Cartea Psalmilor

Cartea Psalmilor

1. Titlu. Cartea Psalmilor sau Psaltirea isi ia numele de la titlul din LXX al colectiei, Psalmoi, pluralul de la psalmos, care indica o cantare care se canta cu acompaniamentul muzical al instrumentelor cu coarde. Un manuscris are titlul Psalterion, de la care vine cuvantul „Psaltire”. Psalmos este traducerea in greceste a ebraicului mizmor, o denumire tehnica pentru multi dintre psalmi. Radacina lui mizmor este zamar, care inseamna „a canta cu acompaniament instrumental” sau simplu „a canta”, „a lauda”. In Biblia ebraica, titlul cartii este Tehillim, „laude”, iar in literatura rabinica Sepher Tehillim, „cartea laudelor”. Tehilim provine din radacina halal, „a lauda”. Halal e cunoscut cititorilor de la cuvantul „aleluia”.

Evreii imparteau scrierile lor sfinte (Vechiul Testament) in trei parti: Legea (Torah), Profetii (Nebi’im) si Scrierile (Kethubim) (vezi vol. I, p. 37). Subimpartirea numita „Scrieri” cuprindea cele trei carti poetice: Psalmi, Proverbe si Iov; cele Cinci Suluri (Megilloth): Cantarea Cantarilor, Rut, Plangeri, Eclesiastul si Estera; si cartile istorice: Daniel, Ezra, Neemia s1 Cronici. Intrucat Psalmi era considerata cea mai de seama dintre Scrieri, titlul acesta a fost adesea folosit ca titlul generic pentru intreaga grupa (prin figura de vorbire numita sinecdoca). Asa se face sa evreii vorbeau adesea despre cele trei subimpartiri ale Scrierilor sfinte ca fiind: „Legea lui Moise, Proorocii si Psalmii” (vezi Luca 24,44).

2. Autorul. Psalmii sunt opere inspirate ale unui numar de autori, intreaga colectie fiind realizata, in forma ei finala, probabil de Ezra, Neemia sau de unul din carturarii care au trait in epoca imediat urmatoare lor. Cu privire la activitatea redactionala a lui Ezra, vezi E.G. White, Material suplimentar la Ezra 7:6-10. Cele mai vechi indicii cu privire la originea Psaltirii se afla in titluri sau preambul, care apar la inceputul a doua treimi din Psalmi. In limba ebraica, preambulurile acestea apar ca parte integrala din text.

Desi aceste preambuluri sunt mai vechi decat LXX, multi savanti cred ca ele au fost puse la inceputul psalmilor dupa ce psalmii in sine au fost compusi si, prin urmare, pun la indoiala corectitudinea si autenticitatea lor. Savantii acestia argumenteaza astfel: (1) originea acestor preambuluri este nesigura, (2) continutul lor este uneori ambiguu sau neclar; si (3) pare dificil de pus in acord continutul si stilul unora din psalmi cu afirmatiile sau sensurile preambulurilor.

Cercetatorii mai conservatori ai psalmilor inclina sa accepte ca autentice afirmatiile explicite, deoarece: (1) se poate dovedi ca vechimea lor se intinde in trecut cel putin pana in secolul al II-lea i.Hr. prin prezenta lor in LXX (de fapt ele trebuie sa fie cu mult mai vechi  decat data acelei versiuni, intrucat traducatorii LXX n-au inteles multe dintre expresii); (2) ele au ajuns la noi ca parte integrala a textului ebraic in sine, (3) lirica ebraica din timpurile cele mai vechi avea preambulurile atasate lor; si (4) preambulurile furnizeaza anumite informatii suplimentare pentru o mai clara intelegere a sensului si a mesajului psalmilor avand o astfel de introducere. Comentariul de fata accepta punctul de vedere conservator.

Opt nume de persoane amintite in preambulurile psalmilor se pare ca sunt nume de autori, colaboratori, compilatori, cantareti sau altii care au contribuit la alcatuirea, compilarea si folosirea cantarilor sfinte. Aceste nume sunt: David, Asaf, Core, Moise, Heman, Etan, Solomon si Iedutun.

In fruntea acestor nume se afla David. Cu toate ca unii cercetatori moderni neaga faptul ca David a fost autorul principal al cartii Psalmilor si scriitorul principal al colectiei, se pot da multe argumente pentru a demonstra convingerea traditionala. David a fost poet si muzician in toata puterea cuvantului (1 Samuel 16,15-23; 2 Samuel 23,1; Amos 6,5). El a fost un om profund sensibil, de o noblete remarcabila (2 Samuel 1,19-27; 3,33.34), cu credinta puternica si simtaminte, care isi gaseau expresia intr-o entuziasta adorare a lui Iehova. Sub conducerea lui inteleapta si plina de bunavointa, muzica a inflorit in Israel. Capturarea fortaretei pagane Iebus si asezarea cu sfintenia a chivotului pe inaltimile Sionului a sporit importanta inchinarii publice si a incurajat compunerea de imnuri si de muzica pentru ritualul sacru.

Faptul ca David cunostea lumea naturala si legea, ucenicia lui in scoala ostilitatii, a intristarii si a ispitei, anii lui de comuniune intima cu Dumnezeu, viata lui plina de peripetii ca rege in Israel, faptul ca Dumnezeu l-a asigurat ca va ridica un imparat vesnic pe tronul lui David – experientele acestea l-au inzestrat pe imparatul- pastor, fiul lui Isai, sa cante cele mai dulci si cele mai triste cantari ale sufletului omenesc in setea lui dupa Dumnezeu. In plus, psalmii sunt plini de referinte si aluzii la viata lui David si de dovezi ale personalitatii si iscusintei lui David. Legatura dintre numele lui David si psalmi sau parti din psalmi citate in 2 Samuel 22 si 1 Cronici 16,1-36 constituie un sprijin puternic al calitatii lui de autor. Dovezile din Noul Testament prin folosirea numelui lui David in Matei 22,43-45; Marcu 12,36.37; Luca 20,42-44; Fapte 2,25; 4,25; Romani 4,6-8; 11,9.10; Evrei 4,7 sunt argumente in plus. Totodata scrierile lui Ellen White ofera o marturie substantiala (vezi PP 642-759; Ed 164, 165).

