Ce-L face pe Isus atat de diferit?

Ce-L face pe Isus atat de diferit?

Remarcabilul istoric H. G. Wells a fost întrebat odată: “Cine a lăsat cea mai permanentă impresie asupra istoriei ?” El a replicat că, dacă este să judecăm măreţia unei persoane pe bază de standarde istorice, “Isus se situează pe primul loc”.

Istoricul Kenneth Scott Latourette spunea: “Odată cu trecerea secolelor, se adună tot mai multe dovezi cu privire la faptul că, măsurat după efectele pe care le-a produs în istorie, Isus a trăit viaţa cea mai influentă din câte s-au trăit vreodată pe această planetă. Şi această influenţă pare a fi în continuă creştere”.

Ernest Renan făcea următoarea observaţie: “Isus a fost cel mai măreţ geniu religios care a trăit vreodată. Frumuseţea Lui este eternă şi domnia Lui nu va avea sfârşit. Isus este unic în toate privinţele şi nimic nu poate fi asemănat cu El. Întreaga istorie este de neconceput fără Cristos”.

Cu câtva vreme în urmă, vorbeam în faţa unui grup de studenţi în Los Angeles şi am adresat întrebarea: “Cine este, după părerea voastră, Isus Cristos ?” Răspunsul lor a fost că El ar fi un mare lider religios. Sunt de acord, Isus Cristos a fost un mare conducător religios. Eu cred însă că El a fost mult mai mult decât atât.

De-a lungul veacurilor, oamenii s-au deosebit prin răspunsul pe care l-au dat la întrebarea: “Cine este Isus ?” De ce atât de multe discuţii asupra acestei persoane ? Cum se face că numele Lui, mai mult decât cel al oricărui alt lider religios, produce tulburare ? Cum se face oare că atunci când vorbeşti despre Dumnezeu oamenii nu par a fi ofensaţi, dar de îndată ce pomeneşti numele lui Isus, de cele mai multe ori, ei încearcă să schimbe subiectul, sau devin defensivi ?

Am început să-i vorbesc despre Isus unui şofer de taxi din Londra, şi reacţia lui a fost: “Nu-mi place să vorbesc despre religie, şi mai ales despre acest Isus”.

Prin ce se deosebeşte Isus de ceilalţi lideri religioşi ? Cum se face că numele lui Buda, Mahomed sau Confucius nu-i tulbură pe oameni ? Motivul este că nici unul dintre aceştia nu a pretins a fi Dumnezeu, în afară de Isus. Acesta este faptul care-L face pe E! atât de diferit de toţi ceilalţi. Oamenii care L-au cunoscut pe Isus şi-au putut da seama de îndată că El făcea cu privire la Sine afirmaţii cu totul uimitoare. Era cât se poate de clar că aceste pretenţii îl identificau ca fiind mai mult decât un profet sau un simplu învăţător. El a pretins în mod deschis a fi Dumnezeu. El a pretins a fi singura cale spre o relaţie cu Dumnezeu, singura sursă de iertare a păcatelor şi singurul mijloc de mântuire. Pentru mulţi oameni, aceste afirmaţii par a fi exclusive, prea înguste ca să le poată accepta. Totuşi, ceea ce contează este nu ceea ce vrem noi să gândim sau să credem, ci mai degrabă, cine a pretins Isus a fi ?

Ce ne spun documentele Noului Testament în această privinţă ? Auzim adesea expresia “divinitatea lui Isus Cristos”. Aceasta înseamnă că Isus Cristos este Dumnezeu.

A. H. Strong, în cartea Systematic Theology (Teologie sistematică) îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind “spiritul infinit şi perfect, în care toate lucrurile îşi au originea, suportul şi sfârşitul”. Această definiţie a lui Dumnezeu este acceptată de toţi teiştii, inclusiv musulmanii şi evreii. Teismul învăţă că Dumnezeu este un Dumnezeu personal şi că universul a fost conceput şi creat de către El. Dumnezeu susţine şi guvernează universul în prezent. Teismul creştin adaug ? la definiţia de mai sus: “…şi care s-a întrupat în Isus din Nazaret”.

