Cancerul Om

Cancerul Om

”Lumea are cancer. Iar cancerul lumii este omul”                                      

(?????? Alvin Toffler, Șocul viitorului)

Sfârșitul anului 2008 a fost zguduit de cea mai mare fraudă financiară din toate timpurile[1]. Bernard Madoff – bancher, filantrop, broker cu credit impecabil, fost președinte al celei mai mari burse de valori electronice din lume (Nasdaq) și unul din titanii lumii financiare, a subtilizat printr-o schemă piramidală (gen ”Caritas”) peste 50 miliarde de dolari de la elita celor mai bogați din lumea întreagă, atât particular cât și bănci.

Respectat pentru ”numele nepătat privind valorile, cinstea și înaltele standarde etice” (cum declara emfatic site-ul firmei sale), Bernie Madoff era curtat de milionarii lumii pentru performanța de a returna investitorilor cu regulariate de ceasornic o dobândă de 11-15% pe an, mult mai mult decât oricare bancă din occident.

Criza financiară din toamna lui 2008 a deconspirat escrocheria. Când marii investitori s-au grăbit să-și retragă depozitele, Madoff s-a pomenit cu cereri de lichidități de cca. 7 miliarde  dolari. Neavându-i, bătrânul de 70 ani a confiat starea de fapt fiilor săi care au anunțat imediat F.B.I.-ul.

 Perdanții din capul listei celor 4.000 victime – cu peste 1 miliard dolari (Times, 22 dec. 2008):

- Liliana Bettencourt, de 86 ani, proprietara imperiului LOreal, cea mai bogată femeie din lume, al 17-a de pe planetă, – 15,5 miliarde

- Fairfield Greenwich Group – 7,5 miliarde

- Tremont Group. – 3,3 miliarde

- Banca Santander, cea mai mare din Spania – 2,87 miliarde;

- Banca austriacă Medici – 2,1 miliarde

- Ascot Partners LLC. – 1,8 miliarde

- Access International Advisors –  1,4 miliarde

- Banca olandeză Fortis NV – 1,35 miliarde

- Banca britanică HSBC – 1 miliard;

- Banca elvețiană Union Bancaire Privee – 1 miliard

 

Alți mari perdanți:

- Mortimer Zuckerman, fost patron al ziarului New York Daily News, al 188-lea pe lista bogaților lumii, pierderi neprecizate

- Norman Braman, al 281-lea cel mai bogat american, pierderi neprecizate

- Stephen Spielberg, director de film, Hollywood – 70% din fonduri;

- Elie Wiesel, supraviețuitor Auschwitz – pierde valoarea premiului Nobel pentru pace destinată pentru caritate;

- Henry Kaufman, economist renumit de pe Wall Street;

- Kevin Bacon, actor la Hollywood;

- Jerry Katzenberg, fondatorul Dream Works animation;

- Senatori și guvernanți americani, fundații de caritate evreiești, bănci de pe toate cele 5 continente.

S.E.C.

Dincolo de șocul pe care o provoacă vestea în sine, o minte reflectivă este frământată de o serie de întrebări: Ce l-a putut determina pe omul cu atâta prestigiu și bogăție să înșele chiar pe confrații lui evrei, prieteni apropiaţi și supraviețuitori ai Holocaustului, inclusiv zeci de societăţi evreiești de caritate? Cum s-a putut dezvolta psihologia hoțului într-o minte atât de inteligentă? Cum a fost posibilă o asemenea fraudă nu într-o țară bananieră, ci într-una din cele mai civilizate țări? Cum au putut fi înșelate somități în materie de economie și afaceri? Cum de bancheri cu nas subțire și-au riscat averea într-o afacere dubioasă?

Privirile anchetatorilor se întorc acum spre agenția de control guvernamental, U.S. Security and Exchange Commission (SEC), care trebuie să dea explicații pentru lipsă de profesionalism sau de vigilență. Încă din 1999, persoane particulare și organizații private au sesizat SEC, oferind indicii care sugerau că înapoia succeselor constante și liniare ale lui Madoff se află o schemă ”Ponzi” (joc piramidal).

