Critica superioara a Noului Testament

Critica superioara a Noului Testament

Multe din aceleasi principii care au fost aplicate la critica superioara a Vechiului Testament au fost aplicate si la studiul critic al celui Nou. La mijlocul secolului al XIX-lea a emanat o scoala de critica extrem de radicala de la Universitatea din Tübingen din Germania (in consecinta numita Scoala Tübingen). Ea declara ca practic nimic din Noul Testament nu fusese scris de autorii ale caror nume sunt atasate la cartile lui, punea Evangheliile in secolul al II-lea si recunostea numai Romani, 1 si 2 Corinteni si Galateni ca fiind autentic pauline.

Stabilirea unui text grecesc demn de incredere de catre savanti ca Tischendorf si Westcott si Hort (vezi p.142-144) si un plus de studii textuale au tins in general sa revizuiasca concluziile acestea intr-o directie conservatoare asa incat acum Evangheliile sunt larg recunoscute ca fiind din secolul I (desi nu in chip necesar de catre cei considerati a fi autorii lor) si exista un acord general ca epistolele atribuite lui Pavel sunt toate ale lui cu exceptia lui 1 si 2 Timotei, Tit si poate Efeseni. In conformitate cu aceasta articolul prezent se va margini la acele carti cu privire la care inca exista problemele critice principale – Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Efeseni, 1 si 2 Timotei, Tit, Evrei, 2 Petru, Iuda si Apocalipsul.

  Problema sinoptica. – Cel putin din timpul lui Augustin (m. 430 d.Hr), carturarii crestini si-au dat seama de asemanarile literare care exista intre Evangheliile sinoptice si multi carturari au cautat sa reconstruiasca istoricul acestor relatii, care sunt cunoscute ca “problema sinoptica”. Incercarile de a solutiona problema aceasta au fost deosebit de riguroase in ultimul secol si jumatate. De o deosebita importanta printre solutiile propuse sunt acestea:

   Teoria unui singur original aramic al Evangheliei. Parintele crestin Papia, scriind in secolul al II-lea, este citat de Eusebiu (Ecclesiastical History III,39.16; ed. Loeb, p.297) ca declarand: “Matei a colectat oracolele in limba ebraica [aramaica] si fiecare le-a interpretat cat a putut mai bine”. Pe baza acestei afirmatii unii carturari au sustinut ca acele pasaje care sunt aproape identice in sinoptice sunt rezultatul lui Matei, Marcu, si Luca toate folosind Evanghelia aramaica a lui Matei ca sursa pentru naratiunea lor greaca. Punctul acesta de vedere aceasta este in general respins de savantii de astazi, deoarece multe din pasajele paralele sunt de asa natura incat ele trebuie sa fi aparut dintr-o sursa greaca si nu aramaica.

Teoria fragmentara. Punctul acesta de vedere a fost larg sustinut in diferite forme. Unii carturari au accentuat faptul ca amintirile lui Isus au fost pastrate fara indoiala vii in biserica in forma orala catva timp dupa moartea Sa. In cursul catorva ani, mai ales in Orient, acestea ar fi tins sa ia mai mult sau mai putin forme fixe din care evanghelistii puteau sa se inspire. In felul acesta ar putea fi explicate cel putin multe din coincidentele verbale din Evanghelii. Alti carturari au cautat sa rezolve problema sinoptica cam in acelasi fel, dar au pus accent mai mult asupra faptului, implicat de Luca (cap.1,1), ca erau in circulatie multe relatari scrise cu privire la Isus. Ei sugereaza ca acestea erau fragmente – o relatare, un raport al unei minuni, o vorba – si ca evanghelistii s-au inspirat din diferite colectii, care in cele mai multe cazuri se suprapuneau.

Teoria celor doua documente. – Punctul acesta de vedere este fundamental pentru aproape toata gandirea asupra problemei sinoptice in timpul prezent. El sustine ca exista doua documente fundamentale din care scriitorii si-au luat materialele. Cel dintai dintre aceasta este identificat ca Evanghelia lui Marcu, cu privire la care se sustinea ca ar fi fost cea dintai din Evangheliile canonice. Al doilea document, conform acestei teorii, este alcatuit din acele materiale care nu sunt in Marcu, dar care sunt comune atat lui Matei, cat si lui Luca. Aceasta a fost pomenita ca “logia” de aceia care il considerau a fi identic cu Matei aramaic al lui Papia (vezi mai sus), cand se refera la documentul acela prin termenul grecesc ta logia (“oracolele”). In timpul de fata, insa, carturarii prefera in general sa vorbeasca despre el numindu-l simplu Q, de la germanul Quelle, “sursa”.

  Teoria celor patru documente. In 1924 B.H. Streeter (The Four Gospels: A Study of Origins) a propus o amplificare a teoriei celor doua documente care sa explice materialele din Matei si Luca altele decat cele considerate a fi din Marcu si Q. El cauta sa identifice patru surse despre care crede ca au provenit de la patru centre ale crestinismului primar: Marcu din Roma, Q din Antiohia; cea mai mare din materialele specifice pentru Luca, pe care el le denumeste L si crede ca proveneau din Cezarea; si materialul specific lui Matei, pe care il denumeste M si crede ca reprezinta memorii ale bisericii din Ierusalim. Carturarii nu au acceptat in general totalul ipotezelor lui Streeter, dar exista un acord larg ca cele patru grupe de materiale pot fi discernute in Evangheliile sinoptice, desi locurile lor de origine n-ar putea fi asa usor dovedite prin sustinerea Streeter.

Teoria originalelor armaice. Charles Cutler Torrey a abordat teoria aceasta in 1912, si a publicat-o in forma elaborata in 1933. El sustine ca toate Evangheliile au fost scrise la origine in aramaica. El argumenteaza ca sunt multe traduceri defectuoase in Evangheliile grecesti care pot fi rezolvate numai traducandu-le in aramaica, limba din care el crede ca au fost originar traduse. Ipoteza lui Torrey, desi atras multa atentie, n-a fost acceptata de multi savanti, deoarece aceia care au aparat vederea lui au avut dificultati in a cadea de acord cu privire la care ar fi presupusele traduceri defectuoase. Mai mult, pare cat se poate de improbabil ca atat de multe traduceri defectuoase cate propune el sa fi gasit, sa fi fost tolerate de biserica primara intr-o vreme cand atat greaca cat si armaica erau limbi vii. O alta dificultate consta in faptul ca nu mai exista nici o aramica palestiniana din secolul I pentru a servi ca model pentru limba in care Torrey sustine ca au fost scrise originar Evangheliile.

Teoria formelor. In 1919 Martin Dibelius a propus o noua abordare a problemei sinoptice care este in general cunoscuta prin termenul german Formgeschichte, “sau critica formei”. Ea a fost de atunci elaborata de Rudolf Bultmann. Aceasta nu este atat de mult o alternativa pentru ipoteza de doua sau de patru documente, cat o incercare de a analiza “formele” literare reprezentate in Evanghelii. Adeptii criticii formei sustin ca pentru un oarecare timp dupa rastignire istorisirile cu privire la Isus au fost pastrate numai oral si ca biserica in chip natural a pastrat ceea ce era cel mai corespunzator pentru a o calauzi in chestiuni de credinta si conduita, pentru a instrui pe cercetatori, pentru a folosi in inchinare si pentru a ajuta in controversa.