Isus Cristos este de fapt în acelaşi timp un nume şi un titlu. Numele “Isus” derivă de la forma greacă a numelui Jeshua sau Joshua, însemnând “Iehova-Mântuitorul” sau “Domnul ne mântuieşte”. Titlul de “Cristos” este derivat de la cuvântul grecesc pentru Mesia (sau evreiescul Mashiach – Daniel 9:26) şi înseamnă: “Unsul”. Două funcţii, aceea de împărat şi aceea de preot, sunt implicate în folosirea titlului de “Cristos”. Acest titlu declară că Isus este preotul promis şi împăratul profeţiilor Vechiului Testament. Această afirmaţie joacă un rol crucial în dobândirea unei înţelegeri corecte cu privire la Isus Cristos şi la creştinism.

Noul Testament ni-L prezintă în mod clar pe Cristos ca fiind Dumnezeu. Numele atribuite Lui în Noul Testament sunt de aşa natură, încât ele i-ar putea fi atribuite numai lui Dumnezeu. De exemplu, Isus este numit Dumnezeu în următoarele expresii: “Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos” (Tit 2:13; compară cu Ioan 1:1, Evrei 1:8, Romani 9:5, 1 Ioan 5:20-21). Scriptura Îi atribuie lui Isus caracteristici pe care nu le poate avea decât Dumnezeu. Isus ne este prezentat ca existând prin Sine Însuşi (Ioan 1:4, 14:6); omniprezent (Matei 28:20, 18:20); atotştiutor (Ioan 4:16, 6:64, Matei 17:22-27); omnipotent (Apocalipsa 1:8, Luca 4:39-55, 7:14-15, Matei 8:26-27); deţinând viaţa în Sine (1 Ioan 5:11,12,20, Ioan 1:4).

Isus a primit slava şi închinarea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Într-o confruntare cu Satana, Isus a zis: “Este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti’” (Matei 4:10). Şi totuşi, Isus a primit închinare ca Dumnezeu (Matei 14:33, 28:9), ba uneori chiar a pretins acest lucru (Ioan 5:23, compară cu Evrei 1:6, Apocalipsa 5:8-14).

Cei mai mulţi din urmaşii lui Isus au fost evrei devotaţi, care credeau în singurul Dumnezeu adevărat. Ei erau monoteişti până în măduva oaselor; şi totuşi, ei au recunoscut în Cristos pe Dumnezeul întrupat. Datorită educaţiei sale rabinice extensive, Pavel ar fi fost cel mai puţin înclinat să-I atribuie lui Isus calităţi divine şi să se închine acestui tâmplar din Nazaret, numindu-L Domn. Şi totuşi, aceasta este tocmai ceea ce el a făcut. El a recunoscut pe Mielul lui Dumnezeu (Isus) ca Dumnezeu, atunci când a spus: “Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Faptele Apostolilor 20:28).

Petru a mărturisit, după ce Cristos i-a pus întrebarea cu privire la identitatea Sa: “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16:16). Isus nu a răspuns declaraţiei lui Petru încercând să-i corecteze concluzia, ci recunoscând validitatea şi sursa acesteia: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 16:17).

Marta i-a zis lui Isus: “Cred că Tu eşti Cristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 11:27).

Apoi îl avem pe Natanael, care socotea că nimic bun nu poate ieşi din Nazaret. El a recunoscut că Isus era “Fiul lui Dumnezeu… Împăratul lui Israel” (Ioan 1:49).

În timp ce Ştefan era ucis cu pietre, el “se ruga şi zicea: ‘Doamne Isuse, primeşte duhul meu!’” (Faptele Apostolilor 7:59). Scriitorul epistolei către Evrei îl numeşte pe Cristos Dumnezeu, atunci când scrie: “Pe când Fiului i-a zis: ‘Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci’” (Evrei 1:8). Ioan Botezătorul a anunţat venirea lui Isus, spunând că “Duhul Sfânt s-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: ‘Tu eşti Fiul Meu Preaiubit: în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea!’” (Luca 3:22)

Apoi mai avem, desigur, mărturisirea lui Toma, aşa-numit necredinciosul. El reprezintă foarte bine poziţia multor studenţi din zilele noastre. El a declarat: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“. Eu îl înţeleg pe Toma cât se poate de bine. El şi-a zis: “Ei bine, nu în fiecare zi înviază cineva din morţi şi nu ţi-e dat prea adesea să întâlneşti pe cineva care pretinde a fi Dumnezeul întrupat. Eu am nevoie de dovezi”. Opt zile mai târziu, după ce Toma îşi verbalizase îndoielile cu privire la Isus în faţa celorlalţi ucenici, “pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijloc şi le-a zis: ‘Pace vouă!’ Apoi, El i-a zis lui Toma: ‘Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.’ Drept răspuns, Toma l-a zis: ‘Domnul meu şi Dumnezeul meu!’. ‘Tomo, i-a zis Isus, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.’” (Ioan 20:26-29). Isus a acceptat declaraţia lui Toma cu privire la Sine, ca fiind Dumnezeu. El îl mustră pe Toma pentru necredinţa lui, dar nu pentru închinarea pe care i-o aduce.

