Cine mai crede în Apocalipsă?

Cine mai crede în Apocalipsă? 

”Istoria se repetă pe sine, mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă.” Karl Marx

În spaţiul cultural creştin din Evul Mediu şi până azi, Apocalipsaşi-a erodat mesajul sub prestigiul arareori contestat al unei sperietori. Simpla pronunţare a numelui trezeşte fiorul unui sfârşit catastrofic, în care scenarii macabre întunecă orice speranţă. Totuşi, nu există o surpriză mai mare decât să descoperi că viziunea sfârşitului tuturor lucrurilor nu domină cartea Apocalipsei.

Deschizi internetul la primul site cu numele ”Apocalypse”. Pe un fond negru-roşiatic, apare o copioasă listă de filme şi cărţi tari, toate despre sfârşitul lumii. La preţuri avantajoase…Un alt site ”Apocalypse”, promovează o formaţie Heavy Metal…Pe lista www-urilor fără sfârşit, mai găseşti şi un ”Ghid de buzunar de Apocalipsă: Manual pentru sfârşitul lumii”…, cu glume bune. Conţine şi lista tuturor prorocilor creştini care au făcut furori; şi lista de candidaţi anti-hrişti… În josul site-ului e o notă: ”Cumpăr-o. Te vei distra de minune!”

Atenţia ţi-este atrasă de un joc de computer cu şapte niveluri, ”Apocalypse”: lumea se află în mâna unui geniu al răului, Reverend (Preotul). Prin nano-tehnică, acesta vrea să declanşeze Apocalipsa. Singurul care o mai poate salva este Trey, ţinut în închisoare de Reverend. Jocul propune o motivaţie înaltă: ajută-l pe Trey să scape. La îndemână ai tot arsenalul clasic. O rază de speranţă motivează pe jucător: Poţi scăpa chiar şi de Apocalipsă…

Tema sfârşitului lumii mocneşte în străfunduri şi este mereu actuală. Din acelaşi motiv pentru care dracii sunt înfăţişaţi zâmbind simpatic, Apocalipsa e şi ea rulată anecdotic ca să mai împrăştie angoasa, pe care literatura şi mas media nu scapă nici o ocazie ca s-o îngroaşe.  ”A fi sau a nu fi” Apocalipsă?

Apocalipse pentru toţi

Nu demult, d-na Elisabeth Baron, unul din cei mai cunoscuţi mediumi spiritişti în viaţă, a fost solicitată să-şi dezvăluie predicţiile privind soarta lumii pentru viitorii zece ani. În toate privinţele, viziunea ei a fost înspăimântătoare: ”Va fi iadul pe pământ…”

Oricât ar fi de terifică, predicţia ei este acceptabilă, pentru că se înscrie perfect în coordonatele scenariilor clasice de o inspiraţie pre-creştină. Viziunea ”apocaliptică” nu este deloc un concept de dată mai recentă (Apocalipsa are doar 1.900 ani vechime), ci e străvechi, fiind prezent în aproape în toate mitologiile lumii. Unele încorporează extincţii repetate, oferind în schimb speranţa unei renaşteri din cenuşă ca păsării Phoenix.

Apocalipse păgâne

Grecii credeau că au existat până în trecut trei ere succesive (aur, argint şi bronz), pe rând distruse, noi trăind în era fierului. Această eră, mai rea ca toate, va fi şi ea dată nimicirii, atunci când copiii se vor naşte bătrâni şi când nu va mai exista remediu împotriva decadenţei.

Hinduismul profetizează că ne aflăm în ultima eră, Kali Yuga (sau ”veacul întunericului”). Dar că va apărea Vişnu în cea de-a zecea lui încarnare, sub înfăţişarea lui Kalki. Șiva va distruge lumea, după care o va şi recrea.

Mitologia vikingilor credea într-un sfârşit fantastic: Lupii vor înghiţi soarele, după care va veni o iarnă de un an, cu toate necazurile pe care le poate aduce. Între zei se va isca conflictul. Din ocean va ieşi un balaur şi-şi va vărsa veninul peste mare şi văzduh. Pământul va fi înghiţit de ocean. Omenirea întreagă va pieri, cu excepţia a doi oameni care se refugiază în pomul vieţii.

Escatologia aztecilor nu avea nici o speranţă. Cu toate că din erele anterioare a mai scăpat câte unul, din prăpădenia care stă să vină nu va mai exista scăpare. Țiţimimii – un soi de marţieni – vor invada pământul, nimicindu-l de tot.

Sfârşitul în religia lui Zoroastru este foarte asemănător cu catastrofismul modern: o cometă, Gocir, va lovi pământul. Din inima pământului va ţâşni lavă. Cei vii şi cei morţi vor fi atunci judecaţi. Drepţii vor fi totuşi în stare să înoate prin lava fierbinte, nu însă şi cei răi… După o deplină purificare, toţi vor fi iarăşi reuniţi într-o nouă versiune a lumii, fără decădere şi moarte.

Nu există cititor care să fi luat Apocalipsa în mână şi să nu fi avut deja mintea setată pe una din multele oferte apocaliptice precreştine. Nu este de mirare că oricine aude doar de numele ”Apocalipsa”, este cutremurat de-un fior…

Fructul criminal

Prin anii 1530, la scurtă vreme după cucerirea Mexicului de către Cortez, în Lumea Veche a fost adusă, ca o curiozitate, nişte fructe rotunde, suculente şi roşii, socotite cumplit de otrăvitoare. Europenii i-au preluat şi numele aztec, tomatl. Apreciate pentru frumuseţea lor sângerie, fructele au fost denumite ştiinţific Lycopersicon, tradus ”piersica lupilor” (de unde licopen). Timp de 300 ani, nimeni nu s-a atins de el. În 1830, colonelul Robert Johnson a vrut să demonstreze calitatea sa comestibilă: pe pragul casei sale din Salem, Massachussetts, a mâncat în faţa mulţimii un coş plin de ”fructe toxice” – uimitor, fără ca să moară în spasme! Aşa a început istoria gustoaselor roşii.

