Apocalipsa capitolul 2

Apocalipsa capitolul 2

2:1 ” Ingerului Bisericii din Efes scrie-i: ,,Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele în mîna dreapta, si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
2 ,,Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli si nu sînt, si i-ai gasit mincinosi.
3 stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui meu, si ca n-ai obosit.
4 Dar ce am împotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintîi.
5 Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si întoarce-te la faptele tale dintîi. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.
6 Ai însa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor, pe cari si Eu le urasc.
7 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Celui ce va birui, îi voi da sa manînce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu.“
8 Ingerului Bisericii din Smirna scrie-i: ,,Iata ce zice Cel dintîi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat:
9 ,,Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sînt Iudei si nu sînt, ci sînt o sinagoga a Satanei.
10 Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii din voi, ca sa va încerce. si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pîna la moarte, si-ti voi da cununa vietii.“
11 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte.“
12 Ingerului Bisericii din Pergam scrie-i: ,,Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:
13 ,,Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar în zilele acelea cînd Antipa, marturul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.
14 Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niste oameni cari tin de învatatura lui Balaam, care a
învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca sa manînce din lucrurile jertfite idolilor, si sa se dedea la curvie.

15 Tot asa, si tu ai cîtiva cari, deasemenea, tin învatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc.
16 Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curînd, si Ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele.“
17 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Celuice va birui, îi voi da sa manînce din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l stie nimeni decît acela care-l primeste.“
18 Ingerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: ,,Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale carui picioare sînt ca arama aprinsa:
19 ,,stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sînt mai multe decît cele dintîi.
20 Dar iata ce am împotriva ta: tu lasi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocita, sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor.
21 I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei!
22 Iata ca am s-o arunc bolnava în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimet un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor.
23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. si toate Bisericile vor cunoaste ca ,,Eu sînt Cel ce cercetez rarunchii si inima“: si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui.
24 Voua, însa, tuturor celorlalti din Tiatira, cari nu aveti învatatura aceasta, si n’ati cunoscut ,,adîncimile Satanei“, cum le numesc ei, va zic: ,,Nu pun peste voi alta greutate.
25 Numai tineti cu tarie ce aveti, pîna voi veni!
26 Celui ce va birui si celui ce va pazi pîna la sfîrsit lucrarile Mele, îi voi da stapînire peste Neamuri.
27 Le va cîrmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere dela Tatal Meu.
28 si-i voi da luceafarul de dimineata.“
29 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

1. Îngerului. Vezi cap. 1:20.

Efes. Unii definesc numele Efes ca însemnând “[vrednic] de dorit”. În timpul lui Ioan, Efesul era cetatea de frunte a provinciei romane Asia, iar mai târziu chiar capitala ei (Lucrarile literare ale lui Ioan; vezi cap. 1:4; 2:12). Era situata la punctul terminus vestic al marelui drum ce traversa Asia Mica din Siria, si aceasta, alaturi de asezarea sa ca important port la Marea Egee faceau din Efes un centru comercial de interes. Crestinismul pare a fi fost predicat pentru prima oara în jurul anului 52 d.Hr. de catre Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul sau spre Ierusalim si Antiohia din a doua sa calatorie misionara.

Prietenii sai, Acuila si Priscila, locuiau acolo la acea vreme, si împreuna cu un evreu din Alexandria pe nume Apolo – a carui conceptie despre crestinism pare a fi fost pre-pentecostala – sprijinisera lucrarea de evanghelizare pâna la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Ap. 18:19 – 19:7). De data aceasta apostolul a ramas la Efes timp de aproape trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decât în oricare alt loc mentionat în calatoriile sale misionare.

Aceasta ar parea un indiciu asupra faptului ca lucrarea sa de aici a fost deosebit de roditoare. Biograful sau, Luca, declara ca “toti cei ce locuiau în Asia, Iudei si Greci, au auzit Cuvântul Domnului” (Faptele Ap. 19:10). Este probabil deci ca în acest timp cel putin câteva din celelalte biserici din Asia sa fi fost înfiintate (vezi Col. 4:13,15,16). Dupa prima perioada de detentie romana Pavel pare ca ar fi vizitat din nou Efesul, probabil la anul 64 d.Hr., lasându-l pe Timotei sa preia responsabilitatile (vezi 1 Tim. 1:3).

Nimic mai mult nu este cunoscut explicit despre istoria Bisericii din Efes pâna când numele ei apare, probabil la trei decenii mai târziu, în Apocalipsa. În orice caz traditia indica faptul ca Ioan, ucenicul iubit de Iisus, a devenit lider al acestei Biserici, probabil dupa încetarea functionarii conducerii bisericii crestine la Ierusalim, cam la anul 68 d.Hr., în timpul razboiului evreilor cu romanii. Astfel, la vremea scrierii Apocalipsei, Efesul trebuie sa fi fost unul din centrele de frunte al crestinatatii. Ca atare era potrivit ca prima solie a lui Hristos prin Ioan sa fi fost adresata acestei Biserici.

Asezarea sa centrala, având în vedere lumea crestina ca întreg, face mai mult ca inteligibil faptul ca conditia sa spirituala putea fi cu succes o caracteristica a întregii biserici în timpul perioadei apostolice, o epoca a istoriei crestine ce se întinde pâna la sfârsitul secolului I d.Hr. (c. 31–100 d.Hr.; vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). Poate fi pe drept numita Era puritatii apostolice, un atribut cu mult vrednic de dorit în ochii lui Dumnezeu.

Tine. Gr. krateo, “a prinde cu putere” o expresie mult mai accentuata decât cea folosita în cap. 1:16.

Sapte stele. Vezi cap. 1:16,20. Într-un mod deosebit liderii bisericii de pe pamânt trebuie sa fie sub protectia si controlul lui Hristos. În lucrarea însarcinata lor ei sunt întotdeauna sustinuti de putere si har divin. Este de notat ca modul caracteristic în care Hristos se prezinta fiecareia dintre cele sapte Biserici este preluat din viziunea compusa pe care Ioan a vazut-o în cap. 1:11–18.

Umbla. O mult mai accentuata descriere a relatiei lui Hristos cu biserica Sa decât în cap. 1:13, unde Ioan se refera simplu la Hristos ca fiind “în mijlocul celor sapte sfesnice” Asa cum bisericile din vremea apostolilor, luate individual, se bucurau de grija, atentia si slujirea lui Hristos, biserica crestina ca întreg, de-a lungul succesivelor perioade ale istoriei sale, va beneficia de aceleasi avantaje. Astfel este împlinita fagaduinta Sa data apostolilor ca va fi cu ei “în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului” (Mat. 28:20).

Sfesnice. Vezi cap. 1:12.

2. Stiu.
Fiecareia din cele sapte biserici Hristos îi declara: “Stiu lucrarile tale”. Mustrarea Sa va fi a Unuia care este pe deplin constient de problemele fiecarei biserici, si deci cel mai în masura sa recomande solutia potrivita si eficace.

Faptele. Gr. erga, “fapte”, “actiuni”, “activitati”, cu particularitate fapte exprimând caracterul moral. Întreaga viata si purtare a bisericii este cunoscuta lui Iisus Hristos.

Tale. Singularul este folosit aici pentru ca Hristos se adreseaza “îngerului” (v. 1) care reprezinta aici fie individual, pe fiecare membru al bisericii, fie biserica ca întreg, ca corp bisericesc unit. Hristos se ocupa de oameni pe doua planuri deopotriva, din punctul de vedere al grupului – ca biserica – dar si în termenii unei relatii directe si personale a lor cu El.