In felul acesta, sustin ei, s-au dezvoltat diferite tipuri de literaturi: parabole, naratiuni de minuni, un anumit punct de invatatura, si istorisirea patimilor. Acestea se crede ca au circulat mult si ca au ajuns la o forma literara relativ fixa. Se crede ca atunci cand evanghelistii au scris, au adunat aceste fragmente diferite sau au folosit colectii ale lor scrise mai inainte. Aceasta, cred sustinatorii criticii formei, ar explica atat asemanarile, cat si deosebirile din Evangheliile sinoptice.

La baza celor mai multe din teoriile anterioare sta premiza ca Evangheliile au fost produse in acelasi fel cum este produsa orice lucrare religioasa obisnuita si anume, ca autorii Evangheliilor n-au fost inzestrati cu nici o revelatie specifica sau calauzire supranaturala, ci s-au sprijinit in totul pe documente si amintiri omenesti defectuoase, pe care ei, la randul lor, s-au simtit liberi sa le adopte si sa le corecteze pentru a corespunde scopurilor lor specifice. Comentariul acesta respinge hotarat o astfel de presupunere.

Nu numai ca Duhul Sfant a indrumat pe autorii Evangheliilor la materiale sursa demne de incredere, dar le-a dat si cunostinte cu privire la evenimente trecute prin revelatie directa. In felul acesta Evangheliile, ca si toata cealalta Scriptura, sunt unice cand sunt comparate cu toata cantitatea productiei literare a fiintei umane; in consecinta nu este posibil sa se trateze intreaga lor istorie literara exact la fel cum un critic analizeaza factorii care contribuie la producerea unei lucrari care isi are obarsia numai in geniul omenesc.

In acelasi timp acest comentariu se abtine sa ia pozitia antitetica conform careia scriitorii Scripturii au scris sub dictarea verbala de la Duhul Sfant si ca, in consecinta, analogiile verbale – chiar si intreruperi in constructia propozitiei – urmeaza sa fie explicate numai pe baza faptului ca Spiritul ar fi ales sa dicteze aceleasi cuvinte diferitilor scriitori. Petru declara precis ca “oamenii sfinti au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant” (2 Petru 1,21). Ei au vorbit si au scris potrivit propriilor lor individualitati si caracteristici, asa cum este indicat de diferitele stiluri de scris pe care le folosesc, dar liberi de erorile gasite in alte scrieri. Prin Spiritul Sau Dumnezeu a dat lumina si pricepere mintii scriitorilor Bibliei. El i-a condus la surse scrise si orale ale adevarului, si prin revelatie supranaturala le-a dat cunostinte despre evenimentele trecutului si viitorului pe care altfel nu le-ar fi putut sti. Toate acestea ei le-au relatat in propriile lor cuvinte (vezi GC. V-VII).

Atunci, ce se poate spune cu privire la problema sinoptica? Urmatoarele puncte reprezinta sugestiile ipotetice ale acestui comentariu:

1. Pare indubitabil din Luca 1,1-3 si din analogiile verbale din Evangheliile Sinoptice ca cel putin Matei si Luca au fost condusi de Duhul Sfant sa foloseasca documente scrise mai inainte la pregatirea Evangheliilor lor. Ca multi oameni au pastrat relatari orale si scrise despre viata, lucrarea si invataturile lui Isus era numai normal si Luca afirma precis ca lucrul acesta a avut loc (cap.1,1). El merge mai departe si lasa sa se inteleaga ca inainte de a scrie propria sa relatare, facuse o cercetare a surselor care-i stateau la indemana, cand zice: “Am gasit si eu cu cale, …, dupa ce am facut cercetari cu de amanuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa… le scriu in sir unele dupa altele” (cap.1,3).

O comparatie ingrijita a lui Matei cu Marcu si cu Luca arata ca si Matei a folosit surse literare. De exemplu, pasajele paralele din Matei 9,6, Marcu 2,10.11 si Luca 5,24 sunt aproape identice in formulare, fiecare continand aceeasi greseala gramaticala de sens. Astfel de pasaje presupun un tip oarecare de interrelatie literara intre autorii lor. Exemple impresionante de folosirea de cuvinte identice, dar neobisnuite, in pasaje paralele adauga si alte dovezi pentru sprijinirea acestei concluzii.

Astfel pare clar ca Duhul lui Dumnezeu a condus pe autorii celei dintai si a celei de a treia Evanghelii sa foloseasca relatari scrise mai inainte despre viata si invataturile lui Isus si probabil si relatari orale. Ca un astfel de procedeu era cu totul in armonie cu lucrarea inspiratiei se vede clar din Vechiul Testament, unde pasaje verbal identice apar in scrierile diferitilor autori (vezi 2 Samuel 22 si Psalmii 18; 2 Regi 18,13 la 20, Isaia 36-39; 2 Regi 24,18 la 25,21.27-30; si Ieremia 52,1-27. 31-34).

2. Probabil Evanghelia lui Marcu a fost scrisa cea dintai dintre Evanghelii. Este un fapt demn de observat ca aceasta Evanghelie este duplicata in material aproape complet de celelalte Evanghelii. Westcott (Introduction to the Study of the Gospels, p.192) a gasit numai 24 de versete in intreaga carte a lui Marcu care sunt fara paralele. Lucrul acesta este aratat pe alta cale de tabelul din vol. V, p.192, care arata ca pe baza sectiunilor de Evanghelie urmarite in acest comentariu, numai unu la suta din relatarea lui Marcu este relatata exclusiv numai de el. Restul este de asemenea continut, desi nu neaparat in acelasi limbaj, in cel putin una din celelalte trei Evanghelii.

Daca deci, asa cum e relatat de Papia (vezi p.176), Marcu si-a luat materialele din amintirile lui Petru, este evident ca el nu le-a copiat nici din Matei nici din Luca. Totusi analogiile verbale sunt de asa natura incat este evident ca a existat o legatura documentara. Ca Marcu sta la baza lui Matei si Luca si nu e o prescurtare a oricareia din cele doua reiese clar din faptul ca, desi atunci cand este luata ca un tot, Evanghelia lui Marcu este cea mai scurta, totusi, in multe din evenimentele pe care le nareaza ea prezinta intr-adevar raportul cu mai multe amanunte de cum o fac Matei sau Luca. Lucrul acesta pare sa arate mai degraba ca Evanghelia intaia si a treia prezinta materialele lui Marcu cu adaugiri, decat ca Marcu este o condensare a lor.

3. Intrucat pare sa fie o legatura literara intre Evangheliile sinoptice si mai departe, intrucat Marcu a fost pe cat se pare cea mai de timpuriu scrisa, urmeaza ca Marcu a fost evident una din sursele scrise din care Matei si Luca au extras pentru compunerea relatarilor lor despre Isus.