Nu există o asemănare mai potrivită pentru percepţia noţiunii de ”Apocalipsă”. Datorită imagisticii ei surrealiste (fiare, balauri, moarte călare, foc amestecat cu sânge, Armaghedoane…), Apocalipsa a fost asociată în mod eronat cu concepţiile păgâne, catastrofiste, despre sfârşitul lumii, măcar că Apocalipsa duce spre un final mai mult decât optimist. Numele apocalypsis înseamnă, simplu, ”descoperire”. Cuvintele de debut ale cărţii: Apocalypsis Iesu Christu, aduc asigurarea că cele ce urmează nu sunt elucubraţiile unui monstru, ci sunt ”descoperirea lui Isus Hristos”!

E destul să te opreşti şi să contempli: în toată mitologia, şi nici măcar în Biblie, nu există o figură mai altruistă ca El. Viaţa Lui a dovedit că fiinţa umană constituie preocuparea Sa de căpătâi. Cum ar putea El să ne lase de izbelişte? De trei ori în Apocalipsă (cap. 1:8; 21:6 şi 22:13), Isus declară despre Sine: ”Eu sunt Începutul şi Sfârşitul ”. Afirmaţia Lui e făcută să transmită două certitudini. Mai întâi, că sfârşitul nu survine, pur şi simplu, imprevizibil şi necontrolat – aşa cum loveşte o tornadă. Dacă există un Dumnezeu, atunci istoria, în ansamblu, are o destinaţie controlată, după cum o pot ilustra câteva episoade salvatoare din cel de-al doilea război mondia (vezi caseta ”Cineva acolo sus”). Iar ”sfârşitul”, finalitatea istoriei, împlineşte – nu prăpădeşte!

În al doilea rând, lucrarea cuiva dă pe faţă caracterul său. Dacă Isus este Sfârşitul, atunci finalitatea produsă de El va reflecta cu siguranţă bunătatea Sa. Dacă El este autorul istoriei şi-al cărţii, atunci angoasa viscerală faţă de sonanţa ”Apocalipsa” ar trebui să dispară.

”Cineva acolo sus”
”Enigma”
În 1926, Ministrul de război german a perfecţionat o maşină de codat comercială ”Enigma”, cu 22 milioane de combinaţii diferite, care a blocat orice acces al serviciilor de informaţii străine la mesajele ei secrete.

În 1929, printr-o inexplicabilă eroare a poştei, un colet cu destinaţia Germania, conţinând o maşină Enigma (modelul vechi comercial) a ajuns providenţial în vama poloneză şi de aici, la serviciile secrete poloneze… tocmai când Rejewski, un tânăr genial a fost angajat. După trei ani plini de aventură Rejewski a reuşit să descopere primele ”chei”, dar nu pe toate. Văzându-se depăşiţi, în iunie 1939, polonezii au predat datele experţilor britanici… exact cu două luni înainte de cotropirea Poloniei!

La Londra, în ciuda succeselor repurtate, echipa de cripto-analişti n-ar fi străpuns niciodată codul marinei germane, dacă n-ar fi survenit câteva incidente providenţiale: în mai 1941, în plin război al Atlanticului, un submarin german avariat a fost obligat să se predea. Deşi dinamitat, conform regulamentului, pentru a se scufunda înainte de capturare, explozibilul a refuzat să detoneze. Din el, englezii au scos o maşină Enigma şi cartea cu codurile noi. Din acel moment, germanii au început să piardă bătălia pentru Atlantic. Și acest lucru s-a mai repetat de două ori (1942 şi 1944), de fiecare dată exact după ce nemţii schimbau radical codurile. Războiul se juca de-acum cu cărţile pe faţă, în avantajul aliaţilor.

Kursk

În iulie 1943, pe dealurile de la Kursk, se dădea cea mai mare bătălie de tancuri din istorie: se confruntau peste 5.300 tancuri, 5.000 avioane şi peste două milioane de infanterişti. Miza bătăliei era atât de mare încât însuşi Hitler declara: ”Când mă gândesc la Kursk, mi se întoarce stomacul!”

Ruşii, deşi n-aveau experţi decriptologi, excelau în spionaj. Prin intermediul unui spion pro-sovietic care lucra chiar în serviciul de informaţii britanic, au aflat cu trei luni în avans planul de bătălie al nemţilor, fapt ce a permis realizarea unei formidabile apărări strategice. După şapte săptămâni de opinteli supraomeneşti, nemţii au fost înfrânţi. Nu forţa militară i-a bătut, ci o cheiţă de aur : informaţia.

”Purple”

În războiul Pacificului, victoria a depins de un obscur căpitan de informaţii, Joseph Rochefort, din Hawaii. Providenţial, cu numai 9 zile înaintea bătăliei cruciale, Rochefort sparge codul şi află data, locul şi planul de luptă japonez: atolul Midway, 4 /5 iunie, 1942. În bătălia ce a urmat, japonezii deşi cu mult superiori americanilor, au pierdut patru portavioane. Ca urmare, 332 avioane Zero, nemaiavând unde să aterizeze, s-au prăbuşit în mare. Aşa a pierdut Japonia flota aeriană şi supremaţia în Pacific!

Logica finalităţii optimiste se confirmă în viziunile lui Ioan Teologul. În mod repetitiv, chiar în mijlocul desfăşurării dramatice, Apocalipsa preveseşte happy-end-ul de la sfârşit, anticipând că: ”ei vor împărăţi pe pământ” (cap. 5:10); Isus ”va fi păstorul lor, şi va şterge orice lacrimă din ochii lor” (7:17); sfârşitul nefiind decât ”vestea cea bună vestită de Dumnezeu” (10:7).

Matrix universal

În primăvara anului 1999, pe când lumea cocheta cu enigmaticului sfârşit de mileniu, industria video electriza lumea cu filmul ”Matrix”. Pe lângă intrigi febrile şi SF abundent – trucuri deja banalizate – filmului abordează un subiect altoit pe o problemă filosofico-religioasă profundă, care ”prinde” deopotrivă şi pe-nţelept, şi pe nebun. Anume, este ideea salvării omenirii ce se află prinsă într-o plasă informatică, din care nimeni nu poate să scape. Unica ei speranţă stă în venirea unui Salvator, a acelui Unul, care – în cele din urmă – vine şi aduce eliberarea.

Unii socotesc că tocmai acesta a fost factorul de succes din Matrix: exploatarea unei teme cu care se poate identifica oricine şi care constituie esenţa religiei. Dar nu numai a religiei creştine.

