxa), cat si cu istoria transmiterii textului, inclusiv cu incercarea de refacere a variantei autografelor originare. Insa, asa cum e folosita in articolul de fata, expresia “critica inferioara” este marginita la studierea textului biblic si asa este echivalenta cu termenul mai precis, “critica textuala”.

Ea cuprinde studiul si comparatia manuscriselor existente, determinarea inter-relatiilor lor istorice si geografice, si, lucrul cel mai important din toate, dezvoltarea si aplicarea de criterii si tehnici de refacere, cat mai apropiat cu putinta, a formularii originale a textului Bibliei. Asadar, inainte ca Cuvantul lui Dumnezeu sa poata fi studiat cu exactitate, critica inferioara, sau textuala, trebuie sa-si faca lucrarea pentru a pune la indemana cercetatorului un text cat mai demn de incredere cu putinta; considerata astfel, critica textuala poate fi vazuta ca fundamentala pentru studiul exact al Bibliei. (In ce priveste o definitie a “criticii superioare” vezi p. 147).

Critica textuala a Vechiului Testament
Materiale. – pana de curand, critica textuala a Vechiului Testament a fost serios stingherita de raritatea materialului sursa comparativ. Cel mai vechi manuscris cunoscut pana in 1947 data din secolele al IX-lea si al X-lea al erei crestine. Toate acestea sunt produsele masoretilor, savanti iudei care au inventat un sistem de vocalizare pentru textul ebraic, care la origine era fara vocale si care au stabilit reguli pentru o transmitere credincioasa a textului Bibliei asa cum exista pe vremea lor (vezi vol. I., p.34-36). Cu exceptia Papirusului Nash (vezi vol. I., p.31), texte ebraice pre-masoretice erau necunoscute inainte de 1947.

In felul acesta criticul textual al Bibliei ebraice era lipsit de material comparativ pentru studiu. El nu putea, asemenea colegului sau din Noul Testament, sa compare manuscrisele ebraice din diferite epoci pentru a se asigura cu privire la masura in care textul original al scriitorului Bibliei fusese transmis cu credinciosie in decursul veacurilor. Unicul lui ajutor provenea de la cateva versiuni antice – LXX-a, Targumii, Pesitta si Vulgata. Aceste traduceri trebuie sa fie explicate si pe evaluate scurt.

Septuaginta. Cea mai timpurie si mai vestita din versiunile antice este cea greaca, cunoscuta ca Septuaginta si pomenita ca LXX-a (vezi vol. I.,9.39; vol. V, p.92,93).

Fiecare cercetator al LXX-ei isi da seama de defectele acestei traduceri grecesti. Ea este mai exacta in unele parti de cum este in altele. Caracteristica aceasta era deja recunoscuta de antici si a servit traducatorului Eclesiasticului ca o scuza pentru propriile sale imperfectiuni – de care el parea ca este deplin constient. Aceste imperfectiuni erau partial responsabile pentru noile traduceri de Aquila si Theodotion, ambii iudei din secolul al II-lea. Parintele bisericesc alexandrin Origen isi dadea si el seama de deficientele LXX-ei, deoarece acestea l-au determinat sa pregateasca monumentala sa Hexapla, o comparatie cuvant cu cuvant, pe coloane paralele, a textului ebraic cu mai multe versiuni grecesti.

Faptul ca o lucrare defectuoasa ca LXX-a nu poate fi luata ca un martor demn de incredere pentru textul originar ebraic a fost inteles de multi carturari. Din cauza ca nu exista text ebraic mai vechi decat secolele al III-lea si al II-lea in Hr., cand a fost tradusa LXX-a, de obicei este dificil sa se stabileasca gradul de incredere care poate fi acordat marturiei LXX-ei in pasaje care difera de textul masoretic. Orice incercare de reconstituire a unui pasaj ebraic imperfect sau obscur cu ajutorul unor exprimari diferite ale aceluiasi pasaj din LXX-a trebuie deci sa fie privita cu luare aminte si nu trebuie acceptata ca finala. Totusi, vezi p.93.