4. A fost numai natural ca in biserica primara sa circule multe relatari orale cu privire la viata si invataturile lui Isus. Kerugama greaca apostolica, predica, se concentra pe Hristos si in deosebi pe moartea si invierea Lui (vezi Fapte 2,22-24; 10,38-40; 26,22.23). In consecinta relatarile celor care fusesera cu Hristos trebuie sa fi ajuns la o larga raspandire in biserica primara.

Referirea lui Pavel (Fapte 20,35) la o zicala a lui Isus care nu este cuprinsa in Evanghelii este o indicatie cu privire la un tip de astfel de material care era in circulatie, in timp ce Ioan declara (cap.21,25) ca “mai sunt multe lucruri pe cari le-a facut Isus”, pastrate de alti scriitori sau numai oral. Acestea ar fi tins cu timpul sa ia o forma mai mult sau mai putin stabila. Insa, in acelasi timp, este clar din Luca 1,1 ca existau multe documente scrise cu privire la Isus. Astfel in timpurile apostolice trebuie sa fi existat in circulatie o considerabila cantitate de materiale atat orale, cat si scrise. Probabil scriitorii Evangheliei au fost manati de Duhul Sfant sa extraga unele din materialele lor din astfel de surse.

5. Asemanari in material comun la Matei si Luca, dar care nu se gaseste in Marcu, arata ca ei au extras dintr-o alta sursa sau surse comune, in afara de Marcu. Desi continutul si locul originii exacte al acestei surse nu poate fi determinat, termenul Q poate fi considerat o eticheta utila pentru scopuri de identificare.

6. Matei, cel putin, a incorporat fara indoiala amintiri personale in Evanghelia sa.

7. In cazul lui Luca pare probabil ca aceasta Evanghelie a inceput sa ia forma in timpul sederii lui la Cezarea, care, in masura in care se stie, a fost prima lui ocazie de a aduna informatii in Palestina cu privire la viata lui Isus. Dovezi literare, intr-adevar, par sa sugereze ca materiale care nu provin din Marcu in Luca s-ar putea sa fi constituit un fel de prima editie a Evangheliei lui Luca, intrucat ele incep cu partea introductiva a cartii si merg mai departe pentru a include istorisirea mortii si invierii lui Isus.

Punctul cel mai probabil din cariera lui Luca la care el ar fi venit in contact cu Evanghelia lui Marcu ar fi in cursul ramanerii lui la Roma pe vremea cele dintai intemnitari a lui Pavel (vezi Coloseni 4,10.14), deoarece acesta este primul timp pentru care exista dovada ca cei doi barbati au fost impreuna. Aici, deci, se poate sa fi adaugat el astfel de materiale din Evanghelia lui Marcu la propriul sau raport scris mai inainte asa cum Duhul Sfant l-a manat sa aleaga.

Desi nu este cu putinta sa se ofere o solutie finala la aceste probleme, cercetatorul Bibliei poate fi sigur ca Evangheliile sinoptice reprezinta un efort inspirat de Dumnezeu, cu corelatie din partea unor scriitori crestini primari, care au recunoscut valabilitatea naratiunilor scrise de semenii lor crestini. Duhul Sfant a condus la alegerea de materiale, a ocrotit manuirea lor si a adaugat la ele prin revelatie directa, pentru ca sa se poata pastra pentru biserica Sa o relatare autentica, inspirata a vietii, mortii si invierii Fiului lui Dumnezeu.

Evanghelia lui Ioan. – Din vremurile primare traditia crestina a atribuit scrierea Evangheliei lui Ioan la sfarsitul secolului I, datand-o mai tarziu decat Evangheliile sinoptice. Traditia aceasta a predominat pana la inceputul secolului al XIX-lea, cand savanti critici au inceput sa tagaduiasca faptul ca ea ar fi putut fi scrisa mai inainte de anul 150 d.Hr. si ca apostolul Ioan nu ar fi putut sa fie autorul ei.

Se pretindea ca Evanghelia aceasta reflecta un stadiu in dezvoltarea gandirii crestine care era, probabil, caracteristic secolului al II-lea. Se pretindea mai departe, ca in multe privinte cartea lui Ioan reflecta gandirea gnostica si ca, in acord cu aceasta, n-ar fi putut sa fie scrisa pana cand gnosticismul nu devenise o influenta majora in cuprinsul bisericii. Totusi, asa cum observa E.R. Goodenaugh de la Universitatea din Yale, dificultatea fundamentala in gandirea criticii asupra datarii lui Ioan era rationamentul ca ea “‘n-ar fi putut’ fi scrisa inainte de 100 d.Hr. deoarece o data mai timpurie i-ar distruge [criticului superior] intreaga conceptie de evolutie a crestinismului” (John a Primitive Gospel”, Jurnal of Biblical Literature, LXIV [1945], p.147).

Astazi, tabloul s-a schimbat radical. O serie de descoperiri recente a condus pe savantii critici sa abandoneze teoria lor cu privire la o data tarzie pentru scrierea Evangheliei lui Ioan. Cea dintai din descoperirile acestea consta dintr-o mica bucatica de papirus continand Ioan 18,31-33.37.38, cunoscuta ca Papirusul Rylands 457 si denumit in chip obisnuit P52 (vezi p.117, si ilustratia opusa p.128). Cumparata cu ani de zile mai inainte impreuna cu alte papirusuri intr-un oras provincial din Egipt, n-a fost publicat decat in 1935. Scrisul de mana arata ca acest fragment a fost scris pe la anul 125 d.Hr., lucru care il face manuscrisul cel mai vechi cunoscut al oricarei portiuni din Noul Testament.

Cu data aceasta sunt de acord trei din cei mai renumiti papirologi. Sir Frederic Kenyon, W. Schubart, si H. Idris Bell, (An Unpublished Fragment of the Fourth Gospel in the John, Rylands Library, redactat de C. H. Roberts, Manchester, 1935). Adolph Deissmann, renumitul savant in Noul Testament, il dateaza in zilele lui Adrian (anii 117-138 d.Hr.), sau posibil in zilele lui Traian (anii 98-117).

Ocupandu-se de manuscrisul acesta la scurt timp dupa descoperirea lui, Deissmann il declara ca fiind de cea mai mare importanta in ce priveste autorul celei de a patra Evanghelii. In Deutsche Allgemeine Zeitung 3. dec, 1935, el scria:

  “O multime de ipoteze cu privire la originea tarzie a Evangheliei dupa Ioan se vor ofili repede ca plantele din sera. In Papirusul Reylands avem o dovada documentara sigura ca Evanghelia dupa Ioan nu numai ca a existat in prima jumatate a secolului al II-lea, ci si ca copii de ale ei ajunsesera deja in Egipt. Originea Evangheliei trebuie deci sa fie pusa inapoi in vremuri mult mai timpurii”.

Comentand asupra insemnatatii acesteia dramatice, Sir Frederic Kanyon, redactor al Papirusului Chester Beatty, spune:

“Chiar si un fragment atat de mic este o dovada de existenta intregului manuscris si arata ca un codice al celei de a patra Evanghelii circula prin Egiptul de Mijloc inainte de mijlocul secolului al doilea. In felul acesta confirma dovezile pentru data traditionala a acelei Evanghelii” (The Bible and Archeology, p.226).