Tema ”Salvatorului care trebuie să vină” este universală. Hinduşii aşteaptă cel din urmă avatar (”coborâre”) al lui Kalki (”nimicitorul întunericului”), pe cal alb înaripat şi cu sabia în mână, ca să distrugă relele veacului. Budiştii aşteaptă revenirea lui Maitreya, ultima întrupare a ”iluminatului”. Zoroastrenii îl aşteaptă pe Saoşiant, salvatorul de la sfârşit. Iudeii îl aşteaptă (încă) pe Mesia, fiul lui David, iar musulmanii îl aşteaptă pe Mahdi, cel de-al 12 imam care, împreună cu Isus Hristos, vor ţine Judecata de apoi.

De unde această speranţă comună? Unii cercetători consideră că a căuta o tradiţie comună este o pistă irelevantă. În însăşi condiţia noastră de ”în lagărul morţii” există toate resursele pentru a nutri, independent unii de alţii, speranţa ca Cineva, mai presus şi din afara acestui ”matrix”, să vină şi să rupă plasa păianjenului morţii.

Mesianismul Noului Teestament înglobează toate acestea. Dar mai are ceva în plus, ceva esenţial, ceea ce nici una din religiile lumii nu are: proba realităţii istorice a Salvatorului. Isus Hristos a existat, a fost văzut exercitându-şi puterea salvatoare şi a fost crezut de mii de contemporani. Aceştia au devenit forţa ce-a bulversat imperiul cezarilor în culmea gloriei. Friedrich Paulsen  (1846-1908), părintele neocriticismului, scria: “Faptul că apostolii, oamenii din clasa de jos a unui popor dispreţuit, cuceresc şi aduc la picioarele lui Iisus puternica şi semeaţa lume greco-romană, este cel mai uimitor eveniment înregistrat în istoria lumii”. Aici se află o cauză istorică care cere o explicaţie serioasă. Transformare pe care ea a produs-o mai greu de acceptat decât însuşi faptul învierii.  Cărturarii numesc aceasta cauză fantastică: „fenomenul Noului Testament”.

”Și iarăşi va să vie, în mărire…”
Aşa sună apogeul crezului creştin. Și de ce revine? Pe scurt, ca să rezolve trei mai seturi de probleme existenţiale: Moartea şi învierea; Păcatul şi judecata; Iadul şi raiul.

Moartea dulce

La 19 martie, 2000, în localitatea Kanangu, Uganda, a avut loc cel de-al doilea cel mai mare suicid în masă din istorie: nu mai puţini de 470 părinţi şi copiii, după ce şi-au vândut proprietăţile şi au benchetuit timp de o săptămână în incinta templului lor, s-au impregnat cu benzină şi şi-au dat foc.

Motivul pentru care au ales suicidul, anume: ”ca să ajungă mai repede într-o lume fericită şi fără durere” e ceea ce a şocat lumea. Dar de ce atâta mirare? Oare nu acesta este crezul în toate religiile păgâne, că după moarte omul s-ar duce direct în rai? Chiar şi creştinismul a fost contaminat de această speranţă, după o incubaţie de câteva secole…

Probabil că totul a plecat de la blazarea în faţa realităţii: ”arma contra mortem non habemus”. Ca atare, gânditorii din vechime s-au bucurat să poată rezolva şarada morţii printr-un armistiţiu confortabil cu ea. Moartea – nu-i altceva decât ”o altă formă a existenţei”. Fiind la alte cote, celeste, moartea (alias o viaţa superioară) a fost înfăţişată ca o consolare, ba chiar ca mântuire pentru muritor…

Babilonienii au fost primii care au diseminat doctrina nemuririi naturale a sufletului: la moarte, sufletul se dezlipea de colivia mizeră a trupului şi migra de îndată spre un tărâmul fericit. Această ideea rozalie a legănat restul de civilizaţii emergente. Bhagavat Gita (2:20) învăţa: ”Sufletul nu este născut şi nici nu moare. El n-a apărut în vreo eră. El este existent prin sine şi este veşnic. Sufletul nu piere, chiar şi după ce trupul  – în care sufletul se manifestă -  moare.” Egiptenii au preluat şi ei argumentul post-mortem. Grecii (întâi Pitagora, apoi Socrate şi Platon) care au împrumutat esenţa mitologiei de la egipteni, au diseminat mitul babilonian în mediul greco-roman. În Visul lui Scipio, Cicero pune în gura unui personaj crezul lor: ”Cei decedaţi sunt vii. Ei şi-au luat zborul din închisoarea trupului. Aşa-numita viaţă terestră este mai degrabă o moarte…”
Și-atunci, de ce să-i stigmatizezi pe sinucigaşii din Kanangu pentru că au dorit să ajungă mai repede ”sus”?

Nu există decât o singură filosofie în răspăr cu acest crez generalizat. Este concepţia Bibliei care n-acceptă nici un armistiţiu! Moartea e un intrus (Ieremia 9:21), ”vrăjmaşul cel din urmă” (1 Cor. 15:26). Pentru ea nu e decât o singură rezolvare: nimicirea (Isaia 25:8; 2 Tim. 1:10) ! În viziunea Apocalipsei (20:14), însăşi moartea ajunge să fie aruncată în ”iazul cu foc”, spre a fi consumată fără urmă! Adio, moarte!

”O superstiţie dăunătoare…”
Printre multe altele, concepţia despre moarte deosebea esenţial filosofia ebraică de cea elenistă. Noului Testament relatează un incident reprezentativ pentru ”ciocnirea culturilor”. Era anul 50 d.Hr., când apostolul Pavel vizita Atena. Deşi anii de glorie trecuseră, Atena era încă centrul cultural al Greciei, moştenitorul spiritual al lui Pericle, Demostene, Socrate, Platon, Aristotel… Când Pavel a ajuns în piaţa publică şi a început schimbul de păreri cu filosofii, din aproape în aproape, a ajuns la învierea morţilor. În momentul acesta înălţător, discursul său este întrerupt de hohote, vociferări şi ironii (Fapte 17: 32). De ce?