La acest punct, cineva ar putea obiecta că toate acestea sunt referinţele altora cu privire la Cristos, şi nu declaraţiile Lui Însuşi. Acuzaţia care se aduce adesea în sălile de curs este că oamenii din timpul Lui L-au înţeles pe Isus în mod greşit, la fel ca şi noi, creştinii de astăzi. Cu alte cuvinte, Isus nu a pretins de fapt a fi Dumnezeu.

Ei bine, eu cred că a făcut-o, şi mai cred că divinitatea Lui reiese în mod evident de pe paginile Noului Testament. Referinţele sunt nenumărate, şi înţelesul lor este cât se poate de clar. Un om de afaceri, care a cercetat Scripturile pentru a verifica dacă Isus a pretins sau nu a fi Dumnezeu, a declarat: “Oricine poate citi Noul Testament fără a vedea că Isus a pretins a fi Dumnezeu, trebuie să fie la fel de orb ca şi un om care, aflându-se în mijlocul naturii într-o zi senină, ar pretinde că nu vede soarele”.

În Evanghelia lui Ioan găsim o confruntare între Isus şi nişte iudei. Aceasta a fost stârnită de faptul că Isus vindecase pe un slăbănog în ziua de sabat, spunându-i să-şi ridice aşternutul şi să umble. “Din pricina aceasta, iudeii au început să-L urmărească pe Isus şi căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua sabatului. Dar Isus le-a răspuns: ‘Tatăl meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea lucrez’. Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:16-18).

Cineva ar putea spune: “Ei uite, Josh, şi eu pot spune ‘Tatăl meu lucrează până acum şi eu de asemenea lucrez’. Şi ce-i cu asta ? Această afirmaţie nu dovedeşte nimic”. Atunci când studiem un document, trebuie să luăm în consideraţie limbajul, cultura şi în mod deosebit persoana sau persoanele în cauză. În acest caz, avem de-a face cu cultura ebraică, iar persoanele în cauză sunt lideri religioşi evrei. Haideţi să vedem cum au înţeles aceşti evrei remarca lui Isus, cu 2000 de ani în urmă, în propria lor cultură. “Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:18). Cum se explică reacţia lor atât de dramatică ?

Cauza este aceea că Isus a spus: “Tatăl Meu”, şi nu “Tatăl nostru”, şi a mai adăugat: “…lucrează până acum”. Folosirea de către Isus a acestor două expresii îl făcea egal cu Dumnezeu, fiind implicat într-o activitate asemănătoare cu a lui Dumnezeu. Evreii nu se adresau lui Dumnezeu cu expresia “Tatăl meu”, sau, dacă o făceau, ei adăugau “care eşti în ceruri”.

Totuşi, Isus n-a făcut aşa. El a făcut o afirmaţie pe care evreii n-au putut s-o înţeleagă greşit, atunci când L-a numit pe Dumnezeu “Tatăl Meu”. Isus a mai spus că în timp ce Dumnezeu lucrează, El, Fiul, lucrează de asemenea. Din nou, evreii au înţeles implicaţia, şi anume că El pretindea a fi Fiul lui Dumnezeu. Ca rezultat al acestor afirmaţii, ura evreilor a sporit şi mai mult. Dacă la început ei căutau doar să-L persecute, acum s-a trezit în ei dorinţa de a-L ucide.

Isus nu numai că a pretins a fi egal cu Dumnezeu ca Tatăl Său, dar a susţinut de asemenea a fi una cu Tatăl. În timpul Sărbătorii Înnoirii, în Ierusalim, nişte conducători religioşi evrei L-au abordat pe Isus, chestionându-L cu privire la pretenţia Sa de a fi Cristosul. Isus Şi-a încheiat replica, spunându-le: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Atunci, iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă. Isus le-a zis: “V-am arătat multe lucrări bune, care vin de la Tatăl Meu; pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine ? Ei I-au răspuns: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:31-33).

