Apocalipsa capitolul 19

Apocalipsa capitolul 19

1. După aceea. Adică după vizualizarea scenelor din cap. 17 şi 18 (vezi cap. 18:1). Cele din cap. 19 au fost prezentate lui Ioan imediat, fără întrerupere. De la v. 2 este evident că această cântare este intonată după judecata care a fost executată asupra “curvei celei mari”, un eveniment care are loc sub cea de-a şaptea plagă (vezi cap. 16:19; 17:1), şi astfel după scena descrisă în cap. 17 – 17:16,17; 18:4–23. Conform afirmaţiei din TM 432 intonarea acestei cântări urmează imediat după îndeplinirea lucrării îngerului ce poartă cea de-a şaptea plagă. Dacă evenimentele din cap. 18–20 sunt înregistrate în ordine cronologică, aşa cum pare a fi cazul, imnul din cap. 19:1–7 este cântat în strânsă legătură cu evenimentele celei de-a doua veniri a lui Hristos, deşi nu se poate determina cu certitudine dacă are loc chiar atunci sau doar puţin mai devreme sau mai târziu. Contextul poate fi înţeles repartizând acest imn într-un moment imediat înainte de efectiva apariţie a lui Hristos (cf. v. 11).

Un glas puternic. Vezi cap. 11:15.

Gloată multă. Locuitorii cerului şi probabil şi oameni răscumpăraţi de pe pământ (cf. cap. 18:20). Se poate ca imnul din cap. 19:1–7 să fie cântat ca răspuns la apelul din cap. 18:20.

Aleluia. Gr. Allelouia, o transliteraţie a ebraicului halelu-Yah, “lăudaţi-L pe Iehova” (vezi Ps. 104:35), de la halal, “a străluci”, “a lăuda”, “a sărbători”, “a adora” şi Yah, o formă scurtă pentru Yahweh. Ca şi alt cuvânt ebraic “amin”, “aleluia” a fost adoptat în română practic neschimbat. Cele patru locuri în care apare în Apoc. 19 (vs. 1,3,4,6) sunt singurele ocazii ale folosirii lui în Noul Testament.

Versetele 1–7 constituie un aranjament coral antifonic compus din două imnuri şi două răspunsuri: (1) În vs. 1–3 un glas puternic din ceruri prezintă tema cântării, dând cinste şi dreptate lui Dumnezeu pentru pedeapsa Babilonului. (2) În v. 4 “făpturile” şi “bătrânii” răspund afirmativ. (3) În v. 5 un glas de la tron cere tuturor credincioşilor din întreg universul să se unească în recunoaşterea adevărului temei. (4) În vs. 6,7 întregul univers se uneşte în aclamarea dreptului lui Dumnezeu la stăpânirea universală. Acest imn de laudă stă în deplin contrast cu bocetul de moarte din cap. 18:10–19.

Tema acestui imn antifonic este similară celui din Ps. 24:7–10, care este compus de asemenea din două imnuri şi două răspunsuri. Acest refren a fost folosit prima oară în timpul procesiunii triumfale a întoarcerii chivotului la Ierusalim (PP 708), şi secole mai târziu la înviere (EW 187) şi la înălţare (DA 833; EW 190,191).

A Domnului. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestei expresii.

Mântuirea. În greacă fiecare din virtuţile atribuite lui Dumnezeu este precedată de un articol hotărât. Se sugerează astfel plinătatea, totalitatea fiecărui atribut. “Mântuirea” din cap. 12:10 (vezi comentariile respective) este specificată a fi mântuirea (salvarea) de “pârâşul fraţilor”; aici este de Babilonul tainic (vezi cap. 16:17). Una se referă la ceea ce s-a întâmplat la prima venire, cealaltă la ceea ce va fi împlinit la cea de-a doua venire.

Slava. Vezi Mat. 6:13; Rom. 3:23.

Cinstea. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestui cuvânt.

Puterea. Vezi Mat. 6:13; 28:18.

2. Pentru că. Versetul 2 explică atribuirea laudei din v. 1.

Judecăţile. Literal, “[faptele] judecăţii” (vezi cap. 16:7), aici, fără îndoială, cele şapte plăgi în general şi judecata Babilonului tainic în particular (vezi cap. 17:1; 18:4,10).

Adevărate. Adică originale, reale, de încredere (vezi cap. 15:3).

Drepte. Vezi cap. 15:3; 16:1,5. Dumnezeu nu va face nici o eroare în actele judecăţii Sale. El va analiza faptele în totalitatea lor.

A judecat. În greacă este specificat un act singular, finalizat.

Curva cea mare. Vezi cap. 17:1,5.

Strica. Purtarea ei nelegiuită s-a desfăşurat o mare perioadă de timp. Vezi cap. 17:2,6.

Curvia ei. Vezi cap. 17:2.

Şi a răzbunat. Sau, “prin faptul că a răzbunat”. Judecata este răzbunarea. Vezi cap. 18:6,20.