Targumii. Alte versiuni relativ timpurii ale Vechiului Testament facute de iudei sunt Targumii, sau traduceri in limba aramaica; pentru o tratare mai deplina a acestora, vezi p. 95,96.

Targumii nu sunt versiuni fidele ale textului originar ebraic, ci numai parafraze. Exemplul clasic al libertatii pe care si-au luat-o autorii lor cu privire la textul originar este procurat de Ieremia 10,11, care chiar si in cel mai vechi text ebraic cunoscut este deja in aramaica. Prin urmare nu avea nevoie de traducere in Targum. Dar, in loc ca acest verset de 10 cuvinte aramaice sa fie transpus fara schimbare, traducerea lui in Targum consta din 57 de cuvinte. Lucrul acesta arata ca in cazuri de nesiguranta cu privire la textul originar nu se prea poate pune multa nadejde in versiunea diferita a Targumilor, intrucat nu exista modalitate de a cunoaste unde a fost tradus cu credinciosie textul originar si unde a fost parafrazat.

Versiunea siriaca. Partea de Vechi Testament din Pesitta, sau versiunea siriaca (dialect aramaic) a Bibliei, a fost de asemenea folosita de multi critici textuali in incercarile lor de a reconstitui textul ebraic originar. Istoria exacta a Vechiului Testament Pesitta este necunoscuta. Istorisirile despre data ei pre-crestina sunt legendare, desi unele parti s-ar putea sa fi fost traduse, de fapt, de iudei. Edesa (la est de Raul Eufrat in Mesopotamia Superioara), centrul limbii siriene, poseda o colonie iudaica in secolul I d.Hr. Totusi, partea cea mai mare a Vechiului Testament Pesitta este cu siguranta de origine crestina, ca si Noul Testament. Pare sa fi fost facuta pe baza textului ebraic si redactata mai tarziu, astfel incat sa concorde cu LXX-a, forma in care Vechiul Testament era in general folosit de biserica crestina primara. Cel mai timpuriu manuscris al Noului Testament Pesitta se afla in Muzeul Britanic. Contine patru carti ale Pentateucului si poarta o data corespunzand anul 464 al erei crestine.

Ca o marturie timpurie pentru textul Bibliei, Pesitta este de oarecare valoare. Totusi variantele ei nu pot fi folosite ca versiuni superioare al textului ebraic deoarece toate manuscrisele Pesitta existente ale Vechiului Testament prezinta dependenta neindoielnica de LXX-a si, deci, nu sunt martori independenti pentru un text ebraic timpuriu.

Vulgata. A patra din cele mai importante versiuni antice e Vulgata, traducerea latina a lui Ieronim, facuta intre anii 391 si 404. Intrucat a fost facuta de un singur om direct din ebraica, are un mare merit ca martor pentru forma textului pe care l-a folosit traducatorul. Totusi, trebuie sa se tina totdeauna minte ca Ieronim a folosit din plin LXX-a ca o calauza pentru intelesul pasajelor dificile. Deoarece Vulgata difera numai putin de textul ebraic masoretic, carturarii critici au admis ca la data aceea textul ebraic ajunsese deja la forma pe care o are astazi. Pentru acest motiv Vulgata a fost considerata ca de mica valoare pentru criticul textual al Vechiului Testament, care isi indrepta atentia la alte versiuni care difereau mai radical de textul ebraic si in felul acesta ofereau materialul pe care ei considerau ca l-ar fi putut folosi pentru a “corecta” textul ebraic existent.

   Corectari ale textului masoretic. – Dovada acestor versiuni antice, insa, nu este uniforma; si intrucat valoarea diferentelor lor textuale este numai o chestiune de speculatie, rezultatele produse de carturari ai Vechiului Testament care lucreaza asupra textului ebraic au diferit mult. Intr-o privinta, insa, savantii sunt de acord – in banuiala lor cu privire la vrednicia de incredere a textului ebraic. Deosebirile dintre textele ebraic, grec si sirian ii determinasera sa banuiasca faptul ca textul ebraic transmis noua de masoreti difera mult de cel pe care l-au folosit traducatorii versiunilor timpurii. Cele mai multe din variantele acestea erau atribuite nevredniciei de incredere a vreunui scrib din antichitate, altele atitudinii plina de prejudecati a carturarilor iudei ai erei pre-masoretice si masoretice, care erau acuzati ca au schimbat in mod deliberat textul ebraic.