Ne-am putea întreba, de ce oare a existat o reacţie atât de puternică la cuvintele lui Isus cu privire la unitatea Sa cu Tatăl ? O implicaţie interesantă a acestei fraze apare atunci când studiem textul în limba greacă. Învăţatul grec A. T. Robertson scrie că acest cuvânt “una”, are în greacă forma neutră, indicând nu o unitate în personalitate sau scop, ci mai degrabă o unitate în “esenţă sau natură”. Robertson mai adaugă: “Această afirmaţie precisă reprezintă apogeul pretenţiilor lui Isus cu privire la relaţia dintre Sine (Fiul) şi Tatăl. Ea a stârnit din partea fariseilor o ură necontrolată”.

Este evident faptul că în minţile celor care au auzit această afirmaţie n-a existat nici o îndoială cu privire la faptul că Isus pretindea a fi Dumnezeu. Astfel, Leon Morris, directorul colegiului Ridley din Melbourne, scrie: “Evreii n-au putut interpreta cuvintele lui Isus altfel decât ca blasfemie şi au trecut la acţiune, luându-I judecata în propriile lor mâini. Fusese scris în lege că blasfemia (hula) trebuia să fie pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 24:16). Dar aceşti oameni nu aveau de gând să permită procedurii de cuviinţă a Legii să-şi desfăşoare cursul. Ei nu se gândeau să pregătească o învinuire, pe baza căreia autorităţile să treacă apoi la acţiunea de cuviinţă. În furia lor, ei se pregăteau să fie în acelaşi timp judecători şi călăi”.

Isus a fost ameninţat cu uciderea cu pietre pentru “blasfemie”. Iudeii au înţeles fără îndoială învăţăturile Lui, dar, ne-am putea întreba, s-au oprit ei oare să cântărească dacă pretenţiile Lui erau adevărate sau nu ?

În nenumărate rânduri, Isus s-a referit la Sine ca fiind una în esenţă şi natură cu Dumnezeu. El a afirmat cu tărie: “Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19); “Şi cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 12:45); “Cine Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:23); “Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5:23), etc. Aceste referinţe indică în mod clar faptul că Isus S-a socotit a fi mai mult decât un om; El era egal cu Dumnezeu. Aceia care spun că Isus a avut doar o legătură mai intimă şi mai apropiată cu Dumnezeu decât alţi oameni, trebuie să ia în considerare următoarea afirmaţie: “Dacă nu Mă cinstiţi pe Mine aşa cum îl cinstiţi pe Tatăl, înseamnă că ne necinstiţi pe amândoi”.

În timp ce ţineam o prelegere la un curs de literatură de la o universitate din Virginia, un profesor m-a întrerupt cu observaţia că singura Evanghelie în care Isus a pretins a fi Dumnezeu este Evanghelia lui Ioan, care a fost scrisă ultima. El a mai spus apoi că Marcu, primul dintre evanghelişti, nu menţionează niciodată pretenţia lui Isus de a fi Dumnezeu. Era evident că acest om nu citise încă Evanghelia lui Marcu sau, dacă o citise, nu-i acordase prea multă atenţie.

Ca răspuns, am deschis Biblia la Evanghelia lui Marcu. Acolo îl găsim pe Isus pretinzând a fi în stare să ierte păcatele. “Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: ‘Fiule, păcatele îţi sunt iertate’” (Marcu 2:5; vezi de asemenea Luca 7:48-50). Conform legii mozaice, acesta era un lucru pe care numai Dumnezeu îl putea face; Isaia 43:25 restricţionează acest prerogativ, atribuindu-L în exclusivitate lui Dumnezeu.

Cărturarii se întrebau: “Cum vorbeşte omul acesta astfel ? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu ?” (Marcu 2:6). Isus a întrebat apoi, ce este mai uşor să spui: “Păcatele îţi sunt iertate” sau să spui unui olog: “Scoală-te şi umblă” ?

