Contrareforma catolica

Contrareforma catolica

  Iezuitii. – Protestantismul a fortat Biserica Catolica sa isi redefineasca teologia, sa isi reorganizeze biserica si sa-si verifice metodele. Unealta cea mai activa a Contrareformei au fost iezuitii, un produs al catolicismului spaniol. Luptand impotriva maurilor, catolicii isi dezvoltasera un fanatism salbatic si patriotic. In secolul al XVI-lea Spania devenise natiunea cea mai insemnata a lumii, iar regalitatea spaniola a cautat sa-si asigure absolutismul in politica si in religie.

Urmarind aceasta ultima tinta, Ignatius de Loyola (1491-1556) a fost foarte activ. Intemeietorul ordinului calugaresc iezuit a fost la inceput ostas. Ranit in 1521 in lupta de la Pampeluna, el a abandonat cariera militara si s-a hotarat sa devina un soldat devotat al papei si sa se specializeze in suprimarea vrajmasilor bisericii. Dupa lupte launtrice chinuitoare el si-a oferit serviciile sale papei, pentru a propaga credinta catolica si pentru a reprima erezia. El a intemeiat (in 1534) Societatea lui Isus, la Montmartre, in Paris.

Aceasta a fost aprobata de catre Papa Paul III, in 1540, prin bula Regimini militantis Ecclesiae. Iezuitii isi au obisnuitele lor legaminte monastice; in plus, ei fac un legamant special de ascultare fata de papa. Acest ordin calugaresc a fost intemeiat pe principiul unei supuneri totale a opiniei individului si pe principiul disciplinei militare. Loyola a scris un tratat, Spiritual Exercices, in care arata cum poate si trebuie sa fie supusa vointa individuala si cum fiecare persoana se poate supune complet vointei superiorului sau, care Il personifica pe Hristos. Acest principiu este opus ideii protestante ca individul trebuie sa asculte de constiinta sa iluminata de Scripturi, care sunt autoritatea suprema in materie de credinta.

Iezuitii au reusit sa restaureze increderea catolicilor germani, realizandu-si scopurile prin folosirea oricarui mijloc. Ei s-au strecurat in toate straturile societatii, au luat asupra lor scolile si au luat initiativa in toate eforturile importante. De asemenea, printr-un oportunism machiavelic, le-au dat indrumari oamenilor de stat si au incurajat ideea ezitarii. Ei trebuie considerati instigatorii multora din actiunile intreprinse impotriva protestantilor, ca de pilda masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu sau marile crize din Germania, care au culminat cu Razboiul de Treizeci de Ani (1618-1648). Iezuitii s-au dovedit a fi o armata care a facut posibil ca biserica sa-si aplice metodele de autoritate absoluta si sa-si concentreze toata puterea in papalitate.

  Sinodul de la Trent. - Papa se temea de intrunirea unui sinod bisericesc, dar imparatul Carol V, a carui ambitie era inca sa realizeze unitatea politica si religioasa, l-a zorit sa convoace un sinod. Acest conciliu, care a fost organizat in 1542, la Trent, un oras italian si imperial, s-a intrunit cu intermitenta intre 1545 si 1563. Aceasta intalnire era de mult solicitata din multe parti, iar, la inceputul lucrarii sale de reforma, Luther insusi ceruse o astfel de adunare. Cand a convocat acest sinod, Papa Paul III se temea de presiune politica, precedentul sinoadelor reformatoare din secolului al XV-lea nefiind incurajator.

Dar iezuitii i-au oferit ajutor eficient. Imparatul, nadajduind ca problema unitatii germane va fi rezolvata, ceruse sa vina o reprezentanta atat din partea principilor protestanti cat si din partea celor catolici. Chiar de la inceput papa s-a aratat interesat numai de doctrinele pe care vroia sa le defineasca, in opozitie cu opiniile protestante exprimate la Conferinta de la Augsburg, in 1530.

In prima perioada (1545-1547) a fost definita doctrina catolica, drept raspuns la opiniile protestante. La inceput conduceau dominicanii spanioli, discipolii lui Thomas Aquinas, dar ei au fost inlocuiti de catre iezuiti. S-a stabilit ca izvorul adevarului se gaseste in Biblie si in traditie; lucrul acesta oferindu-i bisericii puterea de a interpreta Biblia asa cum vrea ea. In definirea indreptatirii, harul dumnezeiesc a fost socotit o invatatura fundamentala, dar a fost pastrata si doctrina meritului faptelor bune.

Astfel, omul conlucreaza cu harul divin cu ajutorul vointe, dar faptele bune sporesc sansa de a fi indreptatit. Indreptatirea depinde de sacramente, care sunt mijloace de mantuire, si incepe cu botezul, cel dintai dintre sacramente. Ea este sporita prin confirmare si euharistie, iar daca este pierduta, poate fi recastigata prin pocainta.

In a doua perioada a sinodului (1551-1552) imparatul a cerut ca principii protestanti sa participe la dezbateri, dar in prima etapa influenta protestanta a fost atat de slaba incat a fost trecuta vederea. Dar cand Papa Iuliu III a deschis sinodul se parea ca ar putea exista un acord intre cele doua confesiuni. Totusi, dorinta de unire a imparatului a fost brusc anulata de dezertarea lui Maurice de Saxonia, care l-a parasit pe imparat in favoarea cauzei protestante. Lucrul acesta l-a obligat pe imparat sa paraseasca pe neasteptate Sinodul de la Trent, iar asta a fost un alt factor care a pus capat participarii protestante.

Dupa zece ani de intrerupere, Sinodul din Trent si-a reluat lucrarile, intrand a treia sa perioada (1562-1563). Intre timp protestantismul prinsese puternice radacini in Germania si, in 1555, prin Pacea de la Augsburg, a fost recunoscut oficial. De partea catolica, iezuitii se intorsesera la metodele Inchizitiei, iar delicata problema a puterii episcopale a fost discutata foarte pe larg. De aici inainte dogma principala avea sa fie cea a bisericii, o ierarhie instituita si aparata de Dumnezeu. Catolicul de rand trebuie sa-l lase pe preot sa fie calauza lui, “directorul constiintei sale”. Un conducator cu influenta, cardinalul Borromeo de Milan, specialist in educatia religioasa, a staruit asupra infiintarii de seminarii teologice.

Sinodul a afirmat in special urmatoarele institutii: (1) papa, in a carui mana este puterea bisericii, ca vicar al lui Isus Hristos; (2) textul latin al Bibliei (Vulgata), unicul acceptat, dar nefiind disponibil pentru laici; (3) cele sapte sacramente. In plus, aveau sa se construiasca seminarii teologice si s-a creat Congregatia Indexului, care avea rolul de a examina toate tipariturile, pentru a-l ocroti pe catolicul drept credincios de publicatiile daunatoare.

    Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Istoria bisericii and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>