Pentru filosofiile şi religiile păgâne, ideea învierii era stranie şi greu de acceptat. Vechii mesopotamieni erau sceptici în această privinţă. Gilgameş căuta mai degrabă secretul nemuririi decât învierea. Egiptenii se consolaseră cu credinţa în supravieţuirea sufletului (Ka),  o ipostază cu totul diferită decât întoarcere în existenţa anterioară. Mai realişti, grecii adoptaseră un pesimism total privind viaţa de după moarte. Ahile spunea că prefera să fie un ţăran fără pământ, dar viu, decât un rege în lumea subterană. După Homer, speranţa unei existenţe fericite în câmpiile Elisee era o şansă rară, rezervată doar pentru eroi! Pentru epicurienii ateişti nu exista nemurire, ci doar o eliberare din teroarea de aici. Relevant este un epitaf vechi grecesc : „N-am fost. Apoi am fost. Acum nu sunt şi nu-mi pasă!” Termenul ”înviere” avea doar sens metaforic, ca de ex: învierea naturii primăvara. Pe un motiv sau altul, filosofii greci căzuseră cu toţii de acord că era ridicol şi ruşinos să te întorci într-un cadavru. De aici şi bajocorirea lui Pavel în Areopag privind „învierea morţilor”…

Conceptul bizar al învierii a fost atât de inedit încât a şocat mentalitatea întregii antichităţii. Chiar dacă s-ar fi vrut, ea n-avea cum să se nască din cultura vremii. Originea lui provine dintr-un eveniment petrecut într-o obscură provincie romană, Iudeea, în anul 30 d.Hr., eveniment care, în ciuda inapetenţei eleniste, s-a impus ca mesaj central al Evangheliei: Isus Hristos a înviat. Cuvântul ”înviere” în Noul Testament revine de 192 de ori. La 25 ani de la învierea lui Hristos, Pavel reproduce o listă întreagă de persoane martore ale învierii (1 Cor. 15, 1-8). Ceea ce dă autoritate evidenţei istorice este referirea la cei aproape 500 care încă erau în viaţă. Prin asta, el spunea: Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-i pe ei!

În faţa faptelor, te pleci fără comentarii. Iar atunci când faptele îţi deschid o fereastră de oportunitate fără egal, devii apostol al evenimentului. Istoria micii comunităţii creştine probează o schimbare extraordinară a unor laşi în nişte eroi! Predicând învierea, ei se aşezau în opoziţie faţă de toate autorităţile vremii: pe iudei, învierea îi culpabiliza ca fiind asasinii lui Mesia. Pe filosofi îi irita, pentru că le arunca în aer sistemele logice. Pe politicienii Romei, creştinismul indigest şi recalcitrant îi înfuria deopotrivă. Dar ce-are a face? Pentru că Hristos a înviat, nu poţi să taci, coste oricât ar costa. În Anale (XV, 44), istoricul contemporan Tacitus  nota cu dezgust: „O superstiţie dintre cele mai dăunătoare, reprimată pe moment (prin răstignirea căpeteniei lor, Isus) reizbucni din nou.”

Pentru Apocalipsa creştină, învierea este adevăratul punct terminus al dramei omeneşti: ”Ei au înviat ! Și am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului… Ferice de cei ce au parte de prima înviere!” (Apocalipsa 20: 4.6.12).

Doctrina învierii, după Apostolul Pavel
”Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde… În adevăr, noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul… Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Iată: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi… Când trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”  (1 Tesaloniceni 4:13-17;  1 Corinteni 15:51-55).

”Dies irae”

”Judecată şi dreptate!” Simţul dreptăţii din om se încântă în faţa măreţiei actului justiţiar. Printre rarele momente de dreptate ale istoriei se înscrie şi procesul de la Nuernberg (1945 – 1946), la care au fost judecaţi şi condamnaţi 24 de criminali de război. Numai 24 de inculpaţi – pentru 50 milioane de victime? Extrem de puţin!  În haosul ce-a urmat armistiţiului, mulţi torţionari reuşiseră să dispară. În replică, o brigadă de evrei dintre supravieţuitorii lagărelor de exterminare, intitulată ”Nokmim” (”Răzbunătorii”), urmărea şi executa scurt pe fugari. Nokmim-ii reuşiseră cca. 1.000 de asemenea acte de dreptate!

Printre marii criminali de război care au scăpat şi de Nuernberg, şi de Nokmimi, era Adolf Eichmann, şef în Gestapo, inventatorul ghetto-urilor şi organizatorul lagărelor de exterminare. În august 1944, Eichmann raporta lui Himmler regretul său că, din cele 11 milioane de evrei din Europa, n-a reuşit să stârpească decât patru milioane în lagăre, plus alte două prin brigăzile de exterminare şi foamete…

Eichmann fugise din Europa, în 1950, sub falsă identitate şi se naturalizase în Argentina, drept ”Ricardo Klement”, alături de familia sa. În 1959, Mossad-ul israelian i-a dat de urmă în Buenos Aires. După luni de zile de monitorizare, agenţii evrei aflaseră ora exactă a sosirii sale de la lucru. La ora 20,05, când Eichmann a coborât din autobuz, a fost capturat şi ascuns 10 zile într-un adăpost, până când a putut fi transportat în Israel, pentru a fi judecat şi executat (31 mai 1962). Când guvernul argentinian a aflat de răpirea cetăţeanului Eichmann, a rupt relaţiile cu Israelul, îngăduind o serie de proteste şi acte teroriste ale neo-naziştilor sud-americani.

De ce a riscat statul Israel o asemenea operaţiune cu şanse precare? Nu era mai simplu să trimită un singur Nokmim care să înfăptuiască ”sfânta răzbunare” cu un glonte tras la adăpostul nopţii?

Aici e cheia! Oricât ar părea de compensatoare, răzbunarea nu satisface dreptatea în sine, ci doar sentimentele. Dreptatea cere mai mult decât vendetă: ea cere o judecată, prin care cerinţa legii să fie consfinţită şi înălţată public, iar cel vinovat să recunoască (sau măcar să cunoască) răutatea comisă. Fără aceste condiţii încă nu s-a înfăptuit reparaţia.