Osteneala. Gr. kopos, osteneala, truda, oboseala, ce rezulta dintr-o sfortare încordata, reflectata în cuvântul “osteneala”. O importanta indicatie textuala (vezi cap. 1 :3) poate fi citata pentru omiterea cuvântului “ta” dupa “osteneala”. Astfel se leaga mult mai strâns gândul “osteneala” cu rabdarea ce o însoteste. Este ca si cum Hristos ar fi spus “Stiu ce ai facut, însa stiu si osteneala si rabdarea necesare unor astfel de fapte”.

Rabdarea.
Gr. hupomone, “perseverenta”, “suportare [activa, staruitoare]”, literal, “a ramâne sub”.

Nu poti suferi. Prea adesea, acum, dar si în vremurile trecute, biserica este dispusa sa “suporte”, sa îndure în sânul ei învataturi si practici rele, probabil în numele pacii. Slujitorii lui Hristos pot gasi ca este mai usor sa ramâi în tacere cu privire la pacatele favorite ale comunitatii decât sa iei o pozitie hotarâta pentru adevar (cf. Isa. 30:10; 2 Tim. 4:3). Biserica din Efes a fost de laudat pentru clara distinctie între adevar si minciuna, pentru pozitia ferma împotriva erorii.

Pe cei rai. Adica falsii apostoli ce urmeaza a fi descrisi imediat cu mai multe detalii. O eroare doctrinala majora va fi reflectata, mai devreme sau mai târziu, printr-o purtare gresita de aceeasi marime. Ceea ce face un om este inevitabil rezultatul a ceea ce gândeste si crede (vezi Prov. 4:23; Mat. 12:34; 1 Ioan 3:3).

Ai pus la încercare. Gr. peirazo, “a testa”, “a încerca”. Biserica din Efes cercetase cu mare atentie pretentiile si învataturile acestor falsi apostoli. Ignatius, scriind în prima parte a secolului al II-lea, vorbeste despre silinta cu care crestinii efeseni se pastrau departe de erezie (To the Ephesians ix. 1).

Într-una din epistolele sale Ioan avertizase credinciosii cu privire la venirea lui “antihrist” si îi sfatuise sa cerceteze “duhurile, daca sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1–3). Avertizarea data de Pavel liderilor din Efes cu multi ani înainte, ca “lupi rapitori” vor veni între ei învatând “lucruri stricacioase” (Faptele Ap. 20:29,30), se împlinise. El sfatuise pe tesaloniceni sa “cerceteze toate lucrurile” si “sa pastreze ce este bun” (1 Tes. 5:21). Petru scrie pe larg despre acesti “prooroci mincinosi” si “învatatori mincinosi” (vezi 2 Petru 2). Compara 1 Tim. 1:20; 2 Tim. 4:14,15. Desi la prima vedere s-ar putea sa nu fie tocmai usor de recunoscut erorile subtile ale învataturilor lor, învatatorii însisi pot fi cunoscuti “dupa roadele lor” (vezi Mat. 7:15–20).

Acelasi lucru este valabil si astazi, caci adevarata “roada a Duhului” (vezi Gal. 5:22,23) nu creste în vietile celor ce învata si practica eroarea. Crestinului sincer, sensibil la lucrurile spirituale, îi este fagaduit ca poate, daca va vrea, sa demaste spiritul si motivatiile necrestine care anima pe fiecare învatator al ratacirii (vezi 1 Ioan 4:1; Apoc. 3:18).

Apostoli. Între cele mai periculoase erezii care amenintau biserica spre sfârsitul secolului I d.Hr. era doc(h)etismul, o forma timpurie de gnosticism. Pentru o discutie asupra acestora si a altor erezii care amenintau biserica din timpurile apostolice vezi Vol. V, p. 912,913; Vol. VI, p. 52–59. Mai la obiect, o traditie timpurie spune ca un gnostic numit Cherintus a vizitat Efesul si a stârnit necazuri pentru Ioan si comunitatea sa (vezi Irenaeus Against Heresies iii. 3. 4). Ce era adevarat despre Efes în aceasta perioada cu privire la luptele cu proorocii mincinosi pare sa fi fost o realitate a bisericii în general.

3. Rabdare.
Vezi v. 2.
Din pricina Numelui Meu. Vezi Faptele Ap. 3:16. Urmasii lui Hristos erau cunoscuti dupa Numele Sau; ei erau numiti crestini. A fost supunerea lor fata de acest Nume, loialitatea lor fata de Cel care pentru ei însemna Domnul lor, Cel care îi adusese sub persecutia autoritatilor romane, si îi condusese la suferinta în mâinile celor care încercau sa le rastoarne credinta.

Obosit. Gr. kopiao, “a deveni istovit”, “a deveni obosit”. Compara folosirea lui kopiao în Isa. 40:31, Septuaginta; Ioan 4:6.

4. Dragostea dintâi. Aceasta “dragoste” includea o iubire din toata inima pentru Dumnezeu si pentru adevar, si iubire unul fata de celalalt ca fratietate si pentru toti oamenii în general (vezi Mat. 5:43,44; 22:34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învatatorii mincinosi dadusera nastere unui spirit împartit. De asemenea, în ciuda unor eforturi serioase din partea multora de a rezista curentului învataturilor false, un numar de credinciosi ramasi în biserica erau fara îndoiala afectati de acestea într-un grad mai mare sau mai mic.

În masura în care ratacirea îsi gasise adapost în biserica, era zadarnicita activitatea Duhului Sfânt ca mesager al adevarului (Ioan 16:13), a carui sarcina este de a converti principiile adevarului într-o forta vie pentru transformarea caracterului (vezi Ioan 16:8–11; Gal. 5:22,23; Efes. 4:30; etc.). Mai mult decât atât, pe masura ce persoanele asociate personal cu Iisus decedau, si odata cu ei si marturia lor, iar viziunea revenirii iminente a lui Hristos începea sa paleasca (vezi Apoc. 1:1), flacara credintei si a devotiunii ardea tot mai putin. Pentru comentarii cu privire la alte aspecte ale acestei departari de puritatea initiala a credintei si practicii vezi Vol. IV, p. 834,835.

5. Îti voi lua sfesnicul. Vezi cap. 1:12. Biserica si-ar pierde statutul si acreditarea ei ca reprezentativa a lui Hristos. Biserica era “cazuta”, dar mila divina pregatise cu rabdare o ocazie pentru “pocainta” (cf. 2 Petru 3:9).

Daca nu te pocaiesti. În prologul epistolei sale catre efeseni, Ignatius spune ca biserica daduse atentie chemarii “adu-ti aminte”, “pocaieste-te”, si “întoarce-te la faptele tale dintâi” (vezi si Ignatius op. cit. i. l; xi. 2).

6. Nicolaitilor. Una din sectele eretice care au chinuit bisericile din Efes si Pergam, si probabil si în alte parti. Irineu îi identifica pe nicolaiti ca fiind o secta gnostica: “Ioan, ucenicul Domnului, predica aceasta credinta [Dumnezeirea lui Hristos], si cauta, prin proclamarea Evangheliei, sa dea la o parte acea eroare pe care a semanat-o între oameni Cherintus, si mai înainte un timp îndelungat cei numiti nicolaiti, încercând sa îi convinga ca este un singur Dumnezeu care a facut toate lucrurile prin Cuvântul Sau” (op. cit. iii. 11. 1; ANF, vol. 1, p. 426).