S-a considerat ca masoretii “reparasera” textul dupa propriile lor idei si ca in manualele lor savante insirasera numai variante ale diferitelor manuscrise ebraice care erau de mai putin interes doctrinar, in timp ce altele erau trecute cu vederea in tacere. Se sustinea ca masoretii facusera o alegere intre variante care corespundea scopului lor de a crea un text care era uniform din punct de vedere doctrinar si, deci, temeinic in ochii lor. Prin urmare, buna credinta a scribului antic si a carturarului masoretic erau puse sub semnul intrebarii.

De indata ce carturarii au fost siguri in mintea lor ca textul ebraic nu putea fi acceptat in toto ca reprezentandu-l pe cel originar, s-au simtit liberi sa-l corecteze si sa-l refaca dupa indiferent ce reguli au ales sa urmeze. Savanti din multe tari au facut incercari unite pentru a realiza scopul acesta. Cu ajutorul variantelor gasite in versiunile vechi si recurgand la combinatii logice ingenioase care au avut ca rezultat diferite corectari textuale, generatii de carturari biblici au “re-creat” un text biblic ebraic care are, in multe locuri, numai putina asemanare cu textul masoretic. Nenumarati candidati pentru titluri teologice superioare au scris dizertatii savante cu scopul de a stabili “textul originar” al lui Amos sau Isaia, de exemplu si numerosi teologi au devenit faimosi prin reconstruirea textului Bibliei intr-o forma pretins “corecta”.

Prof. H.H. Rowley, de la Universitatea Manchester, a caracterizat lucrarea aceasta dupa cum urmeaza:
“Fata de textul Vechiului Testament, asa cum este prezentat de ebraica masoretica, exista o banuiala inradacinata si comentatorii se luau la intrecere unul cu altul in ingeniozitatea cu care era corectat. Unde se putea invoca o versiune in favoarea unei schimbari, sustinerea ei era binevenita, dar acolo unde nu putea fi pusa la contributie nici o versiune n-avea nimic a face. Orice ipoteza urma sa fie preferata fata de un text despre care se presupunea ca nu este vrednic de incredere. Este fara indoiala adevarat ca lucrul acesta este o exagerare si in oarecare masura o caricatura, ; si totusi era o indreptatire foarte substantiala pentru ea si nenumaratele imbunatatiri care umpleau fiecare comentariu pot fi folosite ca dovada (“The Old Testament and Modern Study [Oxford: The Clarendon Press, 1951], p.XV).

Ca un exemplu in sprijinul afirmatiei sale provocatoare, Rowley atrage atentia la o nota de subsol din comentariul lui Gunkel la Psalmi (1926), unde autorul, pe langa nenumarate corectari textuale adaptate de la carturari anteriori, propunea peste 250 de corectari noi, personale. Si lucrarea lui Gunkel nu era nicidecum un caz un caz izolat. Acelasi tablou corespunde si comentariilor critice moderne, precum si faimoasei Biblii ebraice redactata de R. Kittel, a carei a treia editie contine multe mii de sugestii ipotetice in notele de subsol.

Sulurile de la Marea Moarta revolutioneaza critica textuala. – Aceasta era situatia criticii textuale in 1947 cand s-a facut senzationala descoperire a sulurilor, acum faimoase, de la Marea Moarta (vezi vol. I., p. 31-34). La data aceea carturarul specializat in Vechiul Testament nu avea nici cea mai slaba nadejde ca s-ar putea candva gasi manuscrise din Biblia ebraica avand o data anterioara perioadei masoretilor. Existau motive bune pentru aceasta perspectiva pesimista.