  • În mai 1999, economistul Harry Markopolos din Boston a trimis o scrisoare de sesizare către SEC, care însă nu reacționează.
  • În 2001, revista Barron’s editată de Dow Jones, publică un articol în care își exprimă dubiile vizavi de Madoff. Fără efect.
  • În 2005, Markopolos trimite un nou set de documente cu 29 ”stegulețe roșii” ce semnalau posibile indicii de joc piramidal.
  • Tot în 2005, firma de consultanță Aksia LLC își alertează clienții să-l evite pe Madoff.
  • Datorită amplorii sesizărilor, SEC binevoiește în 2006 să investigheze cazul. Raportul constată, într-adevăr, că Madoff i-a indus în eroare, ”dezinformând echipa de control privind natura strategiei”, ”reținând informații despre conturile unor clienți”, etc…, dar socotește că neregulile, minore, nu impun o anchetă de proporții.
  • La inceputul lui 2008, Markopolos trimite o nouă șarjă de sesizări. Abia dezvăluirea din decembrie pune în alertă SEC… Prea târziu.

Cum se explică comportamentul agenților SEC? Cauzele sunt abisale: New York Times (24 dec. 2008) notează că, sub administrația Bush, auto-sesizările SEC pentru fraudă financiară au scăzut dramatic: de la 437 cazuri (în 2000), la numai 133 cazuri (în 2008); și de la 69 de investigații (în 2000), la numai 7 (în 2008) – ceea ce echivalează cu o scădere de 87%. Concluzia: ”SEC este mai interesată să protejeze Wall Street-ul, decât cetățenii”.

Chiar și FBI-ul a mers pe aceleași considerente. Din câte informații ies la iveală, e posibil să fie amestecat și politicul în cacealma: unul dintre cei mai influenti membri ai Comisiei Economice a Senatului a primit mai multe zeci de mii din partea lui Madoff. Iar Centrul pentru Politică Responsabilă mai notează că ”Madoff și compania lui au cheltuit peste 1 milion (donații și sponsorizări) pentru influențarea Washingtonului”.

Vinovat e sistemul

Michael Hudson, autor[2] și fost economist la Wall Street, prof. la univ. Missouri, consideră că principalul răspunzător pentru înflorirea ingineriilor financiare este starea în care a ajuns sistemul capitalist. El observă că economia actuală este cu totul altceva decât ce învață manualele de economie. Afacerile financiare devin decuplate de economia reală. ”Trăim într-o lume a iluziilor. Mass media le promovează, iar guvernul și Federal Reserve le vând efectiv. Și totul merge până când… nimic nu mai merge.”

Bursa de valori și piața imobiliară sunt tot un soi de scheme piramidale. Banii vin din fonduri de pensii, fonduri mutuale și credite bancare. Valoarea a ”divorțat de preț, câștigurile de capital au devenit distincte de venitul dobândit.” Și așa, prețurile bursei cresc și scad, iar datoriile rămân. Când nu mai pot fi plătite, sunt șterse din creion. ”În loc să reducem datoria prin plăți, economia le umflă, nu prin inflație convențională, ci creind prețuri și salarii mai mari.” Așa se face că, începând de la jumătatea lui 2007 s-au volatilizat cel puțin 7,7 trilioane dolari proveniți de la imobiliare, asigurări de viață, fondul de pensii, prin scheme de ”pumpimg și dumping”. Lucrurile au atins limitele matematice. Economia e-n cădere liberă. De toate acestea, vinovat este sistemul financiar american.  Madoff e doar un actor mititel într-o schemă uriașă. (nu se prea înțelege sistemul, trebuie să insistați puțin)

Din aprecierile lui Hudson, răul se află în sistem. Să nu uităm, însă, că acest sistem a venit ca soluție salvatoare pentru orânduirile anterioare nedrepte. Eșecul acestuia, la fel ca și incapacitatea revoluțiilor de a stârpi ”răul social”, conduce inevitabil spre o altă zonă a problematicii în care trebuie căutat răspunsul.

 

 Experimentul Stanford

În vara lui 1971, universitatea Stanford (SUA) a condus un studiu de simulare a psihologiei de închisoare. Perioada de testare urma să fie de 14 zile. Au fost recrutați studenți voluntari care (pentru 15 dolari pe zi) aveau să joace rolul de deținut sau de gardian (prin tragere la sorți).