  “Daca a existat un punct asupra caruia scoala avansata sa se simta mai plina de incredere decat in altul, acesta era data tarzie a celei de a patra Evanghelii…. Este, deci, satisfacator de a descoperi ca exact in cazul celei de a patra Evanghelii noile dovezi pentru o data din secolul intai sunt cat se poate de convingatoare” (ibid., p.287).

El spune iarasi ca dovezile din Papirusul Rylands 457 “contribuie mult pentru confirmarea datei traditionale a compunerii [Evangheliei dupa Ioan] in ultimii ani ai secolului intai” (Our Bible and the Ancient Manuscripts [New York: Harper and Brothers, 1940], p.128).

De asemenea, in 1935 au fost publicate fragmente ale unei naratiuni evanghelice necunoscute (Papirusul Egerton 2), descoperite de curand in Egipt, (Fragments of an Unknown Gospel and Other Early Christian Papyri, redactata de H. Idris Bell si T.C. Skeat, Londra). Naratiunile evanghelice pastrate in fragmentele acestea sunt atat de asemanatoare cu acelea ale Evangheliilor canonice incat sa faca evident faptul ca scriitorul acestei Evanghelii a imprumutat informatia lui din cele canonice.

De interes special este faptul ca exista cateva analogii stranse cu pasaje foarte separate intre ele ale Evangheliei a patra, apartinand de episoade diferite (vezi, de exemplu, la Ioan 5,39). Fragmentele acestea, scrise in Egipt inainte de mijlocul secolului al II-lea d.Hr. ne asigura dovada ca cea de-a patra Evanghelie era folosita in Egipt, impreuna cu cele sinoptice, inainte de mijlocul secolului al II-lea d.Hr. Vorbind despre aceasta descoperire cat se poate de interesanta, conservatorul si eruditul Kenyon observa:

“Daca o compilatie bazata pe ea putea sa circule intr-un oras provincial din Egipt inainte de sfarsitul primei jumatati a secolului al doilea, Evanghelia insasi trebuie sa fi fost scrisa in mod sigur inainte de sfarsitul primului secol si sustinerea criticilor “avansati” ai secolului al nouasprezecelea ca nu a fost produsa pana dupa 150 d.Hr. piere ca un fum” (The Bible and Archeology, p.217).

In 1945 E.R. Goodenough, profesor de istoria religiei la Universitatea Yale, a prezentat argumente ca nu exista nimic gnostic in Ioan, asa cum pretindea criticii, ci ca aceasta Evanghelie provine de la inceputurile crestinismului. Dovezi in plus in directia aceasta au fost procurate doi ani mai tarziu de o a doua descoperire remarcabila, facuta la Chenobostium in Egiptul Superior. Vreo patruzeci de tractate gnostice gasite acolo au aratat ca gnosticismul din secolul al II-lea pare ca era destul de diferit de principiile prezentate in Evanghelia a patra.

Publicarea anumitor suluri de la Marea Moarta (vezi p.90-92) a procurat o a patra confirmare pentru scrierea lui Ioan in secolul I. Unele din documentele acestea arata ca presupusele idei teologice tarzii ale lui Ioan antedateaza de fapt perioada lucrarii lui Hristos. In plus, W.F. Albright (Archeology of Palestine [London, 1954], p.244-249) a prezentat numeroase exemple de referire in Ioan la locuri, persoane, si lucruri care se refera in trecut la un timp dinainte de Intaia Revolta iudaica, din anii 66-70 d.Hr.

Astfel, ca si cu atat de multe alte lucruri care afectau valabilitatea si inspiratia Scripturilor, descoperirile recente au dovedit ca netemeinica sustinerea anterioara a criticii superioare ca Evanghelia lui Ioan este din a doua jumatate a secolului al II-lea. Comentand asupra acestei schimbari dramatice in gandirea critica, W.F. Albright spune ca “nu exista nici un motiv pentru a data Evanghelia dupa anul 90 d.Hr.; s-ar putea mai devreme” (“The Bible After Twenty Years of Archeology”, Religion in Life, Vol.XXI, Nr.4, p.550, 1952). Ocupandu-se de aceeasi problema The Interpreter’s Bible face observatia ca “data tarzie care era candva preferata de savantii critici este acum aproape universal abandonata…. Deci este tot mai dificil de a accepta o data mult mai tarzie decat sfarsitul primului secol pentru publicarea Evangheliei”. (vol.8, p.441,442).

Din orice punct de vedere este sigur sa se dateze Evanghelia lui Ioan pe la anul 90 d.Hr. si astfel in timpul duratei vietii apostolului al carui nume il poarta. In consecinta este rezonabil, chiar pe premiza critice, sa se sustina ca apostolul Ioan era autorul ei. Adancimea maiestuoasa a intelegerii naturii si scopului misiunii lui Hristos prezentata in Evanghelia lui Ioan face dificil sa se creada ca un altul in afara de Ioan cel iubit ar fi putut fi autorul.

  Efeseni. - Anumite caracteristici ale Epistolei catre Efeseni au determinat pe multi savanti critici sa puna la indoiala faptul ca Pavel era autorul acestei carti si sa considere ca ea ar fi fost scrisa de un autor necunoscut care a atasat numele lui Pavel la lucrarea aceasta astfel incat sa aiba prestigiu mai mare. Deosebit de importante printre problemele critice din Efeseni sunt urmatoarele:

Savantii au observat ca o mare parte din materialul din Efeseni este analog cu cel din alte epistole ale lui Pavel. Acesta a dat nastere la teoria ca presupusul autor necunoscut al Efesenilor se poate sa fi construit epistola culegand conceptiile si frazeologia din alte epistole ale lui Pavel.

In plus, este important ca in Efeseni lipsesc cu desavarsire salutarile personale de la sfarsitul cartii, care sunt o trasatura atat de caracteristica a scrisorilor lui Pavel. Lucrul acesta devine cu atat mai remarcabil cand se reaminteste faptul ca apostolul fusese vreo doi ani la Efes, o perioada mai lunga de cat petrecuse cu oricare alta biserica, inainte de a le scrie. De asemenea, nu trateaza nici o problema specifica in epistola aceasta, asa cum face adesea in celelalte scrieri ale sale. Pe langa acestea, binecuvantarea (cap.6,23.24) este la persoana a treia, care nu era stilul normal al lui Pavel, iar o salutare de ramas bun atat de impersonala este greu de asteptat de la el cand scria unei biserici pentru care lucrase un timp atat de indelungat.

O a treia caracteristica a epistolei care daduse nastere la banuiala in ce priveste autenticitatea ei este faptul ca cea mai buna dovada de manuscris arata ca scrisoarea n-a fost nicidecum adresata la origine efesenilor. Cele trei manuscrise mai timpurii existente ale Efesenilor, din secolul al III-lea si al IV, zic la cap.1,1: “Pavel apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu, sfintilor care sunt credinciosi in Hristos Isus”.