Iudeii distrusera sistematic toate manuscrisele vechi si uzate, deoarece reglementarile lor religioase nu permiteau ca astfel de manuscrise sa fie folosite in mod nelimitat, de teama ca nu cumva numele lui Dumnezeu cuprins in ele sa fie profanat. Razboaiele iudaice din secolul I si al II-lea d.Hr. si frecventele persecutii ale iudeilor in secolele urmatoare cauzasera, de asemenea, distrugerea multor manuscrise pretioase ale Vechiului Testament ebraic, iar crestinii, care nu folosisera VT timp de secole, n-au facut nimic pentru a pastra textul lui. Din cauza aceasta nu se stia ca ar exista manuscrise pre-masoretice ale Bibliei. Nici unul nu fusese gasit si nici nu era de asteptat ca sa existe vreunul.

Aceasta explica motivul pentru care multi eruditi au fost intarzietori in a crede ca sulurile de la Marea Moarta erau adevarate, sau daca erau adevarate, ca erau atat de vechi precum pareau ca sunt. Parea cu totul de necrezut ca suluri din Biblia ebraica de pe vremea lui Hristos sau mai timpurii sa fi putut supravietui in Palestina. Dupa ce mitropolitul Manastirii siriene Sfantul Marcu din Ierusalim a cumparat un numar de suluri de la localnici care le descoperisera, a trecut mult timp pana cand sa gaseasca macar un singur invatat care sa creada in autenticitatea acestor manuscrise. Experti in documente antice ebraice si invatati biblici de diferite nationalitati au fost aproape unanimi in a le declara ca fara valoare.

Chiar si cand oamenii cu nume si faima recunoscusera autenticitatea si antichitatea acestor manuscrise acum faimoase, unii invatati nu au fost dispusi nici macar sa admita posibilitatea ca ele ar putea fi autentice. Un invatat cu renume a mers atat de departe incat a refuzat sa priveasca fotografii ale textelor, afirmand ca el stia fara a privi la ele ca erau contrafaceri. Pana acum (1956) nimic nu l-a convins inca pe acel carturar ca aceste suluri sunt autentice, nici sentinta paleografilor care declarau ca scrisul acela era vechi, nici descoperirile unor arheologi competenti care au facut sapaturi in pestera si au gasit sute de fragmente de manuscrise ramase acolo.

Alti savanti, greoi in a accepta fie in autenticitatea acestor texte fie in marea lor vechime, au fost mai putin feroce in atacurile lor, dar au cautat sa aduca sulurile mai aproape de vremea masoretilor. In felul acesta puteau sa explice mai bine stransul acord al acestor texte cu cel al masoretilor. Prof. W.F. Albright observa corect ca aceste atacuri la autenticitatea si varsta sulurilor “trebuie sa fie legate de faptul ca noile descoperiri contrazic vederile deja publicate ale invatatilor care ataca (“The Bible After Twenty Years of Archeology”, Religion in Life, vol.21 [1952], p.540).

In consecinta au fost descoperite, in pustiul Iudeii, multe alte manuscrise biblice si seculare ale timpului care a precedat cele doua razboaie iudaice ale secolelor I si al II-lea ale erei crestine. Aceasta descoperire a procurat o dovada incontestabila ca in cele din urma sunt intr-adevar la indemana texte biblice ebraice cu multe secole mai vechi decat cele cunoscute mai inainte. Cu exceptia Esterei, toate cartile Vechiului Testament ebraic sunt acum reprezentate in manuscrise complete sau fragmentare, multe din ele fiind dintr-o epoca pre-crestina. Unele din fragmente sunt scrise in caractere ebraice pre-exilice sau feniciene si pot precede timpul lui Hristos cu secole.