Conform cu Wycliffe Commentary, aceasta este o întrebare fără răspuns. Ambele afirmaţii sunt la fel de uşor de făcut; dar pentru a o pronunţa pe oricare din ele cu autoritatea de a o pune în aplicare, se cere o putere supraomenească. Desigur, pentru un impostor care ar căuta să scape nedescoperit, prima ar fi mai uşoară. Isus însă a trecut la vindecarea bolii, pentru ca oamenii să ştie că El are autoritatea să-i trateze şi cauza”. Ca urmare, El a fost acuzat de blasfemie de către conducătorii religioşi. Lewis Sperry Chafer scrie că “Nici un om de pe pământ nu are autoritatea şi nici dreptul să ierte păcatele. Nimeni nu poate ierta păcatul în afară de Acela, împotriva căruia toţi au păcătuit. Când Cristos a iertat păcatele oamenilor, aşa cum a făcut-o, El nu exersa un prerogativ uman. Din moment ce nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să ierte păcatele, înseamnă că Cristos, care a făcut acest lucru, era Dumnezeu”.

Acest concept al iertării mi-a dat destul de multă bătaie de cap într-o vreme, deoarece nu-l puteam înţelege. Într-o zi, la un curs de filozofie, răspunzând unei întrebări în legătură cu divinitatea lui Cristos, am citat versetele de mai sus, din Evanghelia lui Marcu. Un comentariu al unui asistent mi-a stimulat gândirea, conducându-mă la concluzia că faptul că Cristos a fost în stare să ierte păcatele îi demonstrează divinitatea. Comentariul asistentului fusese că Isus ar fi putut să-i ierte pe oameni, dar acest fapt n-ar demonstra că El ar fi pretins a fi Dumnezeu. În timp ce mă gândeam la spusele asistentului, m-a şocat faptul că liderii religioşi au reacţionat atât de puternic împotriva spuselor lui Cristos. “Da – ar putea spune cineva – te iert”. Dar acest lucru îl poate face numai persoana împotriva căreia ai greşit. Cu alte cuvinte, dacă tu păcătuieşti împotriva mea, eu pot să-ţi spun: “Te iert”. Dar nu aşa stau lucrurile în cazul lui Cristos. Paraliticul păcătuise împotriva lui Dumnezeu, şi acum, Isus, cu autoritatea Sa proprie, îi spune: “Păcatele îţi sunt iertate”. Da, noi putem ierta injuriile aduse nouă înşine, dar nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să ierte păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu. Ori tocmai aceasta este ceea ce a făcut Isus.

Nu este de mirare că evreii au reacţionat astfel atunci când un tâmplar din Nazaret a făcut o afirmaţie atât de îndrăzneaţă. Această putere a lui Isus de a ierta păcatele este o indicaţie surprinzătoare a faptului că El exersa prerogative care îi aparţin în exclusivitate lui Dumnezeu.

Tot în Evanghelia lui Marcu mai este înregistrată relatarea cu privire la judecata lui Isus (14:60-64). Această procedură penală reprezintă una din cele mai clare referinţe cu privire la pretenţia lui Isus de a fi Dumnezeu. “Atunci, marele preot s-a sculat în picioare în mijlocul adunării, a întrebat pe Isus, şi I-a zis: ‘Nu răspunzi nimic ? Ce mărturisesc oamenii aceştia împotriva Ta ?’ Isus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi, şi I-a zis: ‘Eşti tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat ?’. ‘Da, sunt – i-a răspuns Isus – şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.’ Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: ‘Ce nevoie mai avem de martori ? Aţi auzit hula. Ce vi se pare ?’ Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea”.

La început, Isus a refuzat să răspundă, aşa încât marele preot L-a pus sub jurământ. Fiind sub jurământ, Isus trebuia să răspundă (şi ce bine-mi pare c-a făcut-o!). El a răspuns la întrebarea “Eşti Tu Cristosul, Fiul Celui Binecuvântat ?” spunând: “Da, sunt”.

O analiză a declaraţiei lui Cristos arată că El a pretins a fi Fiul Celui Binecuvântat (Dumnezeu) Cel care avea să stea la dreapta puterii, şi Fiul omului, care va veni pe norii cerului. Fiecare din acestea reprezintă câte o afirmaţie mesianică distinctă. Efectul cumulativ al acestor trei afirmaţii este semnificativ. Sinedriul – curtea supremă evreiască – a înţeles toate aceste pretenţii, şi marele preot, ca răspuns, şi-a sfâşiat hainele, spunând: “Ce nevoie mai avem de martori ?” Ei înşişi auziseră mărturia din gura Lui. Şi astfel, Isus a fost acuzat pe baza cuvintelor rostite de El însuşi.