Saptezeci si trei de psalmi poarta in preambulul lor expresia „al lui David” (ebr. ledawid); 37 in cartea intai, 18 in cartea a doua, 1 in cartea a treia, 2 in cartea a patra si 15 in cartea a cincea (vezi p. 626 cu privire la impartirea psalmilor in carti). Acesti 73 de psalmi sunt de obicei numiti „colectia davidica”. Totusi, expresia in sine ledawid, „al lui David”, nu e dovada suficienta pentru a-l pune pe David ca autor al psalmului in care apare expresia aceasta. Prepozitia ebraica le exprima un numar de relatii, dintre care calitatea de autor e numai una. Uneori le exprima ideea de „apartinand lui”, de unde ledawid ar putea sa insemne „apartinand colectiei lui”.

Totusi, se adauga alte dovezi care arata ca David a scris cel putin multi dintre psalmii acestia. Cu privire la folosirea prepozitiei le in legatura cu numele proprii, Barnes zice: „Un astfel de titlu nu implica si cu atat mai putin nu dovedeste ca toate piesele din colectie sunt scrise de mana lui David, dar sugereaza ca cel mai de seama dintre autori a fost marele imparat al lui Israel”.

In preambulul a 12 psalmi apare expresia „al lui Asaf” (le’asaph) (Psalmi 50; 73-83). Ca si in cazul expresiei ledawid, le’asaph nu este o dovada certa cu privire la calitatea de autor. Cativa din psalmii din colectia aceasta au fost, se pare, scrisi de David (vezi introducerea la Psalmii 73, 77, 80). Asaf a fost levit, unul dintre conducatorii de cor ai lui David. Ca si David, Asaf era profet si compozitor de muzica (vezi 1 Cronici 6,39; 2 Cronici 29,30; Neemia 12,46). Pe lista robilor care s-au intors la Ierusalim, copiii lui Asaf sunt singurii cantareti amintiti (Ezra 2,41).

In preambulul a 11 psalmi apare expresia „pentru fiii lui Core” [KJV], (Psalmi 42; 44-49; 84, 85, 87, 88). Cuvantul ebraic tradus „pentru” [KJV] este le, prepozitia tradusa „al lui” in expresia „un psalm al lui David” (vezi p. 616). Copiii lui Core au scapat de pedeapsa aplicata din cauza rebeliunii tatalui lor impotriva autoritatii lui Moise (vezi Numeri 16,1-35), iar urmasii lor au devenit conducatori in serviciu de inchinare de la Templu (vezi 1 Cronici 6,22; 9,19).

Un psalm (Psalmul 88) numit „al fiilor lui Core” este numit si „o cantare a lui Heman Ezrahitul”. Heman era fiul lui Ioel si nepot al lu1 Samuel (Shemu’el), un cohatit din semintia lui Levi si conducator al serviciului muzical de la Templu (1 Cronici 6,33; 15,17; 16,41.42).

Titlurile a trei psalmi (39; 62; 67) cuprind numele lui Iedutun, care era capetenia unei cete de cantareti de la Templu. Aceste titluri, totusi, au si alte nume in afara de acela al lui Iedutun si e posibil ca ei sa nu fi fost scrisi de Iedutun si poate se intentiona sa fie cantati pe melodii compuse de el.

Un psalm (89) este intitulat „O cantare a lui Etan Ezrahitul” (vezi 1 Regi 4,31). In titlurile a doi psalmi (27, 127) apare expresia „al lui Solomon [lisholomoh]”. Un psalm (90) este intitulat „o rugaciune a lui Moise [lemosheh]”.

Aproape o treime din psalmi nu poarta nici un fel de preambul si de aceea sunt cu totul anonimi (ei sunt numiti psalmi orfani). Exista ipoteza ca printre compozitorii psalmilor au fost si alti oameni de valoare din Vechiul Testament, ca Ezra, Isaia, Ieremia, Ezechiel si Hagai.

   3. Cadrul istoric. Incercarile moderne de a descoperi autorul si de a data psalmii au inceput pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cu un studiu al referintelor cuprinse in preambuluri. In cursul ultimilor o suta de ani, cercetatorii au plasat scrierea psalmilor intr-un spatiu de timp de peste o mie de ani, incepand cu Moise si sfarsind cu Alexandru Jannaeus (m. 78 i.Hr.), cu o constanta largire a diferentei dintre vederile lor.

Ewald (traducator englez, 1880) a alocat 13 psalmi pe vremea lui David si a considerat cea mai mare parte a restului psalmilor ca postexilici. Cheyne (1888, 1891) a alocat 16 psalmi erei preexilice (mai ales in timpul domniei lui Iosia) si a considerat ca restul apartine erei postexilici, 30 celei macabeice. Odata cu aparitia criticii superioare, printre cercetatorii biblici ai aceste perioade, a existat o tendinta generala de a data doar cativa psalmi ca apartinand lui David si vremii sale, in timp ce cea mai mare parte dintre ei au fost considerati produsul erei postexilice, mai ales al perioadelor persane si grecesti, si unele, cu siguranta, celei macabeice.