Cand s-a facut descoperirea acestor suluri, carturari biblici au fost desigur doritori de a sti cat de mult era textul lor in acord sau dezacord cu acela transmis noua de masoreti. Prima evaluare a unuia dintre manuscrise, sulul complet al lui Isaia, a fost facuta de catre Prof. Millar Burrows de la Universitatea Yale, redactor al sulurilor care fusesera mai inainte in posesia Manastirii siriene Sfantul Marcu:

“Cu exceptia unor… omisiuni relativ neimportante ce vor fi notate mai jos, intreaga carte este prezentata si substantial pastrata in textul masoretic. Diferind perceptibil in ortografie si oarecum in morfologie, este intr-o masura remarcabila conforma cu textul masoretic in formulare. In aceasta sta importanta ei principala, sustinand fidelitatea traditiei masoretice. Sunt omisiuni minore, dar nimic comparabil cu cele gasite in Septuaginta la unele din cartile Vechiului Testament” (“Variant Readings in the Isaiah Manuscripts“, Bulletin of the American Schools of Oriental Research, nr.111 [1948], p.16,17).

La cateva luni dupa descoperirea sulurilor, corectitudinea revelatiilor uimitoare facute in aceasta anuntare preliminara a fost combatuta de unii carturari, dar a fost sustinuta de studii ulterioare si de publicarea textului insusi, asa cum poate fi vazut de orice cercetator al limbii ebraice daca isi ia timp ca sa compare textul lui Isaia al acestui sul vechi cu acela dintr-o Biblie ebraica moderna. Vezi vol. IV, p.86-88

Este adevarat ca textul prezinta mii de diferente de la textul masoretic, dar acestea sunt de ortografie si gramatica sau constau din deosebiri lipsite de importanta. Ele descopera ca era folosita o pronuntare diferita de aceea a timpurilor masoretice cand au fost scrise sulurile acestea. Scrisul ebraic, constand la origine numai din consoane, nu exprima sunetele vocalice. Totusi, unele consoane erau folosite de scriitorii acestor suluri ca substituite ale vocalelor lipsa.

Acestea erau cunoscute in latina ca matres lectionis, “mame ale cititului”, deoarece ele inlesneau citirea textului ebraic intr-un timp cand ebraica nu mai era limba vorbita a poporului. Cu ajutorul acestor substituite consonantice pentru vocale, stim, de exemplu, ca pronumele personal pentru “el”, pronuntat de masoreti hu’ era pronuntat hu’ah la data cand au fost produse sulurile si pronumele pentru “ea” hi’ah in loc de masoreticul hi’. Diferentele gramaticale dau la iveala forme arhaice interesante pe care masoretii le-au inlocuit cu unele mai moderne, in timp ce erau folosite sinonime pentru cuvinte demodate.

Astfel de diferente sunt numeroase, dar nu sunt adaugiri, nu sunt omisiuni majore, nu sunt gasite schimbari importante in vreun loc din textele pastrate. Un pasaj ca Isaia 65,20, care este dificil de inteles in textul masoretic, este gasit in aceeasi forma obscura in sulul lui Isaia de la Marea Moarta, care era deja un manuscris uzat pe vremea lui Hristos. Variantele acestui vechi manuscris al lui Isaia si acela ale altor manuscrise biblice de la Marea Moarta sunt atat de neinsemnate in ce priveste intelesul incat astfel de deosebiri pot fi recunoscute numai in ebraica. De indata ce textul este tradus intr-o limba moderna diferentele acestea sunt foarte greu evidente.

Cand lucrurile acestea au devenit cunoscute si carturarii Bibliei au avut ocazia de a studia textul antic, s-au convins ca incepuse o noua era pentru critica textuala si ca textul Bibliei ar trebui sa fie tratat cu mult mai mult respect de cum avusese parte in lumea savanta in decursul ultimelor doua secole. Cu privire la acesta eruditul in materie de Septuaginta Harry M. Orlinsky spunea:

“Indiferent de data sulului lui Isaia de la Sf. Marcu, ma indoiesc ca valoarea lui pentru critica textuala se va ridica la o prea mare masura, cu exceptia masurii in care el va ajuta sa convinga mai multi carturari biblici ca textul Bibliei ebraice pastrat pe cale traditionala ar trebui tratat cu mult mai mult respect de cum a fost, chiar asa cum ne-au invatat arheologii sa privim acel text ca constituind o sursa materiala istorica mult mai demna de incredere decat si-au dat seama generatiile care au precedat-o pe a noastra” (“Studies in the St. Mark’s Isaiah Scroll, “Journal of Biblical Literature, vol.69 [1950], p.152).