Dovada ca asa era formularea originara este intarita mai departe de comentariul lui Origen (mort c.254 d.Hr.) la Efeseni, care impartaseste ideea acestei omisiuni, marturiseste ca nici un manuscris vechi din vremea sa nu continea cuvantul “catre Efeseni” in cap.1,1 (Contra Eunomius II. 19). Tertulian (mort c.230 d.Hr.) relateaza ca ereticul Marcion de pe la mijlocul secolului al II-lea declara ca epistola nu fusese scrisa sfesenilor, ci laodicenilor (Contra Marcion v. 17, in The Ante-Nicene Fathers, vol.3, p.464,465). Desi Tertulian apara epistola ca fiind trimisa efesenilor, el nu-si baza argumentul pe cap.1,1, asa cum ar fi fost de asteptat daca pe vremea sa s-ar fi citit asa: “catre sfintii care sunt la Efes”. Ci el a apelat la “adevarata traditie a Bisericii, ca epistola aceasta a fost trimisa efesenilor, nu laodicenilor”. (loc. cit.).

Toate acestea au determinat pe unii carturari sa sugere ca Efeseni a fost scrisa la oarecare timp dupa moartea lui Pavel. Edgar J. Goodspeed (Introduction to the New Testament, p.224,225) a propus parerea ca epistola a fost scrisa pe vremea cand au fost colectate celelalte scrisori ale lui Pavel si trimise in circulatie ca o unitate si ca Efeseni a fost construita din celelalte lucrari ca o epistola generala care sa serveasca drept introducere la colectie.

In evaluarea acestor probleme, trebuie sa se ia in consideratie o distinctie intre problema destinatiei la care i-a fost trimisa scrisoarea originar, si problema cu privire la autor. Daca poate fi gasita o solutie rezonabila la prima intrebare, problema autorului devine mai putin acuta.

Intrucat manuscrisele cele mai timpurii ale Efesenilor nu dau marturie ca ar fi continut numele “Efes” in cap.1,1 si intrucat marturiile parintilor bisericesti mai timpurii decat vremea acestor manuscrise arata ca Bibliile lor erau la fel lipsite de expresia aceasta, pare rezonabil sa se traga concluzia ca autorul originar al acestei epistole avea numai o salutare generala. Nu exista nimic in alta parte din Scriptura care sa fie in dezacord cu o astfel de concluzie.

Daca deci, asa cum pare posibil, Pavel a trimis epistola sa cunoscuta acum ca Efeseni unor ascultatori generali si nu specific congregatiei efesene, celelalte probleme cu privire la originea de la Pavel ca autor sunt mai usor de rezolvat. Este usor de inteles ca el n-ar fi pus astfel de salutari personale cum ataseaza la celelalte scrisori ale sale. La fel formularea binecuvantarii sale corespunde perfect unui astfel de cadru si sugestia lui (cap.3,2) cum ca unii poate n-au auzit de chemarea sa la apostolat devine inteligibila.

Ernest Percy (Die Probleme der Kolosser-und Epheserbriefe, Lund, Suedia: C.W.K. Gleerup, 1946) a aratat printr-un studiu extensiv al Efesenilor in comparatie cu celelalte epistole ale lui Pavel, ca in limbaj, stil si mai ales in conceptii teologice Efeseni este atat de mult in acord cu celelalte scrisori incat pe temeiuri pur critice dovada autenticitatii este mult mai puternica de cum sunt argumentele care pot fi prezentate contra ei (vezi ibid., p.443-448).

Percy a demonstrat ca intre Efeseni si Coloseni exista o relatie deosebit de stransa (cf. Efeseni 1,1 cu Coloseni 1,1; Efeseni 1,13 cu Coloseni 1,5; Efeseni 1,15 cu Coloseni 1,4.9; Efeseni 2,12 cu Coloseni 1,21; Efeseni 2,15 cu Coloseni 2,14; Efeseni 2,16 cu Coloseni 1,22; Efeseni 6,18 cu Coloseni 4,2; Efeseni 6,21 cu Coloseni 4,7), o mult mai stransa relatie, intr-adevar, decat intre Efeseni si oricare alte scrisori ale lui Pavel. Aceasta asemanare pare sa fie cel mai bine explicata prin parerea ca ambele epistolele au fost scrise de acelasi autor, Pavel, si virtual in acelasi timp. Ca acesta a fost cazul este indicat de faptul ca Efeseni 6,21.22 care introduce pe Tihic ca agentul prin care Pavel trimite scrisoarea, este virtual identic in Coloseni 4,7.8.

O comparatie intre Coloseni 4,9 si Filimon 10,12 arata mai departe ca Epistola catre Filimon probabil a fost trimisa in acelasi timp. Astfel Tihic pare sa fi dus cu el trei scrisori in calatoria sa catre provincia romana Asia (in Asia Mica de vest) – o scrisoare personala de la Pavel lui Filimon, care evident era un membru al bisericii din Colose, o scrisoare (Coloseni) speciala pentru biserica din Colose si o scrisoare neadresata vreunei biserici anume, dar intentionata probabil sa circule printre diferitele biserici ale provinciei Asia ca: Efes, Smirna, Pergam, si Laodicea, poate avand in mod deosebit in minte acei credinciosi pe care Pavel nu-i cunoscuse personal. Acesta, se pare, era epistola care este acum cunoscuta ca Efeseni. Nu se poate sti daca Tihic avea o a patra scrisoare adresata bisericii din Laodicea (vezi Coloseni 4,16) sau daca scrisoarea aceea este identica cu scrisoarea aceasta generala, .

Este rezonabil sa se creada ca atunci cand scrisoarea aceasta generala, dupa ce si-a facut drumul prin diferitele biserici ale regiunii carora le fusese adresata, va fi venit sa se odihneasca in posesia congregatiei din Efes, intrucat Efes era orasul cel mai de seama al provinciei Asia si mai mult, intrucat era locul unei lucrari atat de prelungite din partea lui Pavel unde amintirea lui trebuie sa fi fost deosebit de indragita. Daca aceasta este ceea ce a avut loc, asa cum pare probabil, nu este dificil de inteles ca atunci cand au fost adunate epistolele lui Pavel pentru prima oara din bisericile carora le fusesera trimise si unde fusesera pastrate, epistola aflata in posesia congregatiei efesene sa fie numita in, mod natural, Efeseni.

Desi sugestiile premergatoare nu pot fi dovedite concludente, ele prezinta o explicatie rezonabila pentru presupusele dificultati din Epistola catre Efeseni si procura o teorie pozitiva cu privire la autorul si destinatia epistolei care este in armonie atat cu dovezile Scripturii, cat si cu standardele eruditiei cu renume.

Epistolele pastorale. – Prin termenul acesta se inteleg Epistolele catre Timotei si catre Tit. Desi celelalte epistole care poarta numele lui Pavel sunt in general recunoscute de savantii critici ca fiind autentic pauline (cu posibila exceptie a Efesenilor), multi critici resping originea paulina a lui 1 si 2 Timotei si Tit. Cele ce urmeaza sunt argumentate principale prezentate de anumiti savanti in spiritul parerii ca Pavel nu a fost autorul acestor epistole.