Exista dovezi istorice despre o secta gnostica numita Nicolaiti, cam la un secol mai târziu. Unii parinti bisericesti care raporteaza ceva despre aceasta secta (Irenaeus op. cit. i. 26. 3; Hippolytus Refutation of All Heresies vii. 24) îl identifica pe fondatorul ei cu Nicolae din Antiohia, unui din cei sapte diaconi (vezi Faptele Ap. 6:5). Daca acesta traditie cu privire la diaconul Nicolae este corecta, nu stim, dar aceasta secta ar putea fi aceeasi cu cea mentionata de Ioan. Cel putin în secolul al II-lea, aderentii acestei secte par a fi învatat ca faptele trupului nu afecteaza puritatea sufletului, si drept urmare nu au nimic de-a face cu mântuirea.

7. Cine are urechi. Adica sa ia aminte la sfatul dat (vezi cap. 1:3; cf. Isa. 6:9,10; Mat. 11:15). Aceeasi formula însoteste fagaduinta data fiecareia dintre cele sapte biserici.

Sa asculte. Expresia în greaca a acestui pasaj implica ca cei ce aud sa o faca cu întelegere (cf. Faptele Ap. 9:4). A asculta cuvântul lui Dumnezeu este lipsit de sens atâta timp cât viata nu se conformeaza celor auzite (vezi Mat. 19:21–27).

Bisericilor. Fagaduinta adresata aici particular bisericii din Efes apartine într-un sens special “tuturor” bisericilor din vremurile apostolice, reprezentate fiind de biserica din Efes. Desi în mod particular era binevenita lor, ea se aplica credinciosilor din toate timpurile (vezi cap. 1:11).

Birui.
Forma verbului în greaca implica ideea ca persoana “continua sa biruiasca”, sau “învinge continuu”. Gândul biruintei este o tema recurenta în Apocalipsa. Fagaduintele Apocalipsei au avut pretuirea deosebita a copiilor persecutati ai lui Dumnezeu în toate timpurile. În orice caz, contextul (vs. 2–6) implica faptul ca biruinta la care se face referire aici, într-un sens special, este victoria asupra proorocilor mincinosi si a învatatorilor mincinosi care ispitisera pe credinciosi sa manânce din pomul cunostintei omenesti. Cât de potrivita este rasplata lor pentru biruinta – a ajunge la pomul vietii!

Pomul vietii. Vezi Gen. 2:9; Apoc. 22:2.

Rai. Vezi Luca 23:43. Gradina Edenului era “raiul” pe pamânt. Când Edenul va fi restaurat pe aceasta lume (vezi PP 62; GC 646,648), pamântul va deveni înca o data un “rai”. Pentru aplicatia soliei catre biserica din Efes unei anumite perioade din istorie vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului. Pentru aplicatia soliei bisericii literale vezi Apoc. 1:11.

8. Îngerului. Vezi cap. 1:20.

Smirna. Mult timp s-a crezut ca acest nume vine din muron, numele unei gume aromatice extrasa dintr-un pom arabic Balsamodendron myrrha. Aceasta guma era folosita pentru îmbalsamarea mortilor, iar medicinal ca unguent sau alifie, dar era si arsa ca tamâie. Vezi Mat. 2:11. Mai recent, comentatorii tind sa favorizeze derivatia numelui de la zeita anatoliana Samorna, careia i se aducea închinare în cetate. Cu privire la cetatea antica a Smirnei vezi Lucrarile literare ale lui Ioan. Nu este nici o înregistrare despre când sau sub cine a fost stabilita biserica din Smirna. Aceasta biserica nu este mentionata în nici un alt loc în Scriptura.

Cronologic, perioada bisericii asociata cu Smirna poate fi considerata ca începând undeva la sfârsitul secolului I (c. 100 d.Hr.) si continuând pâna la aproximativ 313 d.Hr., când Constantin a adoptat cauza bisericii (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului; vezi v. 10). Unii sugereaza ca anii 323 d.Hr. sau 325 d.Hr. ca date ale presupusei convertiri a lui Constantin la crestinism. De fapt, profetiile capitolelor 2 si 3 nu sunt, în sensul strict al interpretarii, profetii legate de timp, de aceea datele sunt sugerate doar pentru a facilita o corelare aproximativa a profetiei cu istoria.

Cel dintâi si cel de pe urma.
Vezi cap. 1:8,17.

A murit.
Vezi cap. 1:18; 2:1. Pentru o biserica ce suferea persecutia si chiar moartea pentru credinta ei, scoaterea în evidenta a vietii în Hristos ar avea o însemnatate speciala.

9. Tau.
Vezi v. 2.

Necazul.
Sau “supararea”, “necazul”, “chinul”. O persecutie cu intermitente sub mâinile diferitilor împarati romani caracteriza experienta bisericii din aceasta perioada. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) si Marcus Aurelius (161–180) persecutia era sporadica si localizata. Prima persecutie generala si sistematica a crestinilor a fost purtata de Decius (249–251) si Valerian (253–259). Opresiunea politica a atins un însângerat punct culminant sub Diocletian (284–305) si imediatii sai succesori (305–313).

Cronologic, perioada reprezentata de Smirna poate fi foarte bine numita Epoca Martirajului. Secolele care au urmat au fost înmiresmate (vezi v. 8) cu dragostea si devotiunea miilor de martiri anonimi ai acestei perioade, martiri “credinciosi pâna la moarte”.

Saracia. Gr. ptocheia, “saracie jalnica” (cf. Mar. 12:42). Fara îndoiala, biserica din Smirna nu era atât de mare sau atât de prospera ca vecina ei din Efes. Crestinii din Efes parasisera “dragostea dintâi”. Îngerului din Smirna nu îi este trimisa o astfel de mustrare. Dimpotriva, Hristos îi reaminteste ca spiritual el este “bogat” (vezi Iac. 2:5).

Batjocurile. Gr. blasphemia, “vorbire de rau” fie cu privire la Dumnezeu fie la om. În contextul prezent traducerea “calomniile” ar fi de preferat.

Iudei. Probabil “iudei” într-un sens nu literal, ci figurat (crestinii sunt descrisi acum ca fiind Israel vezi Rom. 2:28, 29; 9:6, 7; Gal. 3:28, 29; 1 Petru 2:9). Folosit ca aici, termenul se refera fara îndoiala la cei ce pretindeau ca servesc lui Dumnezeu, dar de fapt serveau lui Satana.

Simbolul are o baza în istorie. Cartea Faptele Apostolilor descopera ca multe din problemele bisericii primare se nascusera din acuzatiile calomniatoare aruncate asupra ei de catre iudei (vezi Faptele Ap. 13:45; 14:2,19; 17:5,13; 18:5,6,12; 21:27). În mod vadit aceasta era si situatia din Smirna. În secolul al II-lea se spune ca iudeii au adus la martiraj pe Policarp, episcopul din Smirna. În aceasta perioada Tertulian vorbeste despre sinagogi ca fiind “izvoare de persecutie” (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643).

Nu sunt. Erau ipocriti.

Sinagoga a Satanei. Compara cu criticul epitet “pui de napârci” (Mat. 3:7). Ca centru al vietii comunitatii evreiesti, sinagoga (vezi Vol. V, p. 56–58) era, fara îndoiala, locul unde de multe ori lua nastere planul rautacios împotriva crestinilor. Numele de Satana înseamna “acuzatorul”, “potrivnicul” (vezi Zah. 3:1; Apoc. 12:10). Aceste centre evreiesti devenisera literal “sinagogile acuzatorului”.