La sfarsitul secolului, insa, tendinta generala a fost sa se cada de acord asupra unui punct de vedere moderat si sa se dateze cea mai mare parte a psalmilor in perioada de mijloc sau persana. Descoperirea relativ recenta a psalmodiei la natiunile care se invecinau cu Israel a tins sa dateze multi psalmi in perioada preexilica; descoperirile arheologice cele mai recente, mai ales dezgroparea tablitelor Ras Shamrah (Ugarite) (cu incepere din 1929), au tins sa dovedeasca faptul ca multi psalmi sunt de la o data timpurie din istoria palestiniana (vezi H.H. Rowley, ed., The Old Testament and Modern Study). Buttenwieser (1938) dateaza psalmii din epoca lui Iosua pana la perioada greceasca, nici unul nefiind scris dupa 312 i.Hr.

Cercetatorul conservator sustine, in general, ca psalmii au fost scrisi pe un fundal istoric de o mie de ani. Desi multi psalmi disparati nu pot fi plasati cu exactitate intr-un punct anume in istoria poporului evreu, de la Moise si David pana in anii de dupa exil, se poate trage cu incredere concluzia ca timpul cand au fost compusi se intinde intre aceste limite.

Ipotezele care cauta sa stabileasca autorul si data multora din psalmi sunt adesea extrem de ingenioase si adesea interesante, dar multe din ele nu sunt nicidecum concludente. Motivele care i-au determinat pe multi cercetatori moderni sa nege total sau partial autoritatea preambulurilor la psalmi au dus la diferente de opinie atat de mari, incat chestiunea este cat se poate de confuza.

Comentariul de fata adopta schema conform careia acolo unde autorul si conditiile istorice sunt certe sau rezonabile, datele acestea apar in notele introductive ale diferitilor psalmi precedand comentariul textului in sine. Cand se foloseste in notele acestea cuvantul „psalmist”, el nu inseamna totdeauna un anume scriitor, precum David, unul dintre Asafi sau unul dintre coreiti, ci poate fi utilizat pentru a-l indica pe autor la modul general.

Chiar daca autorul si conditiile istorice ale catorva psalmi nu sunt cunoscute, aceasta nu ne impiedica in nici un caz sa nu acceptam intreaga carte a Psalmilor ca produsul unor oameni care „au vorbit de la Dumnezeu manati de Duhul Sfant” (2 Petru 1,21).

Printre cele mai de seama descoperiri ale arheologiei ultimilor ani, acelea care au adus cea mai mare contributie la o mai buna intelegere a psalmilor au venit din locatia siriana nordica Ras Shamrah, numit Ugarit (vezi harta din fata p. 449, vol. 1) in vremurile stravechi. Sapaturile din acest loc, incepute in 1929, au dezgropat sute de tablite de lut. Acestea erau scrise in alfabetul cuneiform, o scriere necunoscuta pe vremea descoperirii lor, dar care de atunci a fost descifrata, mai ales datorita eforturilor competente ale prof. Hans Bauer si P. Dhorme. Tablitele contin texte mitologice, care se ocupa de religia vechilor canaaniti (vezi vol. I, p. 128, 129). Studiul acestor documente a devenit o stiinta aparte numita „ugaritica”, un nume care a fost dat si limbii si scrisului in care erau compuse aceste documente.

Ugaritica era un dialect canaanit vorbit de populatia Siriei de nord-vest pe la mijlocul mileniului al II-lea i.Hr. Deoarece limba ebraica se deosebeste doar putin de vechea canaanita, literatura religioasa ugaritica a aruncat multa lumina asupra multor expresii si cuvinte obscure ale Vechiului Testament, indeosebi asupra psalmilor. Terminologia si vocabularul literaturii religioase ugaritice se deosebesc doar putin de acelea gasite in Biblie.

Pe langa faptul ca a revarsat lumina asupra multor pasaje obscure din Psalmi, studiul literaturii ugaritice a dovedit totodata ca psalmii biblici sunt mult mai vechi decat erau dispusi sa admita multi cercetatori moderni. S-a dovedit ca numerosi psalmi pe care multi adepti ai criticii superioare ii dateaza in epoca macabeica contin expresii care erau folosite in al II-lea mileniu i.Hr., dar care nu mai erau in uz in perioada elenista. Aceasta tinde sa confirme datele timpurii sugerate pentru multi psalmi de catre titlurile lor.

Totusi, cea mai mare contributie pe care ugaritica a facut-o cu privire la psalmi este legata de vocabular si frazeologie. Multe pasaje care inainte erau obscure, deoarece se pierduse semnificatia cuvintelor, care putea doar sa fie presupus, acum, printr-un studiu al echivalentelor ugaritice, au devenit clare si inteligibile. In alte cazuri, ugaritica a confirmat intelegerea si traducerea traditionala a textului care se gaseste in Biblia actuala. Acolo unde ugaritica a adus o contributie substantiala la o mai buna intelegere a unui anumit text sau cuvant, aceasta va fi notata in comentariile pasajelor respective.

Numai in cateva cazuri exceptionale este de notat faptul ca ugaritica sprijina exprimarea traditionala. Notele despre ugaritica se datoreaza in cea mai mare parte urmatorilor cercetatori care au facut lucrul de pionierat pentru a demonstra influentei ugaritice asupra studierii psalmilor: W. F. Albright, H. L. Ginsberg, C. H. Gordon, U. Cassuto si J. H. Patton. Autorul isi exprima aici indatorarea si recunostinta pentru lucrarea acestor barbati.

4. Tema. Omul este in necaz – Dumnezeu ofera ajutor. Aceasta e tema – universala in apelul ei – a cartii Psalmilor. In aceste poeme auzim strigatul de ajutor pe care nu doar evreului, ci si omul in general il inalta la Dumnezeu si vedem mana Atotputerniciei intinzandu-se pentru a da ajutor. Nu e de mirare, deci, ca timp de secole, pentru iudei si pentru neamuri deopotriva, Psaltirea a oferit material de rugaciune individuala si de devotiunea publica; a servit in egala masura ca liturghie formala pentru Templul si pentru sinagoga ebraica, ca volum de imnuri al bisericii crestine si ca volum de rugaciuni pentru copil singuratic al lui Dumnezeu, indiferent de rasa sau de crez.

