Banii vorbesc

Banii vorbesc

Partea I

Introducere

Luca 16:1-13 – parabola ispravnicului şiret (nedrept)

Relatarea începe cu un scandal atât de des întâlnit în zilele noastre. Un angajat este concediat pentru risipirea fondurilor corporaţiei. Ce va face el? Cu ce se va hrăni? Unde va locui?

Aşadar, el a făcut un plan ingenios, un plan avantajos pentru perioada concedierii. El a făcut ca cei care aveau datorii la stăpânul lui să devină datornicii lui. Dacă cineva avea să-i dea stăpânului 100 de dolari, el a spus: “dă-mi jumătate şi consideră-te achitat de restul”.

Unii teologi au afirmat că din toate parabolele pe care le-a spus Isus, probabil că aceasta este cea mai dificilă de interpretat. S-ar părea că incompetenţa şi necinstea au fost lăudate aici. Nu era ceva obişnuit pentru Isus să folosească astfel de ilustraţii.

Care a fost scopul folosirii acestei parabole, în care se pare că valorile caracterului se contrazic cu tot ceea ce El făcea şi prezenta? Este şocant!
Există două elemente importante în această istorisire:

1. Stăpânul a lăudat şiretenia angajatului (vers. 8).

2. Parabola sugerează că o anumită relaţie cu lucrurile profane, cu Mamona, conduce la primirea Împărăţiei (vers.9).

Desigur, Isus nu putea să încurajeze necinstea angajatului. Atunci, care este soluţia la aceste probleme?
Hristos nu a încurajat necinstea în administrarea bunurilor vieţii. Toţi învăţaţii creştini sunt de acord că El a folosit o întâmplare binecunoscută, pentru a ilustra lecţia pe care dorea să o înveţe. Unii teologi sugerează că Isus a spus această parabolă ca o glumă, şi spre amuzamentul audienţei. Dar ea a fost mai degrabă, o parabolă, prin care Isus a câştigat atenţia ascultătorilor şi le-a atras atenţia la concluziile profunde din versetele 10,11 şi 12.

Trei concluzii se desprind din această parabolă:

1.     Cinstea nu constă numai dintr-o serie de fapte bune care par să ajute la mântuire, ci o atitudine care cuprinde întreaga viaţă. Adevăratul test al caracterului nu se găseşte numai în deciziile majore, ci şi în lucrurile mici care par a fi neînsemnate. Majoritatea oamenilor sunt cinstiţi în problemele mari, indiferenţi dacă sunt sau nu apţi pentru lucrul respectiv. După cum spune Isus, un creştin este cinstit în lucrurile mici pe care nimeni nu se deranjează să le verifice.

De exemplu, acela care nu gândeşte să fure o lumânare, nu va deveni un mare hoţ. “Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari”.

Aceasta era o lecţie importantă pe care ucenicii trebuiau să o înveţe pentru a fi urmaşi credincioşi, în anii ce urma să ducă Evanghelia în toată lumea. Ca să aibă succes, lucrarea lor nu cerea nimic mai mult decât etica cea mai înaltă şi integritate morală.

Acesta era mesajul pe care oamenii trebuiau să-l audă. Isus şi-a dat seama că angajarea lor i-a dus într-o mare ispită – mulţi dintre ei s-au făcut vinovaţi de necinste în afaceri. Şi aceia care nu erau încă vinovaţi erau ispitiţi să facă la fel.

“Existau acolo printre vameşi, unii care se asemănau cu cel prezentat în parabolă, şi în descrierea lui Hristos ei au recunoscut propriile lor practici… din parabola practicii lor necinstite, mulţi dintre ei au învăţat o lecţie spirituală adevărată”.

2. Dacă nu suntem credincioşi în bogăţiile nedrepte, nu vom fi credincioşi în mânuirea adevăratelor bogăţii spirituale (vers.11). “Banii nu pot cumpăra o nevoie a sufletului” – Henry David Thoreau.

Ai putea încă fi bogat, dacă ţi-ai pierdut bunurile tale de preţ? În lume, averea personală, valoarea şi succesul sunt măsurate prin cât de multe proprietăţi şi bunuri posezi. Dar după spusele lui Isus, adevărata măsură a averii este alta, şi anume: cât de mult am valora dacă am pierde toate averile pământeşti? Valoarea omenească, diferă de valoarea cerească. Dacă pe lângă numele tău ai avea numai propria viaţă, ai fi la fel de valoros în lucrurile care sunt cu adevărat preţioase – viaţa veşnică?

3. Dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru? (vers.12). Acest concept este exact opusul aceea ce noi învăţăm pe copii noştri cu privire la avea grijă de lucruri. Am fost învăţaţi cei mai mulţi dintre noi, la o vârstă fragedă, că dacă nu avem grijă de jucăriile noastre, nimeni nu ne va încredinţa altceva. Dar Isus spune, credincioşia în lucrul altuia ne va califica în mânuirea lucrurilor noastre. Este un adevăr profund, în special dacă este aplicat la doctrina şi principiile isprăvniciei.