10. Nu te teme. Vezi Iac. 1:2; cf. Ioan 16:33.

Ce ai sa suferi. Sau “ce urmeaza sa suferi”. Evident, biserica din Smirna fusese o importanta tinta a calomniei evreiesti, dar membrii ei nu simtisera înca pe deplin greul persecutiei. Crestinii de aici stiau, fara îndoiala, despre persecutia ce se manifesta în alte parti, si trebuie sa fi anticipat necazurile viitorului pentru ei însisi. Acest lucru e implicat de forma verbului “teme”, care indica faptul ca deja erau tematori. Hristos îi consoleaza prin asigurarea ca, în ciuda anticiparii persecutiei, nu trebuiau sa se teama. Vezi Mat. 5:10–12.

Încerce. Sau sa va “testeze”. Satana îi va pune sub persecutie pentru a-i învinge si a-i face sa-si abandoneze credinta. Dumnezeu va permite persecutia ca mijloc de a le întari si a le demonstra autenticitatea credintei lor. Desi Satana s-ar putea napusti împotriva bisericii, mâna lui Dumnezeu va duce la împlinire planul Sau. Vezi Iac. 1:2; Apoc. 2:9.

Împaratul roman Traian (98–117 d.Hr.) a dispus prima politica romana oficiala cu privire la crestinism. În faimoasa scrisoare, a nouazeci si saptea, scrisa de Pliniu cel Tânar, guvernatorul sau în Bitinia si Pontus în Asia Mica, Traian descrie o procedura de urmat în cazul crestinilor care, la acea vreme, erau o societate religioasa ilegala. El a poruncit ca oficialii romani sa nu îi vâneze pe crestini, dar daca persoanele aduse înaintea lor pentru alte acuzatii erau si dovedite ca crestini trebuiau executati în cazul nerenuntarii la religia lor. Aceasta regula, desi nu peste tot aplicata la fel, a ramas ca lege pâna când Constantin a emis edictul de toleranta din anul 313 d.Hr.

Astfel, timp de doua secole crestinii au fost în mod constant subiectii unor arestari neasteptate si chiar morti pentru credinta lor. Bunastarea lor depindea în mare masura de favorurile care le erau facute de vecinii lor pagâni sau evrei, care puteau la fel de bine sa îi lase în pace sau sa îi denunte autoritatilor. Aceasta ar putea fi numita o persecutie permisiva. Împaratul nu lua initiativa în persecutarea crestinilor, dar permitea reprezentantilor sai si autoritatilor locale sa ia astfel de masuri împotriva crestinilor, dupa cum credeau ei ca este mai bine. Aceasta politica lasa pe crestini la mila diferitelor administratii locale sub care traiau. În mod special în timp de foamete, cutremure, furtuni sau alte catastrofe, crestinii se gaseau ca tinte de atac, vecinii lor pagâni presupunând ca prin refuzul crestinilor de a se închina zeilor aduceau mânia divina asupra întregii tari.

Din când în când, guvernul roman purta persecutii violente împotriva bisericii (vezi v. 9). Romanii chibzuiti au observat ca crestinii cresteau în mod constant în numar si influenta pe întreg teritoriul imperiului, iar acest lucru era fundamental incompatibil cu modul de viata al romanilor. Ei constientizau ca, dându-le timp, acestia ar putea distruge modul de viata al romanilor. Ca atare, cel mai adesea cei mai capabili împarati erau aceia care persecutau biserica, în timp ce cei care îsi luau responsabilitatile mai putin în serios se multumeau sa nu tulbure pe crestini.

Prima persecutie generala, sistematica a bisericii a fost purtata sub împaratul Decius, al carui decret imperial la anul 250 hotara reprimarea universala a crestinismului prin mijloace de tortura, moarte si confiscare a averii. Ocazia cu care s-a dat acest decret a fost sarbatorirea mileniului de la întemeierea Romei, cu trei ani mai târziu, când starea decadenta a imperiului era vazuta tot mai evident prin compararea cu gloriile trecutului. Crestinismul a devenit tapul ispasitor si s-a hotarât distrugerea bisericii, dupa cât se poate presupune, pentru salvarea imperiului. Aceasta politica s-a prabusit odata cu moartea lui Decius în anul 251 d.Hr., dar a fost reînviat de Valerian putin timp mai târziu. La moartea acestuia politica respectiva a disparut din nou, si pâna în zilele domniei lui Diocletian biserica nu a mai avut de înfruntat alte crize majore (vezi mai jos la “zece zile”).

 Zece zile. Aceasta expresie trebuie înteleasa în doua moduri. Pe baza principiului an-zi de calculare a perioadelor de timp profetic (vezi Dan. 7:25), a fost interpretata ca o perioada de zece ani literali si aplicata perioadei celei mai severe persecutii imperiale (303–313 d.Hr.), începuta de Diocletian si continuata de asociatul si succesorul sau Galerius. Aceasta a fost o încercare de maturare a crestinismului prin arderea Scripturilor, distrugerea cladirilor bisericilor si întemnitarea liderilor. Acesti conducatori credeau ca biserica crescuse pâna la astfel de dimensiuni în putere si popularitate în imperiu încât, daca crestinismul nu era prompt distrus de pe fata pamântului, modul de viata traditional roman ar fi încetat sa mai existe, iar imperiul în sine s-ar fi dezintegrat. Ca atare au inaugurat aceasta politica destinata exterminarii bisericii.

Primul decret al lui Diocletian împotriva crestinilor a fost emis la anul 303 d.Hr., interzicând practicile crestinismului pe tot teritoriul imperiului. Persecutia a început în armata si s-a raspândit pe tot teritoriul imperiului. Autoritatile romane si-au concentrat teroarea asupra clerului crestin în credinta ca daca pastorii erau înlaturati turma se va risipi. Ororile acestei persecutii sunt în detaliu prezentate de istoricul bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History i. 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Conciliul de la Niceea la câtiva ani dupa sfârsitul persecutiei (325 d.Hr.). Unii au venit cu ochii scosi, altii fara mâini, care le fusesera smulse din umeri, altii cu trupurile mutilate oribil în diferite feluri. Multi, bineînteles, nu au supravietuit acestui timp de necaz. În anul 313, la zece ani dupa începerea persecutiei, Constantin si Licinius au emis un edict care garanta crestinilor (si tuturor celorlalti) libertatea de practicare a religiei.

Alti interpreti cred ca nu este pe deplin sigur ca cele “zece zile” urmau sa descrie un timp profetic. Ei motiveaza astfel: expresiile “ce ai sa suferi”, “diavolul”, “temnita” si “moarte” sunt evident literale, si ar fi numai normal ca cele “zece zile” sa fie privite de asemenea literal. În acest caz numarul “zece” ar fi considerat ca un numar rotund, asa cum este de multe ori cazul în Scriptura (vezi Ecl. 7:19; Isa. 5:10; Dan. 1:20; Amos 6:9; Hagai 2:16; Zah. 8:23; Mat. 25:1,28; Luca 15:8; etc.; cf. Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca un numar rotund “zece zile” ar reprezenta o scurta perioada de persecutie asa cum, fara îndoiala, a suferit biserica literala din Smirna în timpurile apostolice. Ar fi pe deplin consecvent cu principiile sanatoase de interpretare profetica (vezi Deut. 18:15) ca celor “zece zile” sa le vedem aplicatia literala situatiei istorice imediate din Smirna, iar o aplicatie simbolica perioadei istorice reprezentate de biserica Smirna (vezi Apoc. 1:11; 2:1,8; Note aditionale la sfârsitul capitolului).