Cântarul cu fapte

Este o uriaşă deosebire între tema judecăţii finale aşa cum apare în religiile păgâne şi modelul biblic. În mai toate mitologiile  ”sufletul” este judecat individual, în manieră ”Nokmim”, îmediat după ”moarte”. Apoi este trimis în zonele mai bune sau mai rele ale lumii subpământene. Obiectul judecăţii sunt, fireşte, faptele. Iar metoda judecăţii e cea a prevalenţei, după principiul ”tabelei de marcaj”: dacă faptele bune prevalează asupra celor rele, atunci verdictul e favorabil. Și invers. Vechii greci mai credeau că, în timp, chinurile Tartarului făceau o ”ispăşire” care deschidea o şansă condamnaţilor să fie izbăviţi de pedeapsă şi să beneficieze de o reîncarnare pe care o puteau alege chiar ei. Asemănător, judecata în Islam cântăreşte faptele bune, cât şi cele rele, urmând ca raportul dintre ele să determine soarta veşnică.

La antipod faţă de mentalităţile păgâne, concepţia biblică rezervă trei surprize uriaşe.

Prima surpriză: că judecata lui Dumnezeu nu se pronunţă cu privire la fapte. Dacă ar fi după fapte, atunci absolut toţi am fi condamnaţi fără drept de apel, pentru că toţi suntem păcătoşi prin chiar firea noastră. Evaluarea făcută de Isus bunilor săi apostoli era: ”Sunteţi răi!” (Matei 7:11). Chiar şi cele mai bine intenţionate fapte sunt ”o cârpă murdară” (Isaia 64:6). ”Nu este nici un om care să facă (chiar) binele fără să păcătuiască !” (Ecclesiastul 7:20). În cazul acesta, judecata nici n-ar mai avea rost: În iad cu toţii!

Și totuşi, din fericire, lucrurile stau altfel. Judecata lui Dumnezeu nu se face cu privire la fapte, ci cu privire la atitudine. Citit atent, versetul: “Eu, Domnul, cercetez inima, şi rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după faptele lui” (Ieremia 17:10; Apocalipsa 2:23), descoperă că nu faptele, ci ”inima şi rărunchii” – gândurile şi simţămintele – sunt investigate. Faptele constituie doar ”revelatorul” lucrurilor ascunse. Ele furnizează doar ”proba obiectivă” pentru respectivele atitudini, ca nimeni să nu se poată scuza.

Dacă ne gândim, chiar şi păcatul este, înainte de toate, o atitudine de independenţă, de răzvrătire faţă de Dumnezeu şi voia Lui. Faptele rele sunt doar semnalele vizibile a divorţului lăuntric faţă de Dumnezeu.

Aşadar, judecata se face cu privire la atitudine… Dar faţă de ce? Iată şi elementul surpriză: Pentru că Dumnezeu iubeşte pe muritori, a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, să ia locul omului pe scaunul electric şi să plătească toate creanţele omenirii. Acolo, pe cruce, au fost pironite toate capetele de acuzaţie împotriva noastră. În virtutea evenimentului ”cruce”, soarta omului nu mai depinde de păcatele sale, ci de acceptarea sau neacceptarea cecului în alb oferit de Isus Hristos. Acesta este şi motivul pentru care Judecător este tocmai Hristos (Ioan 5:22), pentru că toată judecată se învârte în jurul Lui. Îl primeşti – sau Îl respingi?

Un caz petrecut în secolul trecut ilustrează concret acest principiu al justiţiei divine. E vorba de cazul unui tânăr condamnat la moarte pentru ucidere. Fiind mişcat de numărul mare de apeluri pentru iertare, guvernatorul a hotărât să-i ofere totuşi graţierea, dar nu oricum, ci ducându-i-o personal, într-o ţinută de reverend. Condamnatul însă l-a confundat cu un preot oarecare şi l-a respins categoric, refuzând să-l asculte, implicit respingând şi graţierea. Înainte de a urca eşafodul, nenorocitul a cerut să i se publice cazul în ziar, spre învăţătura altora: ”Mor nu pentru că am omorât un om, ci pentru că am respins iertarea…”

Ceasul judecăţii

Astfel ajungem la a doua mare surpriză, privind timpul când se petrece judecata. Biblia zice: ”acum” (Ioan 12:31), şi nu post-mortem!
Iată şi de ce: Pentru că atitudinea se ia în timpul vieţii, nu în groapă! Când îţi mărturiseşti vina şi te încredinţezi Salvatorului, printr-o relaţie personală prin credinţă, atunci ”dosarul” tău este clasat (1 Tim. 5:24). Aşa se explică de ce o atitudine bună te absolvă de pe-acum de osândă. ”Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5:24). Iar o atitudine de respingere a lui Isus îţi şi pecetluieşte condamnarea. ”Cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18).

Revenind la Adolf Eichmann: Pentru satisfacerea deplină a dreptăţii, nu era destul să fi fost împuşcat, anonim, pe strada Garibaldi. Era necesar ca vinovatul să compară înaintea juriului şi să înţeleagă de ce i se ia dreptul la viaţă! Și aici survine a treia surpriză. Toţi respingătorii milei divine din toate veacurile va trebui să învieze şi ei, însă nu odată cu cei salvaţi, ci ulterior. Biblia este clară privind faptul că există două învieri, nu doar una. Isus spunea: ”Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Meu şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor ieşi la învierea pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, la învierea pentru judecată”   (Ioan 5:28-29).

Apocalipsa explică cele două învieri:

”Am văzut” pe cei ce ”nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei… Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere…

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat.  Și am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Și morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” (Apocalipsa 20, 4-15)

Vacanţa de 1.000 ani?

Că există două învieri, este de înţeles. Dar ce e cu ”mileniul” acesta, în care ”drepţii” vor ”împărăţi” cu Hristos? Un episod din justiţia britanică ne va ajuta la rezolvarea dilemei.

În anul 1670, justiţia londoneză instrumenta cazul unui quaker, William Penn (cunoscut ulterior ca întemeietor al statului Pennsilvania). Crima lui era aceea că predicase unei adunări în plină stradă, la data când o lege represivă interzicea quakerilor să se adune în vreun spaţiu închis. După ce judecătorul şi-a anunţat poziţia intransingentă, a cerut celor 12 juraţi să delibereze. Juraţii însă au dat verdictul ”Nevinovat”. Timp de două zile judecătorul a uzat de toate metodele de constrângere (i-a şi închis în temniţă), numai să-i determine să-şi schimbe verdictul. Juraţii însă n-au cedat, slobozindu-l pe William Penn şi – indirect – incriminând legislaţia şi justiţia.