Cand aluziile istorice din epistolele pastorale (ca 1 Timotei 1,3; 2 Timotei 4,20;Tit 3,12) sunt comparate cu istoricul vietii lui Pavel din Fapte, este clar ca ele nu se incadreaza in tiparul vietii lui, asa cum este descris acolo.

Epistolele pastorale dau la iveala o structura mai dezvoltata a organizatiei bisericesti de cum se vede in alta parte in Noul Testament. De exemplu, se dau calificari specifice atat pentru prezbiteri sau episcopi (1 Timotei 3,1-7; Tit 1,5-9), cat si pentru diaconi (1 Timotei 3,8-13), sunt trasate reguli pentru purtarea barbatilor si femeilor in biserica (1 Timotei 2,8-15) si se fac precizari pentru ingrijirea vaduvelor si pentru comportarea lor (1 Timotei 5,3-16). Savanti critici au ajuns la parerea ca toate acestea zugravesc o dezvoltare in organizatie bisericeasca atat de mult in avans fata de aceea data la iveala in alta parte din Noul Testament, incat epistolele pastorale ar trebui sa fie datate candva in secolul al II-lea.

Teoria ca aceste scrisori si-au avut originea in secolul urmator apostolilor a fost sustinuta mai departe de un apel de avertizare contra “impotrivirilor stiintei, pe nedrept numite astfel” (1Timotei 6,20). In greceste aceasta este redata prin: antithesis tes pseudonumou gnoseos,  care poate fi tradus prin: “antiteza fals numitei gnosis [cunostinta]. “Pe la mijlocul secolului al II-lea Marcion, un invatator eretic, a scris o lucrare pe care el a numit-o Antitheses. In plus, multe din parerile lui Marcion erau asemanatoare cu ale gnosticilor, care accentuau importanta lui gnosis sau a cunoasterii. In consecinta unii din sacanti au vazut in acest pasaj din 1 Timotei o avertizare contra lui Marcion, ereticul din secolul al II-lea si, in consecinta, au datat cartea sustinand ca numele lui Pavel a fost atasat epistolei pentru a-i da prestigiu in lupta cu Marcion si gnosticismul.

Un motiv in plus pe care carturarii critici l-au prezentat pentru respingerea lui Pavel ca autor al epistolelor pastorale este faptul ca vocabularul lor este oarecum diferit de cel al celorlalte epistole ale lui Pavel. Ele contin un numar mult mai mare de cuvinte care nu sunt folosite in alta parte in epistolele lui Pavel, fata de oricare alta scriere a lui.

Argumentele acestea au determinat pe multi carturari sa tagaduiasca faptul ca Pavel a scris epistolele pastorale. Totusi, comentariul acesta tine cu aceia care cred ca sunt dovezi puternice si in totul satisfacatoare ca scrierile acestea sunt autentic pauline.

Insusi faptul ca referintele istorice din epistolele catre Timotei si catre Tit nu se potrivesc in cadrul Faptelor este o indicatie ca ele proveneau dintr-o perioada a vietii lui Pavel ulterioara intemnitarii lui la Roma, asa cum este relatat in Fapte 28. Daca epistolelor pastorale li se ingaduie sa vorbeasca pentru ele insele, dau la iveala faptul ca Pavel a fost eliberat de la inchisoare si a calatorit extensiv prin Creta, Asia Mica si Grecia si ca apoi a fost din nou arestat si intemnitat la Roma pentru a doua oara.

La fel, faptul ca in epistolele pastorale sunt mentionate persoane care nu apar nicaieri in alta parte in epistolele pauline (Crescens, 2Timotei 4,10; Carp, cap.4,13; Onisifor, cap.1,16;4,19; Eubul, Pudens, Linus, Claudia, cap.4,21; Artemas, Tit 3,12; Zenas cap.3,13) este o dovada in plus ca aceste epistole provin dintr-o perioada mai tarzie a carierei lui Pavel si nu o indicatie de fals. De fapt, este dificil sa consideram ca un falsificator a introdus in lucrarea lui evenimente si persoane care nu se incadreaza in ceea ce este cunoscut pe alta cale din viata lui Pavel, deoarece astfel de elemente ar fi fost recunoscute imediat ca dovezi de fals. In schimb, un falsificator istet ar fi facut ca scrierile lui sa semene cat mai mult cu putinta cu epistolele autentice ale lui Pavel. In felul acesta aspectele istorice ale epistolelor pastorale pot fi vazute ca dovezi ale autenticitatii lor.

Cat priveste problema modului de organizatie bisericeasca descoperit in epistolele pastorale, se poate spune ca desi problemele de organizatie bisericeasca sunt tratate cu mai multa amanuntime in scrierile acesta ca oriunde in alta parte in Noul Testament, totusi, nu este nimic in ele care sa fie in dizarmonie cu alte dovezi privitoare la organizatia bisericii in cursul vietii lui Pavel. La fel cum alte faze ale vietii si credintei crestine sunt accentuate in celelalte scrieri ale lui Pavel, tot asa problema organizatiei bisericii este tratata cu deosebita amanuntime in epistolele pastorale.

Pasajul din 1 Timotei 6,20 care se ocupa cu “antiteze ale fals numitei gnosis” nu se refera in mod necesar la lucrarea lui Marcion. Gnosis,  “cunostinta”, este un cuvant familiar in vocabularul lui Pavel si este destul de inteligibil fara a fi considerat ca se refera la vreo anumita opinie eretica desi, de fapt, ca un termen tehnic, gnosis era probabil deja in uz printre gnosticii timpurii pe vremea lui. La fel, antitheses nu se refera in mod necesar la cartea lui Marcion, ci se incadreaza usor in contextul prezent cu intelesul obisnuit de “opozitii”, “contrapropuneri”. In felul acesta Pavel poate fi inteles ca avertizand pe Timotei impotriva “contrapropunerilor fals numitei cunostinte”, in contrast cu Evanghelia.

Deosebirea dintre vocabularul epistolelor pastorale si acela al celorlalte scrieri ale lui Pavel este probabil cel mai bine explicata pe temeiul ca el scria pastoralele la un punct mai tarziu al carierei sale, dupa noi calatorii si experiente. De asemenea, diferenta poate fi datorata probabilitatii ca el a folosit scribi diferiti cari au exercitat o oarecare alegere in frazeologie.

Evrei. - Problema identitatii autorului Epistolei catre Evrei este una de critica majora. Totusi, intrucat cartea insasi nu ridica nici o pretentie cu privire la autorul ei, chestiunea aceasta este una asupra careia carturarii conservatori si cei critici sunt in mare dezacord. De aceea nu este tratata in prezentul articol. In ce priveste o tratare a problemei, cititorul este trimis la Introducerea la Epistola catre Evrei in vol. VII.