Fii credincios. Forma verbului în greaca implica sensul de: “continua sa fii credincios”. Smirna se dovedise a fi o biserica credincioasa.

Pâna la moarte. Expresia în greaca implica “pâna la moarte inclusiv”.

Cununa. Gr. stephanos, “cununa” sau “ghirlanda a victoriei”, nu o coroana de conducator. Acest cuvânt era folosit pentru coronitele date câstigatorilor la jocurile grecesti. Aici este un simbol al rasplatirii biruitorilor în lupta cu Satana.

Vietii. Expresia “cununa vietii” este probabil mult mai bine tradusa în sensul de “cununa care este viata” – “cununa” este “viata”. Aceasta cununa este o dovada a biruintei asupra diavolului si “necazului” pe care acesta l-a provocat. Compara cu 2 Tim. 4:8.

11. Cine are urechi. Vezi v. 7.

Cel ce va birui. Vezi v. 7. Aici accentul ar trebui pus probabil asupra biruintei în ciuda “necazului” mentionat în v. 10.

A doua moarte.Pusa în contrast cu prima moarte, care este sfârsitul temporar al vietii omenesti, si din care va fi o înviere atât pentru cei “drepti si cei nedrepti” (Faptele Ap. 24:15), cea de-a doua moarte este sfârsitul definitiv al pacatului si pacatosilor, iar din ea nu mai poate avea loc nici o înviere (vezi Apoc. 20:14; cf. cap. 21:8).

12. Îngerului.
Vezi cap. 1:20.

Pergam. Aceasta cetate fusese capitala provinciei romane Asia timp de doua secole dupa ce ultimul ei împarat, Atalus al III-lea, a lasat-o mostenire, împreuna cu regatul Pergamului, Romei în anul 133 î.Hr. Începând cu prima parte a secolului al III-lea î.Hr. cetatea Pergam a fost centrul de prim rang al vietii culturale si intelectuale din lumea elenistica. Desi pe vremea lui Ioan Efesul începuse sa câstige suprematia între cetatile Asiei, Pergamul a continuat sa pastreze mult din importanta de odinioara. Cele doua cetati s-au întrecut mult timp pentru aceasta onoare. Pentru informatii suplimentare cu privire la cetatea antica a Pergamului vezi Lucrarile literare ale lui Ioan.

Sensul numelui Pergam este nesigur, dar cuvinte ca “citadela” sau “acropola” par a fi unele din sensurile lui derivate. Experienta caracteristica bisericii în timpul perioadei Pergam a fost una de înaltare, exaltare. De la statutul de secta proscrisa si persecutata s-a înaltat la o pozitie în care popularitatea si puterea ei erau de necontestat (vezi v. 13).

Sabia ascutita cu doua taisuri. Asemeni titlurilor descriptive care introduc soliile bisericilor din Efes si Smirna, si aceasta expresie este luata din descrierea Hristosului slavit din cap. 1:16 (vezi comentariile respective si la cap. 2:1).

13. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul se distinsese în anul 29 î.Hr. prin devenirea sa ca loc al primului cult adus unui împarat roman în viata. Un templu a fost construit si dedicat închinarii comune aduse zeitei Roma (o personificare a spiritului imperiului) si împaratului Augustus. Exact la vremea când Ioan scria aceste cuvinte crestinii sufereau persecutie pentru refuzul lor de a se închina împaratului Domitian (81–96 d.Hr.), care pretindea închinare ca “domn si dumnezeu”. Pergamul era dealtfel capitala religioasa a Asiei Mici. Era un centru al gândirii elenistice (greco-mesopotamiene) si al închinarii împaratului, si avea multe temple pagâne. Descrierea lui ca loc al “scaunului de domnie al Satanei” era astfel foarte potrivita.

Perioada istoriei bisericii crestine reprezentate de Pergam poate fi vazuta ca începând în timpul adoptarii de Constantin a cauzei crestine, în anul 313 d.Hr., sau a presupusei sale convertiri – probabil în 323 sau 325 – si sfârsind în 538 (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului). În cursul acestei perioade de timp papalitatea a câstigat conducerea religioasa, si într-o anumita masura si pe cea politica în Europa Apuseana (vezi Note aditionale la Dan. 7), iar Satana si-a stabilit “scaunul de domnie” în cadrul bisericii. Papalitatea era o abila îmbinare a pagânismului cu crestinismul. Aceasta perioada poate fi numita Epoca Popularitatii.

Numele.
Vezi v. 3.

Credinta Mea. Adica credinta în Mine. Compara cu experienta eroilor credintei ale caror nume sunt prezentate în Evr.11

Antipa. Un nume grecesc familiar, compus din cuvintele grecesti anti, “în locul” si pas, o forma abreviata a lui pater, “tata” (cf. Luca 3:1; 24:18; vezi Josephus Antiquities xiv. 1. 3 [10]). Reflecta speranta tatalui ca fiul numit astfel îi va lua în cele din urma locul în lume. Unii comentatori sustin ca un crestin cu acest nume din Pergam tocmai fusese martirizat pentru credinta lui, probabil pentru refuzul de a se închina împaratului. Daca este asa, experienta si exemplul acestui credincios martir pot fi considerate ca tipice pentru alte mii de martiri anonimi ce au suferit pentru credinta lor în veacurile urmatoare. Desi este posibil ca numele acesta sa aiba o aplicatie figurata pentru perioada istoriei bisericii reprezentata de Pergam, Inspiratia nu ne furnizeaza nici o dezlegare concreta cu privire la o astfel de aplicatie.

Martorul. Gr. martus, “martor” Expresia în greaca “martorul credincios” este identica cu cea folosita pentru Hristos în cap. 1:5.

14. Ta. Pentru accentul pus pe singular vezi v. 2.

Balaam. Vezi Num. 22–24. Analogia cu Balaam sugereaza ca erau câtiva în Pergam al caror scop era acela de a desparti si a ruina biserica prin încurajarea unor practici interzise crestinilor (vezi mai jos la “lucrurile jertfite”; cf. Faptele Ap. 15:29). Balaam era interesat sa-si impuna propriile interese, si nu pe cele ale poporului lui Dumnezeu.

Piatra de poticnire. Gr. skandalon, arcul care declanseaza o cursa. Astfel, a pune în fata cuiva o “piatra de poticnire”, înseamna a-l prinde în cursa. Vezi Mat. 5:29.

Lucrurile jertfite. Cele doua practici mentionate aici au fost în mod expres interzise de adunarea apostolilor de la Ierusalim (vezi Faptele Ap. 15:29; Rom. 14:1; 1 Cor. 8:1). Balaam a influentat pe Israel sa comita “curvie cu fetele lui Moab”, sa aduca jertfe zeilor moabiti, si sa “manânce”, probabil din jertfele aduse acestor zei. (Num. 25:1,2; 31:16).