Un alt scriitor vestit, orientalistul W. F. Albright, de la Universitatea John Hopkins, a mers mai departe decat oricare din colegii sai, avertizand lumea criticii textuale sa-si opreasca lucrarea de corectari sau imbunatatiri textuale:

“Nu se poate insista destul de mult asupra faptului ca sulul Isaia dovedeste marea vechime a cartii masoretice, avertizandu-ne contra corecturii neatente la care am fi obisnuit sa ne dedam” (“The Dead Sea Scrolls of St. Mark’s Monastery” Bulletin of the American Schools of Oriental Research, nr.118 [Aprilie, 1950], p.6).

Intr-o nota de subsol la aceasta afirmatie, Albright adauga urmatoarea nota personala, care echivaleaza, de fapt, cu o marturisire: “Observatia aceasta se aplica la fel si scriitorului, care a reactionat contra exceselor lui Duhm si Haupt [profesorul sau], dar care totusi a corectat textul cu mult prea mare usurinta”. La cuvintele acestea se poate adauga o alta afirmatie remarcabila facuta un an mai tarziu de acelasi savant:

“Un lucru este cert: zilele cand Duhm si imitatorii sai corectau cu indrazneala textul ebraic al cartilor poetice ale Bibliei au trecut pentru totdeauna; tot asa si timpul cand Watz se simtea liber sa reinterpreteze originalul Vorlage ebraic al LXX-ei pentru a i se adapta lui. Putem fi siguri ca textul consonantic al Bibliei ebraice, desi nu este infailibil, a fost pastrat cu o acurateta neegalata poate de nici o alta literatura a Orientului Apropiat” (The Old Testament and the Archeology of Palestine”, in The Old Testament and Modern Study, redactata de H. H. Rowley [Oxford: The Clarendon Press, 1951] p.25).

Multi alti carturari s-au exprimat la fel, desi poate nu atat de entuziast ca Albright, care totdeauna sta in fruntea acelora care aparau o eruditie conservatoare moderata. Savantul britanic H. H. Rowley spunea in introducerea la o carte care trece in revista progresul studiilor biblice in decursul decadelor trecute si din care a fost luat si ultimul citat al lui Albright, ca “in domeniul criticii inferioare sau textuale, a fost vazuta tendinta cea mai insemnata a perioadei noastre in respectul mai mare aratat textului masoretic” (ibid., p.XXV.).

Asa dupa cum s-a afirmat deja, aceasta noua atitudine fata de textul ebraic a convins pe multi carturari ca s-a ivit o noua zi in critica textuala. Din acesta cauza unul din ei, prof. John Bright, sfatuieste generatia prezenta de cercetatori ai Bibliei sa invete cum sa dezvolte o atitudine critica fata de comentariile scrise in trecut si afirma ca daca nu se exercita o atitudine critica fata de aceste lucrari savante, cei care le folosesc se descopera ca “interpreteaza un text care n-a existat niciodata decat in mintea comentatorului” (recenzie de carti de B. J. Roberts, The Old Testament Text and Versions in Interpretation, vol.6 [ianuarie, 1952], p.116,117).

De peste un secol greutatea cumulativa a dovezilor arheologice a confirmat vederile crestinilor conservatori in domeniul criticii superioare (vezi p.159-175). Acum este satisfacator faptul de a vedea cum descoperiri ca acelea de la Qumran (vezi p.137-139) indreptatesc credinta lor in autenticitatea textului Vechiului Testament asa cum a ajuns la noi. Golul care ne desparte de textul originar al Vechiului Testament n-a fost legat deplin prin punte, dar descoperirile de la Qumran au micsorat apreciabil golul si au confirmat increderea crestinului conservator in calitatea fundamentala, demna de increderea a textului lui. Cand bogatia de material gasit recent in pustia Iudeei va fi fost publicata integral si studiata, un potop fara precedent de lumina va ilumina cu siguranta mai departe textul sacru al Vechiului Testament.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>