Fiecare dintre noi a început cu ceea ce aparţinea Altuia – nu ce am primit cadou de la părinţi sau bunurile primite de la alţii. Ceea ce avem este un dar de la Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu am fi deţinut nimic. La fel de important ca înţelegerea, este faptul că ceea ce facem cu ceea ce avem este darul nostru de la Dumnezeu.

Concluzie

Mesajul este clar. Într-o zi, Dumnezeu ne va chema la judecată. Nu trebuie să ne fie frică de nimic, dacă cărţile noastre sunt în ordine. Avem promisiunea lui Dumnezeu că, dacă am fost credincioşi în mânuirea a ceea ce aparţine Lui, El ne va încredinţa ceva pentru veşnicie. Petru descrie ce am primit de la El ca “o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate vesteji – păstrată în ceruri pentru voi”.

În această parabolă Isus accentuează cinstea şi credincioşia. “Dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?”

Faptul că nu am jefuit proprietatea nimănui, nu ne ajută să câştigăm nimic în plus atunci când Dumnezeu ne va chema la o judecată totală. Ideea centrală a acestei parabole este mai importantă decât cum mânuim averile. Când adevăraţii proprietari ai acestor scurte împrumuturi pe care le numim “viaţă” vor fi chemaţi în faţa cărţii lor, El va pune o singură întrebare: Ai fost credincios?

Fie ca fiecare din noi să poată da un răspuns pozitiv, prin viaţa pe care o trăim prin Harul Lui, şi alegerea pe care o facem acum.

Partea a II-a

Marcu 12:41-44

De mult, o fetiţă împreună cu familia ei, trăiau în Filadelfia. Ea dorea să meargă la biserica cea mai apropiată de ei. Dar instructorul i-a spus că ea nu poate participa deoarece sala pentru copii este mică şi ea nu mai are loc. A fost o mare dezamăgire pentru ea, dar în loc să fie supărată, ea s-a hotărât să facă ceva. “Voi face economie pentru a putea contribui la construirea unei biserici mai încăpătoare.”

Doi ani mai târziu, micuţa s-a îmbolnăvit şi a murit. Sub pernuţa ei au fost găsiţi 57 de penny şi o bucată de hârtie pe care era scris: “Pentru a ajuta la construcţia micului templu, pentru ca mulţi copii să poată participa.”
Această istorisire a fost spusă comunităţii şi tipărită în toate ziarele din ţară. Multe inimi au fost mişcate şi a declanşat un val de dăruire. Curând cei câţiva penny s-au înmulţit şi astăzi pot fi văzuţi în Filadelfia. În locul micului templu, poate fi văzută o biserică cu 3.300 de locuri. De asemenea, poate fi văzută o Universitate cu o capacitate de 30.000 de locuri pentru studenţi.

Introducere

Diferenţa dintre fetiţă şi femeia din istorisirea lui Marcu este vârsta şi cei 57 de penny în comparaţie cu cei doi bănuţi; nici una dintre acestea nu este o diferenţă reală. Au în comun, locul pe care l-au câştigat în istorie. Nu ne amintim de ele deoarece ar fi dăruit extraordinar de mult, ci pentru măreţul gest pe care l-au făcut.
Este mărturia acţiunii cu umilinţă care ne-a impresionat. Ne reamintesc adevărul imuabil despre noi: lucru care afectează modul în care acţionăm; şi modul în care credem.

Cadru

Isus i-a acuzat pe cărturari de interpretarea Scripturii conform ideilor lor despre Împărăţia lui Dumnezeu. El îi acuză de folosirea poziţiei pe care o deţineau pentru a promova mândria lor egoistă şi a acoperi practicile lor neetice (vers. 38-40). Cu un spirit lipsit de scrupule au jefuit pe săraci şi pe văduve. Isus îi mustră  atrăgându-le atenţia la o văduvă, care a dat totul lui Dumnezeu.

După acest act remarcabil de mărturisire, sacrificiu şi umilinţă, El a chemat ucenicii în jurul Său şi a repetat lecţia pe care le-a explicat de atâtea ori şi în atât de multe moduri. El a spus, această femeie “din sărăcia ei, a dat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să mai trăiască” (vers. 44). Şi pe noi Dumnezeu ne cheamă să dăm tot ce avem.
Istorisirea văduvei şi a celor doi bănuţi nu se referă numai la bani. Se referă la “a dărui”. Este vorba mai mult despre dăruire decât despre dar în sine. Se referă la motivaţie, credinţă, atitudine şi priorităţile vieţii. Despre toate la un loc şi chiar mai mult, dar nu în ultimul rând despre dăruire aşa cum a învăţat Acela care a prezentat această experienţă chiar la templu.

“Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor faţă, pecetluindu-le ca urâciune, sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi şi le preamăreşte fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preţ. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile şi care pentru oameni pot să apară ca fiind fără valoare; adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi.” (E. G. White, Hristos Lumina Lumii, p. 512)

Daruire masurata

1. Costul dăruirii.

Isus priveşte cum oamenii pun banii în visterie. El a observat atitudinea cu care ei dau, precum şi suma de bani cu care contribuie. Arătau acei bogaţii că ţin la reputaţia lor de “dătători generoşi”? I-a fost ruşine văduvei atunci când a pus bănuţii ei? Cine ştie care este diferenţa dintre cele două dăruiri? Isus ştie! El ştia suma dar mult mai important El cunoştea preţul.

Bogaţii dădeau din surplusul lor, pentru a-şi impresiona prietenii şi a necăji pe săraci. Darurile lor impresionante nu-i priva de nimic. În comparaţie cu paraua văduvei, ei nu făceau nici un sacrificiu. Cât a costat darul văduvei? Ea şi-a dat viaţa. “Tot ce avea”, a spus Isus.

2.     Nu prin ceea ce a dat, ci prin ceea ce a reţinut.

Un pastor a primit o scrisoare şi zecimea de la o femeie care nu era membră a bisericii. Scrisoarea spunea ca ea era o mamă singură care constant se lupta pentru a avea hrană pe masă pentru copiii ei, şi banii pentru chiria lunară, dar ea a fost impresionată şi, şi-a dat seama că trebuie să înapoieze zecimea lui Dumnezeu. „Nu pot să nu fac lucrul acesta, cred cu adevărat că trebuie făcut. Sunt bani care nu-mi aparţin, aparţin lui Dumnezeu” a încheiat ea scrisoarea.

Văduva din istorisirea lui Marcu, putea să arunce un bănuţ şi să ţină celălalt bănuţ pentru ea. Ar fi fost prudent din partea ei luând în consideraţie împrejurările vieţii. Dar nu prudenţa o caracteriza ci faptul de a da tot ce avea Dumnezeului pe care-L iubea şi în lucrarea căruia credea.

3. Nu prin sumă, ci prin partea dăruită. 

O binecunoscută biserică a avut experienţa cererii pentru extinderea clădirii. Acesta a reprezentat un gest al credincioşiei. Ei s-au rugat, au planificat şi au lucrat împreună. A fost un moment extraordinar când împreună au început să ridice fondurile pentru acest proiect de multe milioane de dolari. Un apel a fost făcut bisericilor de a ajuta la împlinirea acestei nevoi prin dăruire.

După predică o femeie a dat pastorului un cec de 50 dolari, întrebând dacă darul ei a fost satisfăcător. Pastorul a răspuns: “Dacă te reprezintă!?” Femeia a luat cecul şi a plecat. Câteva zile mai târziu ea a înapoiat cecul, dar cu suma de 5.000 de dolari şi din nou a întrebat dacă este satisfăcător. Pastorul a răspuns: “Dacă te reprezintă!?”. Ca şi mai înainte, ea şi-a luat cecul şi a plecat. Pastorul îngrijorat se întreba dacă a jignit-o. Se întreba dacă o va mai vedea vreodată. Două săptămâni mai târziu, femeia s-a întors cu un zâmbet larg pe buze. Cecul era acum de 50.000 de dolari. Ea a spus: “După rugăciune, ştiu că acest dar mă reprezintă, şi sunt fericită să-l dau bisericii pentru noul nostru proiect”.

Cum a putut văduva din relatarea din Marcu să dăruiască cu atâta generozitate şi fără rezerve? Ce afectează modul în care acţionăm?
Nu a procedat greşit dăruind tot ce avea? Noi nu avem informaţii despre ce s-a întâmplat cu văduva după ce ea a părăsit templul în acea zi. Nu-mi pot imagina că, după o aşa dovadă a credinţei, Dumnezeu a lăsat-o să plece săracă şi înfometată. Marcu ne dă o idee despre ce ea a primit ea în acea zi.

Ea a câştigat statornicie.

Oamenii cheltuiesc milioane pentru a construi monumente în încercarea de a menţine trează amintirea lor după ce vor fi murit. La două mii de ani după moartea ei această femeie este cunoscută încă în toată lumea Această reputaţie a costat mai puţin de un penny. Numai că suma a fost cea care a făcut-o renumită, ci gestul.

Ea a primit binecuvântare de la Isus.

Ea a primit bucuria de a contribui la lucrarea lui Dumnezeu. În timpul ultimei Lui săptămâni pe pământ, ea a avut ocazia să primească binecuvântare de la Isus, prin fapta ei, dăruind ceea ce a avut.
Ceea ce credem, afectează modul în care acţionăm. Ioan 3:16 ne spune că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu. Dacă aşa credem, cum ar trebui să reacţionăm (în special atunci când trebuie să dăruim)?
Sursa:http://moldova.adventist.ro

This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>