A doua Petru si Iuda. – 2 Petru este, probabil, cartea Noului Testament care a fost declarata post apostolica si, deci, falsa, de cel mai mare numar de carturari. Motivele principale pentru opinia aceasta sunt urmatoarele:

In limbaj si stil 2 Petru se deosebeste destul de mult de 1 Petru. 2 Petru da o pozitie speciala epistolelor lui Pavel, referindu-se la ele nu numai ca la o colectie, dar aparent ca “Scriptura” (2 Petru 3,15.16), adica la acelasi nivel de inspiratie si autoritate ca si Vechiul Testament. Multi carturari au considerat ca epistolele lui Pavel cu greu ar fi putut fi colectionate in decursul vietii lui (a lui Petru) de la diferitele biserici la care fusesera trimise si ca in decursul aceluiasi perioade ele cu siguranta n-ar fi putut ajunge la o situatie egala cu aceea a Scripturilor Vechiului Testament.

Un al treilea motiv este faptul ca din timpurile crestine primare au fost exprimate indoieli cu privire la dreptul lui 2 Petru la un loc in canonul Noului Testament (vezi p.127-131).

Totusi, inainte ca sa se ia o hotarare cu privire la autenticitatea lui 2 Petru, trebuie sa se ia in considerare mai multi factori care favorizeaza parerea ca ea a fost scrisa de apostolul Petru:

Mai intai, fie 2 Petru a fost scrisa de apostolul fie este o falsificare pe de-ntregul. Nu numai ca ea incepe in felul obisnuit, dand pe “Simon Pentru, un rob si apostol al lui Isus Hristos” ca autor al ei, dar scriitorul ei pretinde sa fi facut parte dintre aceia cari au fost cu Hristos pe muntele schimbarii la fata (vezi 2 Petru 1,17.18: cf. Matei 17,1). Afara de cazul ca aceasta este o falsificare pe de-ntregul, autorul nu poate fi altul decat apostolul Petru.

Desi este o relatare faptul ca stilul limbajul lui 2 Petru este diferit de acela al primei epistole, lucrul acesta poate fi in chip rezonabil explicat prin probabilitatea ca Petru, ca un Palestinian nescolit a carui limba materna era aramaica, a folosit fara indoiala ajutor secretarial la formularea unei epistole pe care el o scria in greceste. Daca Pavel, care era deplin familiarizat cu limba greaca, a folosi secretari, asa cum este foarte evident ca a facut, este si mai logic sa ne gandim ca Petru, a carui limba de nastere era aramaica, sa fi facut lucrul acesta si ca acesti secretari sa fi exercitat o influenta precisa asupra formularii scrisorilor sale in greceste. In felul acesta se poate ca doi secretari diferiti sa fi scris pentru el aceste doua epistole diferite.

Cat priveste problema referirii lui Petru la epistolele lui Pavel, trebuie sa fie recunoscut ca nu exista o dovada definitiva cu privire la data cand epistolele lui Pavel au intrat in circulatie fie ca volume separate, fie ca o colectie. Desi in general carturarii au considerat ca aceasta trebuie sa fi avut loc nu mai devreme decat ultima parte a secolului I, nu este de fapt nici o dovada ca n-ar fi putut incepe in cursul vietii lui Pavel si a lui Petru. Considerand extinderea si intensitatea activitatii misionare a lui Pavel si preeminenta lui in biserica apostolica, si considerand faptul ca drumul sau si al lui Petru s-au incrucisat de repetate ori, nu pare nelogic sa se traga concluzia ca scrisorile lui Pavel probabil s-au bucurat de oarecare raspandire chiar inainte de moartea lui.

Problema care rezulta din faptul ca Petru a clasificat epistolele lui Pavel ca “scriptura” de asemeni nu poate fi considerata ca o dovada absoluta a unei date tarzii pentru epistola aceasta. Nu este nici o dovada ca Petru n-ar fi putut si n-ar fi trebuit sa fie recunoscut astfel. Pavel credea ca a scris sub inspiratia Duhului Sfant (vezi 1 Corinteni 7,40; 1 Timotei 4,1) si nu s-ar parea nepotrivit sa credem ca Petru ar fi recunoscut aceasta ca un fapt si astfel o realitate si astfel sa fi clasificat scrisorile lui Pavel printre scrierile inspirate apartinand bisericii.

O alta chestiune legata de 2 Petru este aceea a relatiei cu Epistola lui Iuda. O comparatie atenta a lui 2 Petru 2,1 la 3,3 cu Iuda 4-18 descopera ca aceste doua carti au mult material in comun. Desi multi carturari au tras concluzia ca scriitorul lui 2Petru a extras din Iuda, totusi, Iuda 17,18 pare sa fie o referire directa la 2 Petru 3,2.3. daca lucrurile stau asa, prioritatea lui 2 Petru ar fi o dovada cu privire la originea ei apostolica. Totusi, argumentul nu poate fi impus ca proba de autenticitate a lui 2 Petru, deoarece relatia exacta dintre cele doua epistole nu a fost rezolvata.

Desi argumentele contra autenticitatii lui 2 Petru sunt serioase cand sunt privite pe temeiuri pur si stiintifice, ele nu pot fi considerate ca dovezi. Si cand pretentiile cartii insasi sunt considerate dintr-un punct de vedere spiritual, pretentiile acelea ofera un motiv puternic pentru lepadarea oricarei teorii de autor post apostolic, mai ales cand multe din problemele aparent legate de autoritatea paulina a acestei epistole pot fi explicat cu succes.

Apocalipsa. - In mijlocul secolului al III-lea, Dionysius, episcop de Alexandria, a scos o carte in care sustinea ca Apocalipsa a fost scrisa de un Ioan, altul decat apostolul (vezi Eusebiu, Istoria Bisericeasca VII.25.7-27). Argumentele sale au avut o larga raspandire printre acei carturari care resping calitatea apostolica a autorului Apocalipsului.

Dionysius a atras atentia la faptul ca vocabularul si stilul literar al Apocalipsei sunt izbitor de diferite de acelea ale Evangheliei dupa Ioan. Apocalipsa prezinta o cantitate neobisnuita de libertate fata de standardele obisnuite ale dictiei si sintaxei grecesti, in timp ce limbajul Evangheliei lui Ioan este regulat.

Dionysius a subliniat de asemenea faptul ca in Apocalipsa autorul da numele sau de repetate ori (vezi Apocalipsa 1,1.4.9; 22,8), dar ca in Evanghelie autorul ei face un efort de a-si ascunde identitatea. O astfel de situatie, considera el, putea sa indrepte gandul la un autor diferit.

Din vremea lui Dionysius s-a atras atentia ca parintele bisericesc Papia, asa cum este citat de Eusebiu (ibid. III, 39.4). pare sa indice ca pe la finele secolului 1 erau doi barbati de seama in biserica cu numele Ioan, unul apostolul si celalalt prezbiterul (vezi 2 Ioan.1; 3 Ioan 1). Eusebiu si multi carturari de dupa vremea lui au fost inclinati sa creada ca cel din urma din acestia, Ioan prezbiterul, a fost autorul Apocalipsei.

Inca un alt argument se concentreaza pe o traditie ca Ioan apostolul a murit moarte de martir cu cateva decenii inainte de finele secolului I, cand este foarte clar ca a fost scris Apocalipsa.