Aici vine a patra surpriză! Juraţii sunt cei resuscitaţi la prima înviere, cu scopul de a verifica – timp de o mie de ani – ”dosarele” celor pierduţi. Ceea ce fac juraţii seamănă mai mult cu un audit, cu verificarea lucrării Judelui. În timpul acelui mileniu, ei confirmă, în faţa întregului univers, că în dreptul fiecărui caz, Dumnezeu a fost drept şi bun, că El este ”adevărat… după cum este scris: “Ca să fii Tu găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când Tu vei fi judecat.” (Romani 3:4). Biblia prezintă o inversare de roluri: cel judecat este, în fond, Dumnezeu! Excelent model de democraţie.

Și vor fi dosare multe… Câte dosare, tot atâtea tragedii, totuşi cu caracter constructiv pentru înţelegerea milei şi a dreptăţii lui Dumnezeu. Pe lângă dosarele oamenilor, vor mai fi investigate şi cazul lui Lucifer şi ale acoliţilor săi, ca autorii morali ai dezastrului Terrei. Biblia afirmă clar: ”Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?”(1 Cor. 6:2.3). Poate că un mileniu va fi prea scurt ca să citească terabiţii istoriilor individuale. Va fi totuşi suficient pentru ca, după mia de ani, când cei nelegiuiţi vor învia, să poată auzi o sentinţă pentru care însuşi universul, cu miriadele sale de locuitori să voteze în unanimitate: ”Drepte şi adevărate sunt judecăţile Tale…”

Infernul ne-dantesc

Recent, ”Pablo” Bartolomeu, misionar român care lucrează de patru ani pentru deţinuţii din America Latină, a relatat despre o închisoare aflată pe o insuliţă, la confluenţa dintre Amazon şi Cuiuni, unde sunt trimişi infractorii cu sentinţe grele. Practic, cei care intră ştiu că sunt duşi acolo ca să moară. N-au nici măcar speranţa evadării: Amazonul mişună de peştii piranha, de anaconde uriaşe şi de crocodili. În 2006, cei peste 3.000 deţinuţi, nemaisuportând mizeria, au provocat o rebeliune. Gărzile au pus mitralierele de pe ziduri pe ei şi i-au secerat cum s-a nimerit, lăsând în viaţă vreo 200. La câteva luni, cei 200 s-au mai răsculat o dată. Aşa se face că, la ora când Pablo îi vizita, puşcăria mai număra doar 116 de deţinuţi.

De ce au riscat cei 3.000? Nu ştiau că pe ziduri erau mitraliere? Fără îndoială că ştiau. Dar aceşti ”desperados” au făcut apel la ultima lor libertate, la dreptul de a muri ca să-şi scurteze chinurile. Iar patronii lor – gardienii nemiloşi – li l-au acordat totuşi generos.

În contrast maxim cu ”bunăvoinţa” gardienilor din Amazonia, rămâi şocat de dogma tradiţională a unor suplicii infinite, fără măcar de-a acorda celui condamnat dreptul la moarte! Nici naziştii nu s-au ridicat la o asemenea răutate! E uimitor cum de a putut creştinismul, preţ de două milenii, să predice de la sfintele amvoane doctrina unui iad veşnic, pavoazat cu cele mai bestiale torturi. Și pe deasupra, patronat de un …Dumnezeu al milei!

Apologeţii iadului veşnic apelează şi azi la texte din Sfânta Scriptură, structurate cu migala a 2.000 ani într-o fortăreaţă inexpugnabilă. Dar textele, într-o măsură, sunt ca faptele goale, care înainte de a ”vorbi”, trebuie interpretate. Problema acestor teologi nu este o chestiune de exegeză (de text), ci de hermeneutică (de interpretare)! Înainte de toate, scopul pentru care Scriptura ne-a fost dată e ca, prin ea, Dumnezeu să ni se descopere.

În Biblie există, într-adevăr, texte care vorbesc despre ”focul care nu se stinge”, despre ”viermele care nu moare” şi despre ”fumul chinului lor care se suie în vecii vecilor”… Toate acestea, însă, aparţin unor specii literare ca poezia, parabola sau simbolismul profetic.  Ele n-au voie să fie confundate cu speciile din genul epic, cum ar fi pasajele istorice sau dogmatice. În vorbirea curentă, noi înşine uzăm continuu de sensul figurat al cuvintelor. Și lumea înţelege ce vrem să spunem.

Prevăzător, Dumnezeu a lăsat totuşi în Biblie şi nişte repere clare, pentru ca cercetătorul fără prejudecăţi să nu divagheze. Spre exemplu, în epistola lui Iuda (nu vânzătorul) textul lămureşte ce este ”focul veşnic”: ”Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor… ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic.” (Iuda: 6) Evident, pasajul nu se include în genul liric şi nici în simbolismul profetic. Este un pasaj epistolar cu aluzie la pasajul istoric din cartea Genesei: Sodoma şi Gomora au ars. Dar mai arde focul şi astăzi? Personal, am fost la faţa locului şi n-am găsit decât cenuşa. Atunci, cum e focul ”veşnic”? Simplu, e veşnic privind urmările (Psalm 92:7), nicidecum procesul, în acelaşi fel în care e şi ”judecata veşnică” (Evrei 6:2) şi ”mântuirea veşnică” (Isaia 45:17). Prin definiţie, focul este nu o stare, ci un proces care arde atâta timp cât are combustibil şi care nu poate dura la nesfârşit.

Un text şi mai clar din Apocalipsă explică: ”Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Și ce este iazul acesta? ”Iazul de foc este moartea a doua.” (Apocalipsa 20, 4-15). Nici vorba de cazne eterne, ci de moarte (Romani 6:23), pieire (Ioan 3,16), pierzare (Matei 7,13), nimicire (Ps. 37,9-11). Focul acesta „va nimici sufletul şi trupul” pe deplin (Mat. 10,28). Apocalipsa o numeşte ”moartea a doua”, pentru că din ea nu mai există înviere.  Și atunci, cum s-a dezvoltat această dogmă bizară?