Povestea folosirii Psaltirii la evrei este deosebit de interesanta. Psalmii au devenit de timpuriu expresia devotiunii oamenilor atat in viata particulara, cat si in inchinarea publica.

O parte insemnata a inchinarii de la Templu era cantarea sau recitarea cantata a psalmilor, realizata de coruri antifonale sau de cor si adunare aflate in dialog. In aceasta directie David a stabilit un model, incredintandu-i lui Asaf si fratilor lui un psalm ca „sa vesteasca laudele Domnului” [„sa multumeasca Domnului”, KJV], atunci cand a fost adus chivotul in cortul proaspat sfintit din Ierusalim (vezi 1 Cronici 16,7-36). Potrivit cu Misna si Talmudul, pentru fiecare zi a saptamanii era randuit un psalm pentru a fi cantat dupa jertfa zilnica, cand se aducea jertfa de bautura.

Anumiti psalmi au fost alesi ca fiind potriviti pentru sarbatorile cele mari: psalmii 113-118 pentru Paste; psalmul 118 pentru Ziua cincizecimii, Sarbatoarea corturilor si sfintire; psalmul 135 pentru Paste; psalmul 30 pentru sfintire; psalmul 81 pentru Luna noua, impreuna cu psalmul 29 pentru jertfa de seara din acea zi; si psalmul 120-134 pentru prima noapte a Sarbatorii corturilor.

In sinagoga, rugaciunile zilnice au inlocuit jertfele de la Templu, serviciul zilnic fiind facut sa corespunda pe cat mai mult cu putinta cu acela al Templului. Dupa distrugerea Templului, psalmii au fost folositi ca rugaciuni, alaturi de citirea Legii si a Profetilor, in felul acesta asigurand o comuniune statornica cu Dumnezeu in inchinarea publica. Anumiti psalmi au ajuns sa fie folositi in ocazii speciale: psalmul 7 pentru Purim; psalmul 12 pentru ziua a opta a Sarbatorii corturilor; psalmul 47 pentru Anul nou; psalmii 98 si 104 pentru Luna noua; psalmii 103 si 130 pentru Ziua ispasirii. Oamenii cunosteau pe dinafara marile haleli sau „aleluia”: psalmii 104-106, 111-113, 115-117, 135 si 145-150, care au fost folositi ca exprimari comune de multumire.

In sinagoga moderna folosirea psalmilor variaza in functie de ritul adoptat (european de rasarit, spaniolo-portughez, yemenit, italian etc.), dar psalmii ocupa un loc de frunte in toate riturile. Tot astfel, in viata iudeului ortodox, de la cea dintai clipa a zilei pana la ultima clipa inainte de a incepe odihna de noapte, psalmii detin o parte substantiala in rugaciunile zilnice ale credinciosului.

Intr-o oarecare masura, crestinii au urmat tiparul fixat de iudaism. Isus din Nazaret a citat mai des din Psalmi si din Isaia decat din orice alte carti ale Vechiului Testament. Nici o alta carte din Vechiul Testament nu e atat de des citata in Noul Testament ca aceea a Psalmilor, poate doar cu exceptia lui Isaia. Primii crestini au inclus psalmii in serviciul lor de inchinare (vezi 1 Corinteni 14,26; Efeseni 5,19; Coloseni 3,16; Iacov 5,13), iar bisericile care au urmat au continuat practica de-a lungul veacurilor. Chrysostom (c 347-407) certifica generalizarea folosirii psalmilor in toate formele de cult. In biserica medievala, clerul recita saptamanal intreaga Psaltire. Se spune ca Sf. Patrick recita zilnic intreaga carte a Psalmilor.

Psalmii joaca un rol determinat in ritualul catolic – atat roman, cat si rasaritean – si continua sa detina un loc insemnat in cultul ramurilor anglicane si evanghelice ale Bisericii crestine, asa cum confirma observatia si experienta actuala.

In tratarea temei necazului omului si a ajutorului de la Dumnezeu, psalmii se inspira din viata personala si nationala a unui popor care a trecut prin perioade de durere si bucurie, de zadarnicie si rodnicie, de dezamagire si satisfactie. Ei se inspira totodata din reactiile unui popor care a simtit profund caracterul usturator al experientelor lor si si-a exprimat simtamintele in mod liber. Prin urmare, psalmii reflecta aproape orice experienta posibila a omului trecator si exprima de fapt orice emotie omeneasca.

Ellen White scria: „Psalmii lui David parcurg intregul traseu al experientei, de la profunzimile vinovatiei constiente si al condamnarii de sine, pana la credinta mareata si comuniunea cea mai inaltatoare cu Dumnezeu” (PP 754). Ei vorbesc despre boala si insanatosire, despre pacat si iertare, despre tristete si mangaiere, despre slabiciune si tarie, despre slabiciune si putere, despre trecator si stabil, despre zadarnicie si implinire.

Sunt psalmi pentru fiecare stare sufleteasca si pentru fiecare nevoie; psalmi pentru cel dezamagit, pentru cel descurajat, pentru cel batran, pentru cel disperat, pentru cel bolnav si pentru cel pacatos; sunt psalmi pentru cel tanar, pentru cel tare, pentru cel plin de nadejde, pentru cel credincios, pentru copilul plin de incredere al lui Dumnezeu, pentru invingatorul fara prihana. Exista un psalm care nu are nici o umbra de speranta in rezonanta cu nota lui de descurajare. Pe de alta parte, exista un psalm de lauda, care nu contine nici macar un singur cuvant de cerere.