În ziua întâi, cei trași la sorți ca ”deținuți” au fost ridicați de acasă, în cătușe, de către polițiști reali și duși la ”închisoarea” amenajată în subsolul universității. Conform procedurilor standard, au fost dezbrăcați la piele, deparazitați, rași în cap, costumați doar cu un ”combinezon-uniformă” având un număr aplicat pe el. Au fost informați că din acel moment, identitatea lor se reduce la numărul alocat. Apoi ”deținuții” au fost înlănțuiți și băgați în dormitoare. Celorlalți sortiți să fie ”gardieni” nu li s-a dat nici un fel de instruire. Au primit doar uniforme, fluiere, bastoane și ochelari fumurii. Aveau toată libertatea să stabilească după mintea lor regulile pușcăriei și să folosească apoi orice mijloc pentru păstrarea ordinii în închisoare.

Încă din prima noapte, deținuții au fost treziți brutal la 2,30. Au fost aliniați și exersați să-și prezinte numărul în loc de nume. Pentru că deținuții au luat-o în glumă, gardienii au aplicat pedepse: flotări cu nemiluita.

A doua zi, simțindu-se nedreptățiți de șirul de umiliri, deținuții s-au răzvrătit. Și-au pus paturile în ușă și s-au baricadat în celule. Gardienii au pătruns în forță, i-au scos pe rebeli, i-au dezbrăcat de tot, i-au pus în lanțuri și i-au băgat la izolare, fără hrană. Cei ”docili”, în schimb, au primit paturi mai bune, dreptul să se spele pe dinți și privilegiul să meargă la toaletă. Discriminarea aceasta a subminat solidaritatea deținuților. Socotiți ”informatori”, cei docili au fost supuși de camarazii lor la tot felul de șicane.

Tensiunea se apropia de pragul critic. Cu fiecare zi, gardienii deveneau mai ostili și mai inventivi în formele de umilire. Într-un acces de disperare, deținuții au încercat o evadare în masă. Revolta a fost înăbușită cu și mai multă asprime.

În a treia zi, primul deținut a cedat psihic: plângea isteric și urla că vrea acasă. Un altul a fost acoperit de erupții pe toată pielea. Unii implorau să le trimită un avocat care să-i scoată! Experimentul a trebuit să fie oprit după numai cinci zile, pentru că  ”gardienii” deveniseră sadici, iar ”deținuții” – depresivi în ultimul hal.

Pe marginea experimentului, coordonatorul dr. Phillip Zimbardo a scris o serie de cărți, printre care Efectul Lucifer: Cum oamenii buni ajung oameni răi, 2007, în care comentează sadismul dat pe față de ”oameni buni”. Teza lui este că omul obișnuit poartă în natura lui răutatea care, în condiții favorizante, îl ia cu totul în stăpânire. La această ”parte întunecată a naturii umane” fac referință și alți cercetători[3] când amintesc de experimentul Stanford. Neîncrezători în rezultate, unii au re-editat experimentul: în 2002, BBC a realizat ”Experimentul” cu concluzii apropiate; iar în 2007, liceul Waxahachie din Texas, cu rezultate cvasi-identice. Devenit un ”clasic”, studioul ”Imprint Entertainment” e în curs să realizeze pelicula The Stanford Prison Experiment ce va fi difuzată în 2009.

 

E bun omul!

Cu vechi rădăcini în filosofia greacă (Platon, Aristotel), teoria că omul este bun de la natură domină epoca modernă. Susținătorii teologiei naturale (care respinge Revelația) argumentează că, fiind creat de un dumnezeu bun, omul este și el implicit bun. John Locke și în special Jean Jacques Rousseau (1712 – 1778), teoreticianul revoluției franceze, au înălțat imaginea romantică a primitivului inocent, nepervertit de societate. ”Nu există perversiune originală în inima omului” scria Rousseau (Emile, cartea 2-a). Răul se află în afara omului, în rânduielile nedrepte ale societății care trebuie reformată.