Aceste doua pacate au condus la un amestec al pagânismului cu adevarata religie. Aplicata la istoria crestina, aceasta descriere este deosebit de potrivita situatiei bisericii din perioada urmatoare legalizarii crestinismului de catre Constantin în anul 313 d.Hr., si convertirea personala a acestuia 10 sau 12 ani mai târziu. El a urmat o politica de îmbinare pagânismului cu crestinismul în toate punctele posibile, într-o actiune bine studiata de a uni diversele elemente din imperiu si astfel a-l întari. Pozitia favorabila, chiar dominanta pe care el a acordat-o bisericii a facut din ea o tinta a ispitelor care au însotit întotdeauna prosperitatea si popularitatea. Sub Constantin si succesori sai biserica a devenit rapid o institutie politico-eclesiastica si a pierdut mult din spiritualitatea ei de odinioara.

15. Nicolaitilor.
Vezi v. 6.

16. Pocaieste-te. Aceasta avertizare directa reflecta pericolul spiritual grav cu care se confrunta biserica din Pergam.

Sabia gurii Mele. Vezi cap. 1:16; cf. cap. 2:12. Sabia semnifica pedeapsa ce rezulta din refuzul de a se pocai.

17. Cine are urechi. Vezi v. 7.

Celui ce va birui.
Vezi v. 7.

Mana ascunsa. Vezi Exod. 16:14–36. Sunt opinii ca aici ar fi o aluzie la mana pe care Aaron a pus-o într-un vas pentru a fi pastrata în chivot (Exod. 16:33; Evr. 9:4). O învatatura ebraica veche spune ca atunci când va veni Mesia “vistieria manei se va deschide din nou din ceruri, iar ei vor mânca din ea în acei ani” (2 Baruc 29:8; R. H. Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 498). În lumina textului din Ioan 6:31–34 s-ar parea ca Ioan intentioneaza aici ca mana sa fie vazuta drept un simbol al vietii spirituale în Hristos acum, si al vietii vesnice de mai târziu (vezi Ioan 6:32,33).

Piatra alba. Diferite obiceiuri antice au fost sugerate ca furnizând baza unei aluzii cu privire la darul unei pietre albe, dar niciunul dintre acestea nu este pe deplin satisfacator. Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute în antichitate era acela al folosirii unei pietre albe si a uneia negre de catre judecatori pentru a determina achitarea sau condamnarea. Tot ceea ce poate fi spus cu o certitudine rezonabila este ca Ioan se refera aici, fara îndoiala, la o ceremonie ce implica acordarea unui dar sau unei cinstiri speciale.

Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemneaza adesea caracterul sau, iar un nume nou ar indica un nou caracter. Cel nou nu este luat dupa modelul cel vechi, ci îl înlocuieste si difera de el. Aici crestinului îi este fagaduit un “nume nou”, adica un caracter nou si diferit, modelat dupa cel al lui Dumnezeu. (cf. Isa. 62:2; 65:15; Apoc. 3:12).

Nu-l stie nimeni.
Experienta nasterii din nou spirituale, a transformarii caracterului poate fi înteleasa numai prin experienta personala. Încercarile de a explica aceasta experienta unui om care nu a fost el însusi nascut din nou nu pot forma o imagine adevarata sau completa cu privire la ea. (cf. Ioan 3:5–8).

18. Îngerului.
Vezi cap. 1:20.

Tiatira. Originea si sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat ca Tiatira înseamna “gustul placut al lucrarii”, probabil pe baza “faptelor” bisericii mentionate în v. 19. Desi mai putin remarcata decât celelalte sase orase, Tiatira antica era cu toate acestea deosebita prin numarul mare de schimburi comerciale si meserii care înfloreau aici. Evident, proeminenta între ele, era aceea a vopsirii hainelor (vezi Faptele Ap. 16:14). Crestinii din Tiatira gaseau fara îndoiala locuri de munca în meseriile locale. Pentru mai multe informatii cu privire la cetatea antica a Tiatirei vezi Lucrarile literare ale lui Ioan.

Aplicata istoriei crestine, solia catre Tiatira este deosebit de potrivita experientei adevaratei biserici în timpul Evului Întunecat si sfârsitul Evului Mediu (vezi Note aditionale la sfârsitul capitolului).

Tendintele aparute în perioadele timpurii au devenit dominante în timpul Evului Întunecat. Scripturile, nefiind accesibile crestinului de rând, s-au gasit înlocuite de o traditie tot mai înaltata. Faptele au început sa fie considerate ca mijloace de mântuire. O preotie pamânteana si omeneasca a pus în umbra preotia divina a lui Iisus Hristos. Vezi Note aditionale la Dan. 7. A fost o vreme de mari greutati, iar perioada din istoria bisericii reprezentata de biserica Tiatira poate fi adecvat numita Epoca Adversitatii.

Din pricina persecutiei flacara adevarului pâlpâia tot mai putin si aproape s-a stins. Solia spirituala a Reformatiunii era în esenta o restaurare a marilor adevaruri ale evangheliei. Ea proclama ca oamenii sunt mântuiti numai prin credinta în Hristos, singurul standard al credintei si practicii lor fiind Scriptura. Oricare om poate veni înaintea Marelui Preot, Iisus Hristos, asa cum este, fara un mijlocitor uman.

Fiul lui Dumnezeu.
Vezi Luca 1:35; Ioan 1:14. Acest titlu, ca si celelalte ce introduc soliile pentru fiecare biserica, provine din descrierea Hristosului slavit din Apoc. 1:13 (vezi cap. 2:1). Aici este folosit articolul hotarât, identificând astfel pe Autorul acestei solii ca fiind a doua persoana a Dumnezeirii (cf. cap. 1:13).

Ochii… picioarele.
Vezi cap. 1:14,15.

19. Tale. Pentru accentuarea singularului vezi v. 2.

Faptele.
Vezi v. 2.

Dragostea.
Gr. agape, “iubire” (vezi Mat. 5:43,44). Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) atesta expresia “dragostea, si credinta, si slujba, si rabdarea”. Aceasta este o enumerare a “faptelor” bisericii din Tiatira, dragostea si credinta fiind fundamentul interior pentru expresia exterioara a slujbei si rabdarii.

Credinta. Gr. pistis (vezi Rom. 3:3).

Slujba.
Gr. diakonia, “serviciul” sau “slujirea” (vezi Rom. 12:7).

Rabdarea. Gr. hupomone (vezi cap. 1:9).

De pe urma. Solia catre Tiatira este singura dintre cele sapte adresate Bisericilor care contine o recunoastere a îmbunatatirii. În ciuda dificultatilor din Tiatira, biserica de aici experimenta o crestere spirituala. Observa contrastul evident cu experienta din Efes (vs. 4,5).

  20. Lasi. Gr. aphiemi, “a permite”, “a lasa sa lucreze”. Biserica gresise nu doar în faptul ca multi cedasera deschis apostaziei, dar si pentru ca nu se facuse nici un efort serios pentru a contracara raul.

Izabela.
Pentru o mentionare a Izabelei din istorie vezi 1 Împ. 16:31; 18:13; 19:1,2; 21:5–16,23–25; 2 Împ. 9:30–37. S-ar parea ca, asa cum Izabela sustinea închinarea catre Baal din Israel (1 Împ. 21:25), la fel în zilele lui Ioan o femeie profet mincinoasa încerca sa rataceasca biserica din Tiatira. Solia indica aici ca, mai mult decât în Pergam (Apoc. 2:14), apostazia era raspândita pe fata si în mod sfidator. Aplicata istoriei crestine reprezentata de biserica Tiatira, simbolul Izabelei reprezinta puterea ce a dat nastere marii apostazii din secolele medievale (vezi Note aditionale la Dan. 7; vezi Apoc. 2:18; cf. Apoc. 17).