Sunt psalmi in care pacatosul zaboveste „in taina” „prezentei” lui Dumnezeu, „la umbra” „aripilor” Sale si isi descarca sufletul singur. Sunt psalmi in care cel neprihanit al lui Dumnezeu participa la intalnirea cea mare a inchinatorilor in adunarea cea mare si, in acompaniamentul a tot felul de instrumente, striga cu putere lauda lui Dumnezeu. In toti acesti psalmi, Dumnezeu este inaltat ca solutia tuturor problemelor omului, ultimul Tot in toate: nadejdea noastra, increderea noastra, taria noastra, biruinta noastra – intrupat in Mesia, a carui venire aduce mantuire si instaureaza domnia universala si vesnica a dreptatii.

Hristos este prezent pretutindeni in psalmi. In ei surprindem sclipiri profetice legate de El, si anume despre: divinitatea (Psalm 45,6; 110,1), calitatea de Fiu (Psalm 2,7), intruparea (Psalm 40,6.7), preotia (Psalm 110,4), tradarea (Psalm 41,9), lepadarea (Psalm 118,22), invierea (Psalm 16,9.10) si inaltarea Lui (Psalm 68,18). „Cheia de aur a Psaltirii sta intr-o Mana Strapunsa” (Alexander).

Printre multele faze de evolutie in tratarea de catre psalmist a maretei lui teme, afirmatiile urmatoare sunt sugerate ca fiind de o deosebita insemnatate:
1. Sufletul evlavios nu-si poate inchipui o mai mare binecuvantare decat sa fie in prezenta lui Dumnezeu, dar nici o nenorocire mai mare decat sa fie departe de Fata Lui.

2. Dumnezeu, care este Creatorul si Carmuitorul suveran al universului, este in acelasi timp Tatal iubitor al copiilor Sai, Pastorul duios al oilor omenesti.

3. Adevarata religie este o experienta intensa, plina de bucurie, care abunda in tot felul de manifestari exterioare si care cere consacrarea tuturor valorilor omenesti pentru a lauda pe Dumnezeu. „Voi lauda pe Domnul din toata inima mea.” (Psalm 9,1).

4. Cererea si multumirea trebuie sa mearga mana in mana. Rugaciunea si lauda sunt parteneri. Cand psalmistul Ii cere lui Dumnezeu o binecuvantare, el Il lauda pentru bogatia binecuvantarilor Lui si Ii multumeste pentru binecuvantare, ca si cum ar fi deja primita.

5. Contemplarea naturii duce totdeauna sufletul evlavios la preamarirea lui Dumnezeu in calitate de Creator; ea nu e niciodata un scop in sine.

6. Intrucat istoria poporului lui Dumnezeu arata ca Dumnezeu l-a binecuvantat din plin, este de asteptat cu incredere ca va continua sa-l binecuvanteze acum si in viitor.

7. Dreptatea – purtarea dreapta – in cele din urma isi are rasplatirile ei. In general, viata evlavioasa pe pamant este nespus mai satisfacatoare decat calea pacatoasa si, in cele din urma, aduce o multumire vesnica. In schimb, nelegiuirea – purtarea rea – aduce suferinta si, in cele din urma, moarte. Cu toate ca nelegiuitii par sa le mearga bine pentru un timp, dreptatea conducerii lui Dumnezeu va demonstra, in final, nebunia caii lor si le va da rezultatul logic al nelegiuirilor lor.

8. Copilul lui Dumnezeu are privilegiul si raspunderea sa impartaseasca experienta sa cu altii. Nationalismul aparent al unora din psalmi descopera celorlalti recunoasterea din partea psalmistului a bisericii universale.

9. Necazul, durerea si boala fac parte din planul de mantuire al lui Dumnezeu, care trebuie sa fie acceptate de metoda invatatura si avertizare. Toate problemele vietii vor fi rezolvate, in cele din urma, prin venirea lui Mesia si asezarea imparatiei vesnice a dreptatii.

10. In carmuirea lui Dumnezeu, „bunatatea si credinciosia se intalnesc” (Psalm 85,10), legea si evanghelia sunt perfect unite.

Pentru exprimarea marii teme a Psalmilor in multiplele ei fatete, psalmistii au ales forma literala a poeziei lirice, ca fiind mijlocul cel mai potrivit pentru exprimarea celor mai adanci sentimente si a celor mai inalte aspiratii ale omului, in dorinta lui de a avea comuniune cu Dumnezeu. Psalmii sunt „desavarsirea poeziei lirice” (Moulton).

Dar pentru cititorul ocazional, obisnuit cu formele metrice ale poeziei clasice, psalmii nu au forma de poezie. El nu gaseste in ele accentul si rima care apar in mod regulat, iarasi si iarasi, si care reprezinta caracteristicile metrice tipice in majoritatea operelor lirice apusene. Poezia ebraica, care a atins punctul culminant de distinctie in Psalmi, este cu totul diferita in natura de poezia apuseana. Ritmul ei nu consta dintr-o repetare regulata de silabe accentuate si neaccentuate, cu rima la sfarsitul versului si uneori in interiorul acestuia, ca in cea mai mare parte a poeziei engleze [si romanesti]. Se pare ca accentul care apare in mod neregulat este o trasatura a formei poeziei ebraice, dar natura ei pune la grea incercare pe savanti si nu e pe deplin inteles (vezi p. 27).

Aparitia din loc in loc de sunete asemanatoare la sfarsitul versurilor alaturate nu face neaparat dovada ca poetul a intentionat sa gaseasca rime. Nici unul dintre elementele acestea nu apare in traducerile obisnuite. Un lucru insemnat este faptul ca baza metrica a poeziei ebraice, precum si a altor limbi ale Orientului Apropiat, este mult mai elastica decat baza metrica a poeziei conventionale. Ea e atat de elastica incat scoate la iveala in structura ei interna evolutia si relatia gandurilor componente a intregii compozitii.