”Sălbaticul nobil” a fost modelul care a motivat gândirea politică și a născut revoluțiile burgheze. Pe concepția omului bun de la natură și-a construit și Marx sistemul său comunist. El spera ca o nouă orânduire socială, bazată pe principii egalitariene, să elibereze bunătatea umană și să instaureze o lume bună și fericită.

Dar cultivând această viziune idealistă, gândirea modernă se află într-o contradicție ireconciliabilă, prin faptul că a adoptat și teoria darwinistă a evoluției. Darwinismul susține că omul nu-i decât un animal în luptă pentru supraviețuire, care extermină pe cei mai slabi și-și însușește prin forță mijloacele de existență, acționând doar în beneficiul său. Răul moral, după ateistul Bertrand Russel, derivă din instinctele transmise de la strămoșii animale; că, pentru a supraviețui, trebuie să mâncăm carnea semenilor. Darwinismul recunoaște egoismul natural al omului ca motivație pentru supraviețuire. Până și copilul, privit ca ”inocent și bun”, își începe viața doar cu ”eu” și nimic altceva! Ceea ce atenuează egoismul copiului este procesul socializării, mai întâi în familie, apoi în biserică, și apoi în școală…

• According to Bertrand Russell moral evil or sin is derived from the instincts that have been transmitted to us from our ancestry of beasts of prey. This ancestry originated when certain animals became omnivorous and employed predation (killing and thievery) in order periodically to ingurgitate the flesh as well as the fruit and produce of other once-living things to support metabolism in competition with other animals for scarce food-animal and food-plant sources in the predatory environment in which we evolved. Thus, the simple fact that we humans must eat other life or else starve, die and rot is the probable primordial origin of contemporary and historical moral evil; i.e., the bad things we do to each other by lying, cheating, slandering, thieving and slaughtering. (Why I am not Christian)

Rousseau cel bun

Istoricul Paul Johnson, în cartea Intelectuali, face o analiză detaliată a vieții lui Rousseau, apologetului bunătății înnăscute a omului a cărei întruchipare se considera el însuși.

După o viață boemă, Jean Jacques Rousseau s-a stabilizat într-un concubinaj cu servitoarea Therese Le Vasseur. Când aceasta i-a dăruit primul copil, Rousseau a intrat într-o grea dilemă: un copil din flori e o rușine și o povară. La adăpostul nopții, Rousseau l-a pus pe treptele unui orfelinat. Doar nu spunea și Platon că ”statul este mai bine echipat decât părinții să educe buni cetățeni”? La fel a procedat și cu următorii patru nou-născuți, în pofida faptului că se știa bine că majoritatea pruncilor din orfelinat mureau în primele luni, iar cei care supraviețuiau deveneau cerșetori.

În lucrările sale, Rousseau se simte nevoit să-și justifice alegerea: cum ar fi putut lucra într-o atmosferă de urlete de copii? Statul ar trebui să-i ia pe toți copiii de la părinți, pentru a-și elibera cetățenii de obligații personale. Ideile acestea le-a semănat în ”Contractul social” și ”Emile”, considerate clasice de revoluționarii socialiști și marxiști.

Cu trecerea anilor, povara vinovăției i-a accentuat paranoia. În ultima sa carte, Visările unui hoinar singuratic, deplângea una din greșelile vieții sale, anume lipsa ”curajului de a întemeia un cămin”.

 

 ”Homo homini lupus est”.

Evaluând mai realist natura omului, o serie de alți gânditori începând cu Homer au considerat că omul este un animal ahtiat după putere și dominare. Thomas Hobbes (1588 – 1679) observa că egoismului natural face ca în societate să domnească legea ”toți împotriva tuturor”.

Immanuel Kant (1724 – 1804) opune concepția decadenței lumii ce înaintează tot mai mult spre rău – viziunii ”eroice” a moraliștilor (de la Seneca la Rousseau) care cred în teoria progresului. El susține că: ”Nimeni nu este născut liber de viciu. Prin natura sa, omul este înclinat spre rău” (Religia în limitele rațiunii,(Blackwell refference 6:32) = p. 24-34). Toată rasa umană moștenește predispoziția înnăscută de a se împotrivi legii morale. Ne comportăm ca ”într-o lume Hobbes-iană, (asta spune autorul ?) de continuă ostilitate față de semeni, pe care-i privim ca obstacole în goana noastră de a ne satisface dorința de posedare și putere”[4].