Cand sunt analizate argumentele anterioare, ele nu sunt gasite atat de puternice cum ar putea parea la inceput. In ce priveste chestiunea diferentelor lingvistice intre Apocalips si Evanghelie, trebuie sa fie atrasa atentia ca aceste doua carti lasa ele insele sa se inteleaga ca au fost scrise in imprejurari foarte diferite. Cand a scris Apocalipsa, Ioan era un detinut pe insula Patmos; greaca acestei carti este in mod clar in armonie cu faptul ca ea a fost scrisa in astfel de imprejurari, deoarece ea reflecta lucrarea unui om care, desi capabil sa se exprime puternic, nu scria in limba sa materna.

De repetate ori tipare semitice de gandire pot fi vazute inapoia limbii grecesti a Apocalipsei si in cateva cazuri si adevaratul sens al autorului pare ca urmeaza sa fie obtinut numai traducand greaca in ebraica sau aramaica. Poate al mai insemnat din toate este faptul ca Apocalipsa demonstreaza un numar de abateri de la uzul gramatical sau sintactic care nu ar fi aparut in mod normal intr-o lucrare literara.

Pe de alta parte, Evanghelia este corecta din punct de vedere gramatical. Pentru aceasta sunt posibile doua explicatii. Intai, unii carturari au sustinut ca Evanghelia a patra a fost scrisa la origine in aramaica si tradusa ulterior in limba greaca. Desi acest punct de vedere n-a fost stabilit cu succes, totusi, daca este adevarata, procura o explicatie pentru diferentele care exista intre Evanghelie si Apocalipsa. Al doilea, exista o traditie ca Ioan si-a scris Evanghelia, nu pe Patmos, ci pe cand era in libertate.

Nu este nepotrivit sa credem ca el s-ar fi bazat pe ajutorul unor secretari bilingvi pentru a traduce sau formula in greaca corecta gandurile pe care poate el li le exprimase in aramaica. Tonul teologic al Evangheliei lasa sa se inteleaga ca ea era intentionata pentru ascultatori culti. In consecinta, este logic sa credem ca Ioan ar fi folosit poate secretari la scrierea Evangheliei sale. Lucrul acesta ar putea explica corespunzator diferentele care exista intre limbajul Evangheliei si acela al Apocalipsei.

Cu privire la faptul ca numele lui Ioan este atasat de Apocalipsa si nu la Evanghelie, desi nu se poate da o solutie finala, se poate oferi o explicatie logica. Evanghelia este o relatare a vietii si lucrarii pamantesti a lui Isus. Ea sta sau cade, nu pe baza marturiei lui Ioan, ci pe baza faptului istoric. Astfel nu era mai multa nevoie ca el sa-si ataseze numele de cum era ca scriitorii ceilalti de Evanghelii sa le includa pe ale lor in relatarile despre viata lui Isus. Dar, in ce priveste o lucrare apocaliptica de felul Apocalipsei, situatia era diferita. Intr-o lucrare profetica, o relatare a lucrurilor pe care semenii sai nu le-au putut vedea ca fapte istorice, identitatea si reputatia profetului erau de prima importanta. Astfel, asemenea oricarui alt scriitor profetic din Biblie, autorul Apocalipsei si-a inclus numele in cartea sa.

Desi e adevarat ca, asa cum Eusebiu citeaza pe Papias, ultimul pare sa arate ca erau doi Ioan, totusi trebuie sa se retina doua lucruri. Intai, scrierile lui Papias nu mai exista, asa ca citatul lui Eusebiu nu poate fi comparat cu ele, desi probabil el a citat corect. Al doilea, desi Papias mentioneaza doi Ioan, nu e clar din citatul lui Eusebiu daca ele sunt o referire la doi barbati, sau numai doua referiri la un barbat. Astfel desi nu poate fi tagaduit categoric ca nu erau doi Crestini de seama numiti Ioan la finele secolului I, lucrul acesta nu poate fi nici dovedit.

La chestiunea daca Ioan apostolul a trait destul de mult ca sa fi scris Apocalipsa, trebuie sa fie recunoscut ca traditia in sensul ca el a murit cu mult timp inainte de sfarsitul secolului I este bazata mai ales pe deductii si argumente din tacere, si nu pe dovezi clare, pozitive. De fapt, Iustin Martirul (mort c.165 d.Hr.; Dialog 81), Irineu (mort c.202 d.Hr.; Erezii, IV:20.11; V.35.2), Tertulian (mort c.230 d.Hr.; Impotriva lui Marcion III.14), Ipolit (mort c.236 d.Hr.; Tractat asupra lui Hrist si Antihrist XXXVI), si Origen (mort c.254 d.Hr.; Comentariu la Ioan I.14) intelegeau cu totii ca Apocalipsa fusese scrisa de Ioan apostolul si numai cu prilejul criticii lui Dionysius de la mijlocul secolului al III-lea un scriitor crestin ortodox a ridicat problema obarsiei apostolice a Apocalipsei.

Astfel nu exista argument convingator pentru respingerea parerii ca Apocalipsa a fost scrisa de Ioan Apostolul si credinta bisericii primare era distincta in acea directie.

Concluzie
In concluzie trebuie sa se scoata in evidenta ca exista o inalta critica legitima, ca si una distructiva. Critica legitima cauta sa ia tot ce studiul lingvistic, literar, istoric si arheologic a dovedit cu privire la Biblie si sa le foloseasca pentru a determina date aproximativa a scrierii, autorii probabili, acolo unde numele autorilor nu sunt afirmate, conditiile in care ei au scris si materialele pe care le-au folosit in scrierea lor. Dar pentru ca crestinul care accepta Scripturile ca vrednice de incredere spirituala sa declare ca o carte a Bibliei este pseudoepigrafica inseamna a spune ca ea contine o afirmatie falsa palpabila cu privire la propria ei origine. Astfel de concluzii trec dincolo de limitele criticii legitime, asa cum sunt intelese de acest comentariu.

Desi poate ca nu este cu putinta acum sa infirmam convingator toate sustinerile criticii distructive, trebuie sa se retina doua lucruri importante. Intai, ca trasatura generala a criticii biblice pentru ultima jumatate de secol a fost tot mai mult in directia pozitiei conservatoare, care accepta sustinerile Scripturii cu privire la sine. Aceasta nu inseamna sa spunem ca descoperirile arheologice moderne si studiul lingvistic au infirmat toate argumentele contra autenticitatii Bibliei, dar este o realitate ca ele au adus contributii insemnate pentru respingerea multora din criticile extreme.

Al doilea, trebuie sa fie recunoscut ca marea majoritate a argumentelor critice contra autenticitatii Bibliei stau numai ca ipoteze nedovedite. Desi nu este cu putinta sa se infirme categoric multe dintre acestea, nici nu pot fi dovedite si este de obicei posibil sa se ofere explicatii pozitive ale problemelor care aparent ar putea sa militeze contra autenticitatii Scripturii. Intr-o astfel de situatie povara dovezii finale revine criticului care ar tagadui ceea ce sustine Biblia cu privire la sine si astfel de probe nu sunt in curs de aparitie, crestinul conservator este indreptatit sa continue sa creada ca sustinerile clare ale diferitelor carti ale Bibliei relativ la autorii lor sunt vrednice de incredere.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>