Caracteristica semnificativa a poeziei ebraice este ritmul ideilor numit paralelism sau structura echilibrata, asezarea versului langa vers intr-o varietate de tipare. Aceasta structura aparte a fost asemanata cu fluxul si refluxul marii sau, asa cum spunea un scriitor german, cu „inaltarea si scufundarea inimii in necaz”. Este ceva in ea care transcende nationalitatea. Ea pare sa vina din inima omeneasca. Iar cititorul Bibliei poate avea satisfactia ca aceasta forma metrica orientala nu pierde aproape nimic din valabilitatea si frumusetea ei prin traducere, pe masura ce se obisnuieste cu repetarea unei expresii dupa alta, dispuse potrivit unui sir considerabil de variatii tinute in echilibru.

Paralelismul este de trei feluri de baza:
1. Paralelismul sinonimic, in care ideea este repetata imediat in cuvinte si imagini diferite in versul urmator, cele doua versuri formand un distih de idei unificate; de pilda:
Ma infasurasera legaturile mormantului,
si ma prinsesera laturile mortii”
(Psalm 18,5)
„Nu ma lepada la vremea batranetii;
cand mi se duc puterile, nu ma parasi!
” (Psalm 71,9)

2. Paralelismul antitetic, in care ideea este inversa in versul urmator; doua idei sunt puse in contrast una cu alta; de pilda:
„Pentru multi am ajuns ca o minune,
dar tu esti scaparea mea cea tare.”
(Psalm 71,7)
„Unii se bizuiesc pe carale lor, altii pe caii lor;
dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru”
(Psalm 20,7).

3. Paralelismul sintetic, in care a doua parte a distihului adauga o idee inrudita cu cea a primei parti sau completeaza ideea din prima parte; de pilda:
„Eu strig: ‚Laudat sa fie Domnul!’
si sunt izbavit de vrajmasii mei”
(Psalm 18,3).
„Cei cat sunt de sus cerurile fata de pamant,
atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El.”
(Psalm 103,11).

Aceasta folosire a paralelismului are numeroase desfasurari complicate, care sunt explicate mai amanuntit in articolul „Poetry of the Bible”, p. 24-27.

Cu toate ca acest ritm de idei sau paralelism apare intr-o oarecare masura si in traduceri, forma in proza in care sunt tiparite aceste versiuni tinde sa ascunda structura poetica. De aceea, in acest comentariu textul este tiparit in forma tipografica obisnuita a unui vers intr-un efort de a prezenta intr-o oarecare masura baza metrica a psalmilor.

5. Schita

    A. Clasificare. S-au oferit multe clasificari ale Psalmilor dupa subiect si scop. Barnes recunoaste cinci tipuri: 1) imnuri de lauda la adresa lui Dumnezeu; 2) imnuri nationale ale evreilor; 3) cantari pentru Templu; 4) psalmi despre incercari si nenorociri nationale si individuale; si 5) psalmi religiosi si morali. Kent adopta urmatoarea lista de tipuri: 1) iubire si casatorie; 2) lauda si multumire; 3) adorare si incredere; 4) rugaciune; si 5) reflectie si didactic. Mac Fayden aranjeaza psalmii pe unsprezece teme: 1) adorare; 2) domnia universala a lui Iehova; 3) imparatul; 4) reflectie; 5) multumire; 6) inchinare; 7) istorie; 8 ) imprecatie; 9) penitenta; 10) cerere si 11) alfabetici.

Plecand de la studiul sau privind compozitiile literare sub forma de versuri religioase nu numai in Israel si Iuda, dar si in culturile timpurii si contemporane ale popoarelor invecinate din Orientul Apropiat, Gunkel a gasit cinci tipuri: 1) imnuri, care includ cantarile Sionului si psalmii de intronare; 2) bocete comune; 3) psalmi Regali, 4) bocete individuale; si 5) Cantari de multumire individuale, cu o grupa de psalmi pe care el i-a numit psalmi micsti. Clasificand potrivit formei si destinatiei literare, Moulton denumeste psalmii astfel: 1) introductivi; 2) monoloage dramatice; 3) psalmi in acrostih; 4) imnuri dramatice; 5) imnuri la inaugurarea Ierusalimului; 6) liturghii; 7) imnuri de sarbatoare; 8 ) imnuri de consacrare; 9) rugaciuni; 10) elegii nationale; 11) imnuri ocazionale; si 12) cantari festive.

Tinand cont de scopul comentariului de fata, clasificarea urmatoare, cu observatii privind definitia si exemplele tipice pentru fiecare categorie, va servi ca sa demonstreze varietatea de idei si de continut de teme din Psaltire:

     a) Despre natura. Psalmii 8, 19, 29, 104. Traind apropie de glie, evreii au iubit natura. Totusi, iubirea lor de natura nu a fost niciodata un scop in sine, ci totdeauna a aratat catre Dumnezeul naturii si i-a determinat sa proslaveasca puterea si maiestatea Creatorului. Poemul lu1 Samuel Taylor Cleridge: „Imn inainte de rasaritul soarelui in Valea Chamouni” este un exemplu remarcabil al manierei ebraice de a privi natura in literatura engleza. In acest poem modul cum contempla autorul natura duce la proslavirea lui Dumnezeu.

b) Istorici si nationali. Psalmii 46, 68, 79, 105, 106, 114. Din bogatele experiente ale trecutului lui, indiferent cum au fost, deprimante sau invioratoare, psalmistii au extras avertismente privind conduita de toate zilele si inspiratie pentru viitor. Loialitatea lor fata de Dumnezeu a fost totdeauna samburele patriotismului lor. El a fost cel care le-a furnizat inspiratia necesara in vreme de criza nationala.

  c) Didactici. Psalmii 1, 15, 34, 71. Psalmii abunda in sfaturi morale, etice si religioase.