Experiența umană atât din societățile primitive[5], cât și din societățile civilizate, demonstrează apetența omului pentru cruzime maximă de care, până la urmă, nimeni nu beneficiază! (nu toate societățile primitive sunt violente, atenție la generalizări!!!)

 

Testul Milgram 2

Ediția din ianuarie 2009 a revistei American Psychology  a publicat un articol despre dispoziția nelimitată a ”omului bun” de a cauza durere semenului său, prin replicarea vestitului ”Test Milgram”.

Testul constă într-un ”exercițiu de învățare” în care voluntarilor li cere (de către un coordonator) să administreze unui ”elev” legat într-un scaun și cu borne electrice pe corp, șocuri electrice crescânde, de la 15 la 450 Volți (mortal), pentru fiecare răspuns greșit.

Prof. Stanley Milgram de la Yale a inițiat testul la numai 3 luni după ce începuse procesul lui Eichman în Ierusalim, cu intenția de a descoperi limita până la care omul poate cauza durere, atunci când i se cere de către o autoritate. Sau, altfel spus, ce procent din ”oamenii buni” de pe stradă sunt dispuși să reproducă la comandă crimele ordonate de sus.

Voluntarii n-au știut că comenzile lor nu declanșau șocuri și că ”elevul” nu era decât un actor care simula rolul celui electrocutat. Pe măsură ce șocurile creșteau treptat în voltaj, actorul urla de durere și implora să-l dezlege și să-l lase să plece.

Rezultatele culese de Milgram au șocat lumea: 65% erau gata să execute orice, dacă li se cerea de către o persoană autoritară. Diferite echipe de cercetători au repetat testul (1965, 1974, 2008). În mod consecvent, replicile au arătat un procent semnificativ constant: între 63% și 82%.

Ultima reluare s-a desfășurat în 2008, la Univ. Santa Clara din California, în două serii. În prima serie, voluntarii urmau să execute singuri comenzile, de la un capăt la altul. În a doua serie, (”dublată”) voluntarii asistau doar un alt coleg (jucat tot de un actor) care, la urletele și implorările ”elevului”, abandona la un moment dat experimentul, mărturisind că nu mai poate continua. Din acest moment dat trebuiau să intre voluntarii reali în test.

Față de experimentele anterioare, testul Santa Clara a furnizat două mari surprize:

Prima, că voluntarii seriei a doua (dublate), cu toate că aveau lângă ei un exemplu de protestatar și cu toate că li se spusese că pot oricând să întrerupă testul, au continuat șocurile într-un procent de 63% până la voltajul letal (450 V). Iar a doua surpriză a fost că femeile din seria a doua care au trecut peste 150 V (68%) au depășit în cruzime pe bărbați (54,5%).

Comportament Milgram 1961 Milgram 1974 St.Clara 08 Simplu St.Clara 08 Dublat
S-au oprit      sub 150 V 14 pers. (35%) 7      (17,5%) 12     (30%) 11     (36,7%)
Au continuat peste 150 V 26 pers. (65%) 33    (82,5%) 28     (70%) 19     (63,3%)

 

Concluzia coordonatorului a fost: ”Nu cu voluntarii e ceva rău, ci cu natura umană… Aceasta explică și cauza pentru care oameni obișnuiți devin părtași la genociduri.”

––––––––––––––––––––––––––––

Emil Fackenheim, unul din teologii Holocaustului, găsește că răutatea lui Hitler este dincolo de explicații raționale. ”Nici un dat din copilăria sa nefericită, familia disfuncțională, nevindecarea rănilor și a deformărilor, și nici o combinaține de caracter rău cu o ideologie rea n-ar fi suficiente pentru o explicație.  Răutatea lui Hitler a fost cu totul altceva, pentru înțelegerea căreia trebuie să cercetăm nu în psihologie, ci în teologie.” (p. xvi).