Efect de biliard

Rădăcinile acestei plăsmuiri se întind înapoi până în platonism, filosofie care a vulgarizat cel mai mult teza ”sufletului nemuritor”  . Această concepţie a uzurpat escatologia creştină încă din primele secole. Cei mai dedicaţi promotori ai creştinismului au fost filosofii convertiţi. Împreună cu intenţiile lor bune, însă, aceştia au importat în creştinism mentalitatea şi prejudecăţile eleniste. Odată acceptată ideea sufletului indestructibil, s-a născut şi ”necesitatea” unui loc de popas, unde să-şi petreacă veşnicia… Pentru sufletele rele, iadul  preluat de la greci părea locul cel mai potrivit. Din nefericire, majoritatea părinţilor bisericeşti (sec. II-V) au acceptat viziunea elenistică despre un ”suflet nemuritor” şi, în consecinţă, au interpretat Cuvântul cu ochi greceşti. Logica le-a întregit apoi sistemul.

Augustin (354 – 430 d.Hr.) are meritul să fi dezvoltat această idee ca dogmă. În ”Cetatea lui Dumnezeu”, Augustin afirmă că iadul e starea unei torturi conştiente, trăite în trup şi suflet. La întrebarea: Cum ar putea cineva să ardă şi flăcările să nu-l consume?, el răspunde: ”Dumnezeu are puterea să facă minuni care depăşesc condiţiile naturii. El va uza de puterea Sa ca să-i ţină pe păcătoşi vii şi conştienţi în foc”. Șocant. Dar vorba lui Goethe: ”Cine se încheie greşit la primul nasture, se va încheia greşit la toţi…”

Totul pleacă, aşadar, de la greşita înţelegere a naturii umane. Biblia nu ne învaţă că am fi nemuritori. ”Dumnezeu e singurul care are nemurirea” (1 Timotei 6:16). Noi putem fi nemuritori doar condiţional, prin acceptarea relaţiei filiale cu Dătătorul vieţii veşnice. Cei care refuză această condiţie nu au de unde să aibă viaţă veşnică. Soarta lor este despărţirea pentru totdeauna de Dumnezeu, cu urmarea: moarte veşnică. Aceasta şi este ”iazul cu foc”.

În ziua Judecăţii finale când vor învia cei nelegiuiţi, vor auzi sentinţa din gura Mântuitorului. Vor recunoaşte străduinţa Lui neobosită de a-i salva, cât şi refuzul lor obstinat de a-L accepta. Vor realiza şi ce pierd, o veşnicie senină. Atunci vor fi copleşiţi de regret. Remuşcările vor fi inexprimabil de intense. Atunci va fi ”plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25:30). Durata suferinţei lor conştiente va fi relativă, corespunzătoare cu amplitudinea relelor comise. În cele din urmă, focul, destinat să epureze pământul de orice tentă de păcat, îi va consuma într-o clipă şi pe deplin. Anihilarea va fi ireversibilă. ”Vor fi ca şi când n-au fost niciodată” (Obadia :16).

Anihilaţionismul

Această înţelegere teologică privind ”iadul” şi pedeapsa celor răzvrătiţi se numeşte ”anihilaţionism”. Este o concepţie de origine pur biblică, liberă de orice imixtiune pre-creştină. Dar este şi o concepţie dreaptă, dând satisfacţie atât dreptăţii, cât şi iubirii divine. Pentru că o pedeapsă justă trebuie să fie proporţionată cu infracţiunea comisă.

În opoziţie, concepţia tradiţională a iadului Îl incriminează pe Dumnezeu, pe considerentul că:
-    acordarea unei pedepse veşnice pentru un păcat de câţiva ani ar fi o nedreptate grosolană. Unde mai pui la socoteală că pentru păcatele ”mărunte” (ex: lăcomia), tortura ar fi la fel de veşnică!

-    permanentizarea ”plânsului şi a scrâşnirii dinţilor” n-ar face decât să imortalizeze pe veci păcatul şi consecinţele lui. În caznele focului, păcătoşii ar prolifera ocări şi injurii perpetue, la care cei salvaţi – în loc să aibă parte de o ”mântuire” eficientă – ar fi siliţi să-şi întreţină rana emoţională la contemplarea hidoşeniei, în mijlocul căreia s-ar mai zbate şi câţiva din cei iubiţi… Universul însuşi ar fi condamnat să suporte acest dualism cosmologic oripilant;

-    menţinerea iadului ar consfinţi în final triumful diavolului, a cărui teză s-ar confirma iarăşi şi iarăşi: Dumnezeu este şi nedrept, şi lipsit de iubire.

Este inacceptabil să admiţi înfăţişarea lui Dumnezeu ca un ”monstru setos de sânge care întreţine un Auschwitz veşnic pentru victimele sale, cărora nici măcar nu le permite să moară!”  Ca reacţie, în ultimele decenii s-a dezvoltat în rândul teologilor protestanţi o mişcare pentru revizuirea conceptului tradiţional despre iad. Personalităţi marcante ca John Wenham, Philip Hughes, Stephen Travis, Edward Fudge ş.a., în mod independent, au denunţat caracterul lui nebiblic. Cel mai proeminent dintre cei ce-au trecut de partea anihilaţionismului este vestitul John R. W. Stott, confesorul reginei Angliei. Într-un interviu, Stott a declarat: ”Din punct de vedere emoţional, consider conceptul iadului intolerabil şi nu înţeleg cum pot oamenii să trăiască cu această filosofie fără fie să-şi piardă sentimentele, fie să se prăbuşească sub această povară.”

Clark Pinnock, profesor emerit la MacMaster Divinity College, Canada, comenta şi el: ”Cum e posibil ca creştinii să zugrăvească o divinitate atât de crudă şi răzbunătoare care să tortureze la nesfârşit creaturile Sale, oricât ar fi ele de păcătoase? Cu siguranţă că un dumnezeu care ar proceda astfel ar fi mai asemănător cu Satana decât cu Dumnezeu, atât din punctul de vedere a standardului moral minim, cât şi din punctul de vedere al Evangheliei.”

Conştientizată de amploarea acestei atitudini anti-iad în biserici cu tradiţie evanghelică , Alianţa Evanghelică Mondială a stabilit, în 1995, o comisie care să aducă un consens între teologi. Concluziile comisiei sunt temperate: cele două concepţii pot cohabita în toleranţă şi pace… Chiar şi biserica catolică, sensibilă la tendinţele existente, a iniţiat şi ea o strategie de îndulcire a imaginii medievală a iadului.  Spaţiul mioritic – poate pentru că e la periferia Europei – se arată încă inert.