  d) Mesianici. Psalmii 2, 22, 69, 72, 110. Sunt prezentate caracterul divin si descendenta umana a lui Mesia, umilirea si inaltarea Sa, suferinta si slava, slujba preoteasca si demnitatea Lui imparateasca, triumful Lui final si fericirea domniei Lui vesnice. Imaginea lui Hristos din Noul Testament ca Profet, Preot, Rascumparator si Imparat este prefigurata in psalmi. S-a spus ca un tratat sistematic cu privire la Mesia ar putea sa fie redactat folosind doar psalmii. Nu e necesar sa adaugam ca a spune ca exista psalmi mesianici inseamna totodata a spune ca exista psalmi profetici. David a fost nu doar un dulce cantaret, ci si profet (Fapte 2,29.30).

   e) De cainta. Psalmii 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143. David iese in evidenta ca unul din marii marturisitori de pacate din Biblie. Pacatuind mult, el a renuntat in aceeasi masura la pacatul lui, cazand intristat si cait la picioarele Mantuitorului lui. E semnificativ faptul ca dintre cei sapte psalmi de cainta, cinci sunt atribuiti regelui-poet, care atunci cand a fost confruntat cu parabola profetului despre mielusea, a marturisit de indata: „Am pacatuit impotriva Domnului” (2 Samuel 12,1-13).

     f) De imprecatie. Psalmii 35, 52, 69, 83, 109. Cativa psalmi ii demasca pe dusmanii lui Dumnezeu si ai poporului Lui si atrag blesteme asupra capetelor lor. Tonul acestor psalmi pare contrar spiritului de care a spus Hristos ca ar trebui sa fie condusa atitudinea noastra fata de un dusman (Matei 5,44). Urmatoarele sugestii, mai mult sau mai putin valoroase, oferite de un lung sir de traducatori, pot oferi un ajutor concertat pentru a clarifica problema:

1. Exprimarea denuntatoare poate fi inteleasa ca prezicere si nu ca cerinta obligatorie. Pedeapsa e intuita de psalmist; ea nu vine ca raspuns la cererea lui. Verbele de imprecatie pot fi considerate ca declaratii de avertizare si nu ca exprimare a unei dorinte.
2. Forma concreta a gandirii si a exprimarii ebraice tindea sa puna la un loc pacatul si pe pacatos. Mentalitatea ebraica gasea ca este dificil sa se cultive ideea abstracta a pacatului, cu exceptia cazului cand il vedea personificat in pacatos. Pacatul si pacatosul nu erau entitati separate, ci erau factori inseparabili. Ca sa se distruga pacatul, era necesara distrugerea pacatosului.

3. Recunoscand rolul lor de reprezentanti alesi ai lui Dumnezeu, evreii considerau ca un atac pagan indreptat impotriva lor era un pacat impotriva lui Dumnezeu si se simteau obligati sa pedepseasca un asemenea atac. Psalmistul e constient ca e uns al lui Dumnezeu. Cand vorbeste, vorbeste in numele lui Dumnezeu. Cand inamicul il persecuta, Il persecuta pe Dumnezeu. In legatura cu aceasta se poate observa ca Moise, in discursul oratoric deosebit de inflacarat din Deuteronom, renunta uneori la folosirea pronumelui la persoana a treia, si, fara explicatii sau cuvinte de trecere, vorbeste, ca sa zicem asa, direct din gura lui Dumnezeu (vezi Deuteronom 11,13-15; 29,5.6).

Psalmistul a scris sub inspiratie divina si astfel a avut dreptul nu numai sa denunte pacatul, dar si sa pronunte judecata asupra pacatosului. Cu aceste imprecatii impotriva dusmanului pot fi comparate blestemele impotriva israelitilor insisi in cazul caderii in pacat, asa cum e raportat in Levitic 26, Deuteronom 27 si 28, condamnarile din Isaia 5,24.25; 8,14.15; Ieremia 6,21; 7,32-34, limbajul tare folosit de Isus in denuntarea carturarilor si a fariseilor (Matei 23) si cuvintele scriitorilor Noului Testament din Fapte 5,3.9; Galateni 1,8.9; 5,12; Iacov 5,1-3. Asa cum arata aceste referinte, imprecatiile Bibliei nu sunt limitate la psalmi si nici la Vechiul Testament. Ele se gasesc si in Noul Testament.

4. Denuntarile pacatosului trebuie sa fie intelese in contextul perioadelor in care au fost scrise. In vremurile acelea, oamenii se exprimau in termeni tari si in imagini plastice. Scriitorii biblici isi prezentau ideile intr-un limbaj omenesc si intr-un stil familiar oamenilor. „Biblia este scrisa de barbati inspirati, dar ea nu este modul de gandire si de exprimare al lui Dumnezeu. Este acela al fiintei omenesti. Dumnezeu, ca scriitor, nu e prezentat. Oamenii vor zice deseori ca o astfel de exprimare nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu S-a transpus in cuvintele, in logica si in retorica din Biblie.” (Ellen White, Ms. 24, 1886).

g) De rugaciune, lauda, adorare. Psalmi 16, 55, 65, 86, 89, 90, 95-100, 103, 104, 107, 142, 143, 145-150. Glasul psalmistului este mereu auzit in rugaciune: „strig cu glasul meu catre Domnul” (Psalm 3,4); „asculta-mi rugaciunea, Doamne” (Psalm 39,12), in lauda si adorare: „Te voi inalta, Dumnezeule, Imparatul meu” (Psalm 145,1); „binecuvanteaza, suflete pe Domnul, si tot ce este in mine sa binecuvanteze Numele Lui cel sfant!” (Psalm 103,1). Toate experientele vietii sunt inaltate mai presus de cadrul lor si transformate in subiect de lauda.

  h) De calatorie. Psalm 120-134. In esenta, cantece populare, numite in preambul „o cantare a treptelor”. Cantarile acestea erau probabil cantate de calatori, in drumul lor spre marile sarbatori de la Ierusalim.

In ebraica psalmii acestia sunt numiti shir hamma’aloth (Psalmul 121 este numit shir lamma’aloth). Ma’alah vine din radacina ‘alah, care inseamna „a urca”. Ma’alah este folosit legat de suirea la Babilon sau inapoierea de acolo (Ezra 7,9), legat de „trepte” sau „scari” (Exod 20,26; 1 Regi 10,19) si legat de „treptele cadranului solar” (2 Regi 20,9).