”Particula lui Dumnezeu”

Ceea ce oamenii redescoperă în fiecare generație – că omul este corupt în însăși natura lui – Scriptura o spune de mult: ”Voi sunteți răi” (Luca 11:13). Iar sfântul Pavel reda lamento-ul: ”Nimic bun nu locuiește în mine… Răul este lipit de mine… Văd în mine o lege care mă ține rob păcatului” (Romani 7:18-24, selecțiuni). Dar ea nu se rezumă doar la diagnoză.

De prin anii 1960, fizicienii sunt în căutarea unei particule fundamentale în stare să explice tot universul material, și pe care fizicienii au numit-o Higgs, sau ”particula lui Dumnezeu”. Dacă în lumea fizică savanții încă pendulează între a fi sau nu, o asemenea ”particulă” există cu certitudine în lumea metafizică ca ultimă realitate, aptă nu doar să dezlege enigmele naturii umane, ci să le și vindece.

Nu contează cum e numită. Evreii au numit-o Chesed[6]; grecii Noului Testament au numit-o Charis[7]. Această ”particulă” – dacă i se permite accesul – bombardează non-stop natura umană, îi neutralizează înclinația spre rău și o compensează cu o tendință continuă spre bine. Eficiența ei depășește orice soluție kantiană (educația) sau rousseauistă (revoluția socială). Ea este în stare să transforme pe orice ticălos într-un agent al cauzei bune – de care lumea bolnavă duce atâta lipsă. A fost probată pe nenumărate cazuri. Chiar și pe tipul ”Madoff”.

 

Epilog pentru Madoffi

Revista Today in the World din aprilie 1989 prezenta cazul lui Al Johnson, cetățean onorabil din Kansas. La 19 ani, adolescentul a fost parte activă în jaful unei bănci. Urmăriți de poliție, cei trei tâlhari au comis un accident cumplit. Doi dintre ei au murit pe loc, iar Al Johnson a scăpat ca prin minune și a fugit cu o parte din bani. Poliția, crezând că au fost numai doi spărgători, a închis cazul, iar Al și-a făcut veacul prin lupanare și locuri de distracție.

La 30 ani, cu bruma de avere care i-a mai rămas, s-a gândit să înceapă o viață normală. S-a mutat într-un târg îndepărtată unde nu-l știa nimeni, și-a găsit un job, și-a ridicat o casă și s-a însurat cu o femeie cinstită. Bună creștină, nevasta îl chema în fiecare dimineață la cititul Scripturii și la rugăciune. Treptat, ”particula lui Dumnezeu” a început să-l muncească, până într-o zi când n-a mai putut. ”Știi ceva? Până acum te-am mințit. Am fost gangster… tâlhar nenorocit… Casa noastră asta e ridicată cu bani furați…” Și ea, l-a dat afară, pentru că era creștină? Dimpotrivă. L-a încurajat să-și ducă la îndeplinire gândul. Și Al Johnson s-a dus la poliție. A doua zi, prima pagină a ziarelor dădea de veste: ”Al Johnson a mărturisit tot după 21 de ani!” Dosarul a fost cercetat și instanța a clasat cazul, întrucât era prescris – trecuse prea mult timp. Acum era liber în fața legii. Nu însă și în fața conștiinței. Cuminte, Al Johnson a adunat ani de-a rândul tot ce câștiga și a restituit tot ce furase.

Că omul e rău – o cred mulți. Că omul rău se poate face bun – puțini o mai cred. Tocmai de aceea e nevoie de probe.

Lucian Cristescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1] The Independent, 16 decembrie 2008.

[2] Michael Hudson, Super-Imperialism: Strategia Economică a Imperiului American (2002)

[3] Tom Peters și Robert H. Waterman Jr., În căutarea excelenței, 1982

[4] Sullivan, Roger J., An Introduction to Kant’s Ethics, “The Radical Evil in Human Nature,” 1995

[5] Kant se referă la relatările exploratorilor privind băștinașii din insulele Tonga și Samoa și la notele căpitanului Samuel Hearne cu privire la cruzimea indienilor nord-canadieni.

[6] Sinonimul grecescului Agape, și înseamnă ”bunătate-dragoste”.

[7] Charis a fost tradus în românește cu ”har” și exprimă iubirea nemeritată a divinității care se revarsă asupra păcătosului penitent, vindecându-l de răutatea inimii lui.

This entry was posted in Fiinta umana. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>