Sa se dedea la curvie… sa manânce din lucrurile jertfite.
Vezi Apoc. 2:14; cf. 2 Împ. 9:22. Fara îndoiala, prima aplicatie este una locala la biserica din Tiatira. Aplicata la perioada istoriei bisericii reprezentata de Tiatira, aceasta ar putea reprezenta un amestec de pagânism cu crestinism (vezi Eze. 16:15; Apoc. 17:1). Acest proces a fost puternic accelerat sub Constantin si succesorii sai. Crestinismul medieval a absorbit pâna la un grad înalt formele si practicile pagâne.

21. Vreme.
Oferta iertarii a fost extinsa profetesei nepocaite pentru o vreme considerabila.

Nu vrea sa se pocaiasca.
Aici nu era cazul unei lipse de lumina, nici chiar ignoranta voita, ci o insistenta si sfidatoare împotrivire.

22. Arunc bolnava în pat. Greutatea pedepsei acordata acestei false profetese va fi pe masura ticalosiei ei. Aceasta expresie pare a fi de origine semitica, si este folosita cu privire la cineva care se îmbolnaveste (vezi Exod. 21:18; Iudita 8:3, Septuaginta; Mat. 9:2, literal, “un paralitic aruncat la pat”). Vezi Apoc. 17:16,17;18.

Celor ce preacurvesc.
Aceste persoane nu sunt identificate. Compara cu cap. 17:1,2.

Daca nu se vor pocai.
Usa milei nu se închisese înca deplin. Dumnezeu nu se departeaza de pacatosi; ei sunt cei care se îndeparteaza de El.

Faptele lor. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea “faptele ei”. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu ce vorbeste bisericii Sale, pacatele Izabelei si ale amantilor ei sunt de fapt pacatele ei, caci ea este ca un profet, dorind sa conduca biserica.

23. Copiii. Desfrânarea Izabelei era un obicei vechi, caci ea avea copii. Simbolic, aceasta ar trebui înteleasa ca reprezentând câstigarea de aderenti. Judecata urma sa cada nu numai asupra mamei ci si a copiilor ei care erau contaminati de caracterul ei rau. Compara cu uciderea copiilor lui Ahab (2 Împ. 10:7).

Rarunchii.
Adica rinichii, despre care anticii credeau ca sunt sediul vointei si al afectiunii (cf. Ps. 7:9).

Inima.
Adica mintile, însemnând intelectul. Hristos patrunde atât gândurile cât si emotiile. Judecata lui Hristos este dreapta pentru ca El vede si ia în considerare tainele inimii. Vezi Ps. 7:9; Ier. 11:20; vezi 1 Sam. 16:7.

24. Celorlalti. Adica credinciosilor loiali din Tiatira. Cronologic, aceasta se refera la mici grupuri de-a lungul Evului Mediu care au încercat sa ramâna loiali crestinismului apostolic. Astfel de miscari au fost gasite atât în interiorul cât si în afara cadrului formal al Bisericii Catolice. Deosebite în particularitatea lor au fost grupari ca valdenzii în Europa continentala si urmasii lui Wycliffe în Anglia. Nici una dintre aceste grupari nu aveau masura deplina a adevarului evanghelic ce va fi proclamat mai târziu în Reformatiunea Protestanta, dar solia “celorlalti din Tiatira” li se potrivea. Asupra lor Dumnezeu nu pusese nici o alta povara decât aceea de a fi credinciosi luminii ce li se daduse.

Învatatura aceasta. Adica învataturile Izabelei (vezi v. 20).

Adâncimile. Literal, “adâncuri” însemnând “lucruri adânci”. Hristos ia chiar cuvintele pe care apostatii le aplica propriilor lor învataturi (“cum le numesc ei”), si le eticheteaza cu deznadejde “adâncimile Satanei”. Gnosticii pretindeau ca ei sunt singurii care cunosteau “lucrurile adânci/ascunse” (vezi Vol. VI, p. 54–58).

Alta greutate.
Credinciosia fata de lumina ce le fusese data era suficienta.

25. Pâna voi veni.
“Fericita nadejde” (vezi Tit 2:13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna piesa de rezistenta a crestinilor în timpurile de suferinta. Hristos nu spune ca va veni cu siguranta în timpul vietii membrilor bisericii din Tiatira literala, si nici în perioada istorica reprezentata de biserica Tiatira. Vezi cap. 1:1.

26. Celui ce va birui.
Vezi v. 7.

Lucrarile Mele. Adica lucrarile care reflecta caracterul lui Hristos. Acestea se afla într-un contrast izbitor cu “faptele” celor ce se aliaza cu Izabela (vezi v. 22).

Stapânire peste neamuri.
Compara cu cap. 20:4.

27. Cârmui.
Gr. poimaino, literal, “a pastori”, si astfel “a conduce” (vezi Mat. 2:6). Pasajul este citat din Ps. 2:9. Pentru timpul, circumstantele si natura cârmuirii neamurilor de catre Hristos cu un “toiag de fier” vezi Apoc. 19:15. Ca evreii considerau Ps. 2:9 o profetie mesianica este evident din lucrarea pseudoepigrafa Psalmii lui Solomon 17:26 (Charles, op. cit., p. 649): “El [Mesia, Fiul lui David] va înlatura toti pacatosii de la mostenire, El va sfarâma mândria pacatosului ca pe un vas al olarului. Cu un toiag de fier le va zdrobi tot ce au”. Asa cum cei mântuiti vor trai si vor domni cu Hristos, ei sunt reprezentati aici ca împartasind si lucrarea lui Hristos (vezi Apoc. 12:5; 20:4).

Toiag. Cuvântul folosit aici reprezinta ebraicul shebet din Ps. 2:9, care poate însemna toiagul pastorului (Ps. 23:4), sau un sceptru (Ps. 45:6), sau un toiag al pedepsei (Ps. 125:3). Contextul din Apoc. 2:27 sugereaza ca “toiagul” este aici deopotriva un simbol al conducerii si instrument al pedepsei.

Zdrobi. Cârmuirea de care se vorbeste aici rezulta din distrugerea celor rai. Pentru natura acestei conduceri vezi cap. 20:4.

Vase de lut. Vezi Ier. 19:1, 10, 11.

Cum am primit. Vezi Mat. 11:27; 28:18; Ioan 3:35; 5:22,27; Faptele Ap. 17:31; Vol. V, p. 919.

28. Luceafarul de dimineata. Adica Hristos Însusi (vezi Apoc. 22:16; cf. 2 Petru 1:19).

29. Cine are urechi.
Vezi v. 7.

NOTE ADITIONALE LA CAPITOLUL 2

Aplicatia diferitelor solii ale celor sapte Biserici facuta pentru sapte perioade consecutive ale istoriei bisericii (vezi cap. 2:1) sugereaza în mod natural o suita de date intermediare care sa faciliteze coordonarea diferitelor solii cu perioadele istorice respective. În încercarea de a atribui astfel de date este bine a reaminti ca: (1) profetia celor sapte Biserici nu este o profetie temporala în sensul obisnuit al expresiei, caci nici o data cronologica specifica nu o însoteste. Ea se concentreaza în mod deosebit asupra experientelor succesive ale bisericii si difera considerabil de profetii asemeni celor despre cele 1260 de zile din Dan. 7:25, cele 2300 de seri si dimineti din cap. 8:14, cele saptezeci de saptamâni din cap. 9:25. (2)

Epocile majore ale istoriei pot fi cu greu delimitate de date exacte. Astfel folosite, datele sunt în cel mai bun caz delimitari conventionale, la nivel general, dar nu pietre de hotar. Tranzitia de la o perioada la alta este un proces gradat. Cu toate acestea este bine a selecta date aproximative ca un ajutor în corelarea soliilor cu evenimentele istorice ce le corespund. Exista opinii diverse cu privire la datele ce vor fi prezentate mai jos, de asemenea sunt folosite expresii diferite pentru a descrie diferitele perioade. În orice caz, diferentele de date si nume nu afecteaza în ansamblu solia gasita în epistolele catre cele sapte Biserici.