Un colţ de rai

Din Evul mediu ne-a parvenit o poveste, despre o ţară de vis aflată undeva, la capătul pământului: Șlarafenland. ”Ca să poţi ajunge la ea” spune povestitorul, ”trebuie să sapi cu gura ta un tunel printr-un munte de… cozonac cu stafide. Și odată ce-ai ajuns de cealaltă parte, descoperi o ţară de vis în care curge numai lapte şi miere. În loc de apă, şipotele gâlgâie vin spumos. Pui fripţi îţi zboară direct în gură. Casele sunt din turtă dulce iar gardurile din cârnaţi. Străzile sunt pavate – în loc de pietre – cu caşcaval… Ehei, acolo virtutea cea mai mare este să nu faci nimic toată ziulica. Acolo munca şi hărnicia sunt mari păcate! În Șlarafenland nu există şcoală, doar o vacanţă fără de sfârşit…”

Deunăzi, am căutat să-i găsesc sursa. Originile acestui basm se pierd în negura vremii. Primul document care-l atestă e ”Paradisul” lui Sebastian Brants, notar din Strassbourg, scris în 1494. După câteva decenii, vestitul Hans Sachs din Nuernberg îl pune-n cântec. Pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân îi toarnă o pictură pe cinste. Iar fraţii Grimm îl imortalizează în poveştile lor nemuritoare… Bogat palmares pentru ”Paradis”…

Ca toate ”big story”-urile, ”Paradisul” acesta este simptomatic. Omul decantează în el toate frustrările şi lipsurile, dar cu semnul schimbat, cu plus în loc de minus. Paradisul acesta ajunge să se asemene cu coşul cumpărătorului umplut cu tot ce-i doreşte inima şi pântecele. Nu e de mirare ca, la o trecere în revistă a ”paradisurilor” mitice, să găseşti cam aceleaşi dorinţe, doar altfel travestite:

…Când un bun musulman moare şi intră în Janna (paradisul islamic), el păşeşte într-o lume feerică în care vinul, laptele şi mierea, florile şi izvoarele abundă. Pe prag, va fi salutat de 70 de houris (virgine perpetue) sfioase şi cu ochii negri care-l vor conduce în palate din aur şi pietre preţioase, cu paturi moi. Aici fericitul va experimenta plăceri de neînchipuit  … Vechii egipteni îşi doreau să călătorească cu soarele în corabia sa, apoi să se odihnească în câmpii verzi… Pieile roşii visau păşuni cu cerbi şi bizoni graşi. Iar visul se repetă. E acelaşi model: suma frustrărilor într-un cadru de împliniri…

Raiul Apocalipsei

Când contempli raiul din Apocalipsă, descoperi un lucru unic, specific, ce-l deosebeşte de toate celelalte paradisuri.
”Apoi, am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Și am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim… Și am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu vor mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Cetatea nu are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.  Și mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul… În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăţi în vecii vecilor.”  (Apocalipsa cap. 21 şi 22, selecţiune.)

Ochiul atent va fi uimit să găsească în pasajul dat nu mai puţin de 17 negaţii directe, (nu, nici, nimeni, nimic…), plus alte 6 indirecte. În loc să fie un ”rai de bomboane”, un fel de coş burduşit cu tot ce-i lipseşte omului pe pământ, raiul lui Dumnezeu este exact contrariul: un coş  deşertat de puzderia de realităţi negre care i-au cauterizat sufletul: tânguiri, ţipete, dureri, boli, lacrimi, moarte, blestem, spurcăciune, minciună, arşiţă, beznă, marea şi pustiul…

Această distincţie extraordinară, care face raiul să transcende imaginaţia de tipul Șlaraffenland, constituie marca autenticităţii ei. Căci unde te-ar duce imaginaţia deformată de farse şi eşecuri? Circula o alternativă cu oameni în cămăşi de noapte, purtând perpetuu în mâini lire şi surle…

Paradisul lui Dumnezeu nu este o extensie a experienţei pământeşti prelucrată la alţi parametri! Sunt lucruri care n-au corespondent terestru, lucruri ”pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2:9) şi, deci, “care nu pot fi exprimate” (2 Corinteni 12:4) decât cu riscul de a fabula. Dacă ar fi să recenzăm Noul Pământ în cadrul bunului simţ, n-am putea decât să indicăm ce nu va fi acolo: nu va fi limită pentru capacitatea de a cunoaşte, nu va fi sfârşit pentru bucuria de a trăi; nu vor fi bariere în calea împlinirii oricărui gând nobil; nu va fi penurie de nici un fel, pentru tot ce-i frumos şi bun.

Iarăşi împreună

Cu o singură corecţie: există un lucru despre care putem vorbi la modul afirmativ, ca existând acolo, fără să ne temem că greşim. Dincolo de orice dubiu, în raiul lui Dumnezeu va fi reversibilitate! Vom regăsi acolo toate valorile de care circumstanţele, oamenii sau moartea ne-au jefuit. Și printre lucrurile regăsite, comoara cea mai de preţ pe care o vom primi înapoi, mai mult decât tinereţea sau veşnicia, va fi relaţia întreruptă cu cei dragi. Părinţii să-şi regăsească copii, familiile să se reîntregească, şi toţi, rude sau prietenii, la umbra prezenţei Creatorului cel bun, să se contompească într-o îmbrăţişare fără de sfârşit.

Aceasta este Apocalipsa cea plină de lumină. Sfârşitul ei, în mod la fel de paradoxal, este doar Începutul după care, instinctiv, oftează şi creştinul, şi păgânul.

Aceasta e unica perspectivă în care cuvintele finale din Matrix ar putea friza nu fantezia, ci realitatea: ”N-am venit aici să spun cum va fi sfârşitul lucurilor. Am venit să vă spun cum va fi începutul. Am de gând să arăt oamenilor o lume… fără restricţii sau control, fără frontiere şi  limite. O lume în care totul este cu putinţă!”

”Și am auzit un glas din cer care zicea: ”Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
(Apocalipsa 14:13 & 21:5)

Lucian Cristescu

This entry was posted in Articole. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>