Robert Anderson subliniază că: “Nici o altă mărturie nu este mai convingătoare decât aceea a unor martori ostili, şi faptul că Isus pretinsese a fi Dumnezeu este stabilit în mod incontestabil prin acţiunea duşmanilor Săi. Trebuie să ne amintim că evreii nu erau un trib de sălbatici neştiutori, ci un popor cu o cultură înaltă şi deosebit de religios; şi tocmai aceasta a fost acuzaţia pe baza căreia, în unanimitate, moartea Lui a fost decretată de către Sinedriu – marele lor consiliu naţional, compus din cei mai eminenţi dintre conducătorii lor religioşi, incluzând bărbaţi de talia lui Gamaliei şi a marelui său ucenic, Saul din Tars”.

Este clar deci că aceasta a fost mărturia pe care Isus a intenţionat s-o facă cu privire la Sine. Vedem de asemenea că evreii I-au înţeles pretenţia de a fi Dumnezeu. Astfel, existau două alternative: că pretenţiile Sale însemnau blasfemie sau că El era Dumnezeu. Judecătorii Săi vedeau lucrurile cât se poate de clar, atât de clar de fapt, încât L-au răstignit şi apoi L-au luat în batjocură, zicând: “S-a încrezut în Dumnezeu… Căci zicea: ‘Sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:43).

H. P. Swete explică semnificaţia sfâşierii veşmintelor de către marele preot: “Legea interzicea marelui preot să-şi sfâşie hainele pentru necazuri personale (Levitic 10:6,21:10). Dar atunci când îndeplinea funcţia de judecător, tradiţia îi cerea să-şi exprime în acest mod oroarea faţă de orice blasfemie rostită în prezent a lui. Uşurarea judecătorului aflat la ananghie este evidentă. Căci dacă dovezile demne de încredere întârziau să apară, necesitatea lor fusese acum suspendată: prizonierul se acuzase singur”.

Începem să observăm că aceasta nu a fost o judecată obişnuită, aşa cum scoate în evidenţă şi avocatul Irwin Linton: “Acesta este un caz unic între toate cazurile penale, deoarece aici obiectul acuzaţiilor constă nu în acţiunile, ci în identitatea acuzatului. Acuzaţia primară depusă împotriva lui Cristos, declaraţia sau mărturisirea, sau mai degrabă scena jucată în faţa curţii, pe baza căreia El a fost condamnat, interogatoriul din partea guvernatorului roman şi inscripţia şi proclamaţia de pe crucea Lui din timpul răstignirii – toate acestea se preocupau de o singură întrebare: aceea a adevăratei identităţii şi demnităţi a lui Cristos. ‘Ce credeţi despre Cristos ? Al cui Fiu este El ?’”

Gaynor, renumitul judecător de la tribunalul din New York, în comentariul său cu privire la judecata lui Isus, este de părere că blasfemia a fost acuzaţia adusă împotriva Lui înaintea Sinedriului. El spune: “Este evident din fiecare din relatările Evangheliilor, că aşa-zisa crimă pentru care Isus a fost judecat şi condamnat, a fost blasfemia:… Isus a pretins a avea o putere supranaturală, ceea ce din partea unei fiinţe umane însemna blasfemie” (Ioan 10:33). (Gaynor se referă aici la faptul că Isus “S-a făcut pe Sine Dumnezeu”, şi nu la ceea ce El a spus cu privire la Templu.)

În cele mai multe cazuri penale, oamenii sunt judecaţi pentru faptele pe care le-au săvârşit. Cristos însă a fost judecat pentru ceea ce a pretins a fi.

Judecata lui Isus trebuie să fie suficientă pentru a demonstra în mod convingător faptul că El a pretins a fi Dumnezeu. Judecătorii Lui aduc mărturie cu privire la aceasta. Chiar în ziua răstignirii, duşmanii Lui au recunoscut că El prelinsese a fi Dumnezeul întrupat:

“Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: ‘Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui; dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ‚Sunt Fiul lui Dumnezeu’” (Matei 27:41-43).

Sursa: http://www.bisericaonline.ro/Ce-L-face-pe-Isus-atat-de-diferit–Mai-mult-decat-un-simplu-tamplar-103.html

This entry was posted in Iisus Christos. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>