1. Efes. Exista un consens general ca perioada reprezentata aici acopera epoca apostolica, si poate fi deci datata ca aproximativ între anul 31 d.Hr., anul înaltarii la cer a Domnului nostru (vezi Vol. V, p. 257–260), si 100 d.Hr.

2. Smirna.
Pentru datarea la anul 100 d.Hr. ca fiind începutul acestei perioadei vezi cele notate la “Efes”. Soliile catre a doua si a treia Biserica identifica tranzitia de la Smirna la Pergam ca una de la persecutie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul asa-numit împarat crestin al Romei marcheaza o astfel de tranzitie. Înainte de Edictul din Milano din 313, crestinismul era o religie ilegala si traise diferite perioade de persecutie severa din partea statului (vezi Vol. VI, p. 47,61; Vol. VII, p. 18,19).

Acest edict decreta drepturi egale pentru toate religiile de pe teritoriul imperiului si redarea averilor confiscate de la crestini. În acelasi an Constantin a exceptat clerul crestin de la satisfacerea serviciul civil si militar, si averile crestinilor de la plata impozitelor. Fie aceasta data, 313, fie cea a presupusei sale convertiri la crestinism, datata în mod obisnuit la 323/325, pot fi luate ca un an potrivit pentru a marca tranzitia de la perioada Smirna la cea a Pergamului.

3. Pergam
. Pentru tranzitia la perioada Pergam vezi cele notate la “Smirna”. Inspiratia a caracterizat Pergamul ca o perioada de timp a compromisului, apostaziei si popularitatii, timp în care Biserica Romei si-a consolidat puterea si autoritatea. Ca atare, încheierea perioadei Pergam ar trebui sa gaseasca Roma imperiala destramata si în locul ei o papalitate pe deplin consolidata si gata de a-si asuma rolul de conducatoare a Crestinatatii Apusene (vezi Note aditionale la Dan. 7).

Oricare din diferitele evenimente pot servi ca o delimitare acceptabila pentru încheierea acestei perioade. Rasturnarea de la putere a împaratului roman în anul 476 marcheaza o astfel de data. Convertirea la crestinism în anul 496 a regelui francez Clovis, primul conducator de neam germanic care a îmbratisat crestinismul roman si aliat cu el în favoarea intereselor bisericii în cucerirea altor popoare de neam germanic, ar putea fi o alta astfel de data. În anul 538 decretul din 533 al lui Iustinian, care acorda papei putere eclesiastica deplina în Rasarit si în Apus, devine pe deplin aplicabil.

Istoricii în general iau pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) ca marcând tranzitia de la timpurile antice la cele medievale, iar domnia sa ca papa poate fi considerata ca limita între perioadele de timp. Grigore este considerat ca fiind primul prelat medieval. El si-a asumat cu hotarâre, în multe feluri, rolul de împarat în Apus, iar administratia sa a pus temelia pretentiilor de mai târziu ale papalitatii pentru absolutism.

Anul 756 marcheaza începutul conducerii teritoriale papale si ascensiunea regatului Frantei în rolul de asa-numit “cel mai mare fiu al papalitatii” (vezi Vol. 4, p. 837). În acel an Pepin al Frantei a învins pe lombarzii din nordul Italiei, care amenintasera pe papa, si a cedat teritoriul lor papei. Aceasta dar, cunoscut sub numele de Donatia lui Pepin, marcheaza începutul Satelor Papale pe care papa le-a guvernat ca un monarh absolut pentru mai bine de 1000 de ani.

În orice caz, importanta anului 538 ca punct de început pentru perioada de 1260 de ani (vezi Dan. 7:25) îl propune ca fiind cel mai potrivit moment cronologic terminal dintre toate propunerile pentru perioada Pergam.

4. Tiatira. Pentru anul 538 ca început al perioadei Tiatira vezi mai sus cele notate la “Pergam”. Perioada Tiatira este caracterizata ca o epoca a suprematiei papale. Importanta perioadei de 1260 de ani în profetia Bibliei (vezi Dan. 7:25; Apoc. 12:6) sugereaza ca anul 1798 poate fi cu succes propus pentru a reprezenta punctul terminus al perioadei Tiatira. În lumina importantei Reformatiunii în slabirea suprematiei papale, data anului 1517 ar putea fi potrivita ca punct terminus (vezi Vol. IV, p. 837; Vol. VII, p. 50).

Altii ar putea sustine ca pierderea Satelor Papale în 1870 si consecintele regimului autoimpus al papei de “prizonier al Vaticanului” ar fi, de asemenea, motive pentru a considera acest an drept legitim în considerarea care i se da. În orice caz anul 1870 pare a fi undeva prea departe pentru a corespunde fie cu cei 1260 de ani ai profetiei, fie cu perioadele ramase în cronologia istoriei bisericii asa cum sunt ele delimitate în capitolele 2 si 3 din Apocalipsa.

5. Sardes.
Graitoare este aceasta perioada pentru biserica din timpul Reformatiunii, si astfel poate fi considerata ca începând în anul 1517, sau posibil 1798 (vezi cele notate la “Tiatira”). Cei ce propun 1798 ca punct terminus pentru perioada bisericii Tiatira si începutul perioadei Sardes propun anul 1833 ca cel mai nimerit în desemnarea sfârsitului celei din urma. Pentru motivele ce vor fi notate mai jos la “Filadelfia” altii sugereaza anul 1755 ca un punct terminus potrivit.

6. Filadelfia. Inspiratia a prezentat-o ca fiind biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Diferite date au fost propuse ca potrivite pentru începutul ei. Unii propun anul 1833 ca an al marelui semn cosmic natural prezis de Domnul nostru (vezi Mat. 24:33). Acest moment a fost strâns legat de proclamarea timpurie a soliei advente de catre William Miller. Altii sugereaza anul 1798, începutul “vremii sfârsitului” din Dan. 11:35 (vezi comentariile respective), care ar fi de asemenea acceptabil. Altii favorizeaza anul 1755, care este acceptat în general ca fiind anul primului semn specific al sfârsitului din seria celor mentionate sub cel de-al saselea sigiliu (vezi Apoc. 6:12), considerând ca aceasta alegere corespunde favorabil cu caracterul bisericii Filadelfia ca biserica a trezirii advente. Este o concordanta generala între comentatorii adventisti de ziua a saptea ca anul 1844 ar trebui sa constituie limita finala a perioadei Filadelfia si începutul perioadei Laodicea (vezi Dan. 8:14).

7. Laodicea. Pentru anul 1844 ca marcând limita de început a acestei perioade vezi cele notate la “Filadelfia”. Fiind ultima dintre cele sapte, perioada Laodicea continua pâna la sfârsitul timpului.

Traducere Christian Salcianu

This entry was posted in Comentarii AZS and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>