In titlul acestor psalmi, ma’alah, probabil se refera la calatoriile ocazionate de sarbatorile de la Ierusalim (cf. folosirii lui in Ezra 7,9). Misna se refera la o folosire traditionala a acestor 15 psalmi la Templu, dupa cum urmeaza: „Barbatii sfinti… repetau cantari si laude… si Levitii sfinti stateau cu harpele pe cele cincisprezece trepte care coboara din curtea lui Israel in curtea femeilor, corespunzator numarului celor cincisprezece cantari de Maaloth, care sunt in cartea Psalmilor”. Traditia afirma totodata ca acesti psalmi erau cantati de catre leviti pe parcursul intregii prime nopti a Sarbatorii corturilor pe cele 15 trepte dintre curtea lui Israel si curtea femeilor, in timp ce curtea femeilor era puternic luminata de candelabre.

   i) In ordine alfabetica sau sub forma de acrostih. Psalmii 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119, 145 din textul ebraic scot la suprafata o succesiune alfabetica in literele initiale ale versetelor, neidentificata in traducerile obisnuite, cu exceptia traducerii KJV a Psalmului 119, unde uneori literele ebraice apar la inceputul fiecarei strofe. Psalmii-acrostih sunt de trei feluri:

1. Cei in care prima litera a fiecarui verset este o litera a alfabetului la rand (Psalm 25, 34, 111, 112, 145, cu cateva exceptii nesemnificative in Psalmii 25 si 34).

2. Cei in care literele alfabetului sunt la inceputul versetelor alternante (Psalm 37) sau apar in psalm la inceputul versetelor la intervale mai mari (Psalmul 9 si 10).

3. Psalmul (119) care e impartit in 22 de strofe a cate 8 versuri fiecare, fiecare vers al fiecarei strofe incepand cu aceeasi litera a alfabetului, strofele urmand ordinea obisnuita a alfabetului.

Aceasta structura de acrostih a fost folosita fara indoiala pentru a ajuta memoria cititorului, devansand astfel abecedarul modern cu peste 2 000 de ani. Psalmii-acrostih, de regula, nu prezinta o dezvoltare activa de tema, ci o repetitie in cuvinte diferite si cu ilustratii diferite. Din punct de vedere al stilului, ei sunt caracterizati prin bogatie de expresie.

In comentariul acesta, caracteristica de acrostih a psalmilor in forma poetica e indicata de literele alfabetului ebraic. Cele 22 de litere ale alfabetului sunt enumerate in ordine la p. 14.

  B. Grupare. Inca din vremuri stravechi, cartea Psalmilor a fost impartita in cinci carti, poate ca o imitare a celor cinci carti ale lui Moise. Comentand Psalmul 1, Midras spune: „Moise a dat israelitilor cele cinci carti ale Legii si prin analogie David le-a dat cartea Psalmilor in cinci carti.” Aceasta impartire in cinci, care este probabil mai veche decat LXX, e indicata de inserarea de doxologii si de aminuri la finele fiecarei carti, cu exceptia cartii a cincea, care, ca doxologie extinsa si culminanta, serveste drept concluzie la intreaga Psaltire.

Aceste grupe importante sunt:
Cartea intai: Psalmi 1-41, care se incheie cu o doxologie si un „amin” dublu (Psalm 41,13).

Cartea a doua: Psalmi 42-72, care se incheie cu o doxologie dubla, cu un „amin” dublu si cu observatia „sfarsitul rugaciunilor lui David, fiul lui Isai” (Psalm 72,18.20).

Cartea a treia: Psalmi 73-89, care se incheie, asemenea cartii intai, cu o doxologie si un „amin” dublu (Psalm 89,52).

Cartea a patra: Psalmi 90-106, care se incheie cu o doxologie, un „amin” si un aleluia („Laudati pe Domnul”, Psalm 106,48).

Cartea a cincea: Psalmi 107-150, care se incheie cu Psalmul 150, avand la inceput si la sfarsit un aleluia („Laudati pe Domnul”), el insusi fiind un aleluia prelungit.

In randul Psalmilor, pe langa colectiile davidica, asafica si coreica, la care s-a facut referire mai sus, apar diferite alte colectii ca psaltiri mai mici.

Psalmii 51-72 sunt numiti rugaciunile lui David, fiul lui Isai (vezi Psalm 72,20). Psalmii 52-55 sunt o colectie de maschili (vezi p. 628), Psalmii 56-60, de michtami (vezi p. 627), Psalmii 57-59, de al-taschithi (vei p. 629). Psalmii 113-118 constituie Aleluia egiptean, numit asa dupa prima expresie din Psalmul 114: „Cand a iesit Israel din Egipt.” Traditia iudaica sustine ca Aleluia egiptean a fost folosit ca parte a ritualului de Paste la Templu. Se spune ca diferiti psalmi ai colectiei erau cantati in timp ce vasele continand sangele mieilor pascali erau purtate din mana in mana de preoti, pe traseul lui, pentru a fi turnat la piciorul altarului de preotul numit. Poporul se alatura oral ceremoniei, strigand aleluia si repetand la intervale diverse anumite versete din psalmi.

Psalmul 119 poate fi considerat o colectie de 22 de psalmi scurti, alcatuind un ingenios acrostih de meditatie asupra legii. Psalmii 120-134 sunt numiti Cantari ale treptelor si sunt o colectie de cantari populare de peregrinaj (vezi p. 625). Psalmii 145-150 constituie un cor magnific de aleluia. Sufletului evlavios i se ofera un sir de psaltiri in cadrul Psaltirii.

Sursa:Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania

This entry was posted in Cartile Bibliei, Informatii generale. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>