Sângele robilor Săi. Vezi cap. 6:9,10; 16:6; 17:6.

3. Fumul ei se ridică în sus. Vezi cap. 18:8,9.

În vecii vecilor. Vezi cap. 14:11.

4. Bătrâni. Vezi cap. 4:4.

Făpturi. Vezi cap. 4:6–8.

S-au aruncat la pământ. Compară cu cap. 4:10.

Şedea pe scaunul de domnie. Vezi cap.
4:10.

Amin. Vezi Mat. 5:18.

5. Din scaunul de domnie. Acesta era fie glasul lui Dumnezeu Însuşi fie unul care vorbeşte despre El (vezi cap. 16:17).

Lăudaţi. Literal, “lăudaţi în continuare”. Răspunsul la acest apel este refrenul corului de glasuri din vs. 6,7.

Robii Lui. Vezi cap. 1:1.

Voi. Sau, “chiar voi”.

Temeţi. Adică în sensul unei temeri reverenţiale (vezi cap. 11:18).

Mici şi mari. Compară cu cap. 11:18.

6. Am auzit. Compară cu cap. 1:2.

Ca. Sau, “ceva care părea a fi”.

Glas. Vezi cap. 14:2.

Ca vuietul. Mai degrabă “chiar ca glasul” în ambele ocazii unde expresia apare în v. 6.

Multe ape. Compară cu cap. 14:2.

Aleluia. Vezi v. 1.

Atotputernic. Vezi 2 Cor. 6:18; Apoc. 1:8.

Împărăţească. Este la sfârşitul judecăţii de cercetare, dar înainte ca Hristos să părăsească Sfânta Sfintelor, când El primeşte împărăţia Sa şi Îşi începe domnia ca “Domn al domnilor” (EW 280; GC 428; cf. EW 55).

7. Să ne bucurăm. Trăirea personală, interioară a inimii.

Să ne veselim. Expresia exterioară care rezultă din emoţia interioară a bucuriei. Vine dintr-o inimă inundată de fericirea că Hristos domneşte acum ca împărat (cf. cap. 18:20).

Slavă. Aceasta este exprimarea culminantă a mulţumirii şi devoţiunii.

A venit. Sau, “[în sfârşit] a venit”, adică, evenimentul a avut deja loc la momentul în care se face acest anunţ (vezi mai jos la “nunta”; cf. v. 1).

Nunta. “Mireasa, nevasta Mielului” este “cetatea sfântă, Ierusalimul” (cap. 21:2,9,10). Noul Ierusalim va fi capitala
noului pământ, şi astfel este reprezentativă a “împărăţiilor pământului” care trebuie să treacă “în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (cap. 11:15; 21:1–5; GC 426). În Noul Ierusalim se va găsi Grădina Edenului, în care a fost păstrat pomul vieţii (vezi cap. 22:1,2; cf. PP 62; GC 299,646–648). Nunta la care se face referire aici constă în primirea de către Hristos a împărăţiei Sale, aşa cum este ea reprezentată de Noul Ierusalim, şi încoronarea Saca Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor, în ceruri la sfârşitul slujirii Sale preoţeşti înainte de vărsarea plăgilor (EW 55,251,280,281; GC 427,428; vezi cap. 17:14). Ca şi în parabola celor zece fecioare, sfinţii care aşteaptă sunt reprezentaţi ca invitaţi la nuntă (cap. 19:9; GC 426,427; cf. Mat. 25:1–10).

Mielului. Vezi cap. 5:6.

S-a pregătit. Ioan continuă descrierea sa simbolică în termenii nunţii orientale antice. Pentru comentarii ale obiceiurilor în legătură cu astfel de ocazii vezi Mat. 22:1–13; 25:1–10; Ioan 2:1–10.

8. I s-a dat. Ioan a făcut cunoscut Noul Ierusalim simbolic drept mireasa (vezi v. 7). Continuând simbolistica, el vorbeşte despre veşmintele în care este îmbrăcată.

In subţire. Aici un simbol pentru un caracter neprihănit (cf. cap. 3:5; 6:11; vezi cap. 3:18; cf. cap. 22:14).

Strălucitor. Briliant şi strălucitor ca
lumina unei lămpi. Acelaşi cuvânt este
tradus “strălucitoare” în Luca 23:11, şi
“strălucitor” în Apoc. 22:16.

Curat. Literal, “pur”.

Faptele neprihănite. Gr. dikaioµmata, “fapte neprihănite” nu dikaiosuneµ, “caracter neprihănit” (vezi Mat. 5:6; Rom. 3:20). Faptele neprihănite sunt rezultatul natural şi inevitabil al unui caracter neprihănit. Dikaioµmata se aplică cu deosebire faptelor sfinţite ale creştinului, ale vieţii sale biruitoare dezvoltate de harul lui Hristos care locuieşte în el (vezi Gal. 2:20; Iacov 2:17,18,20). Pentru comentarii asupra hainelor de nuntă în parabola omului fără haina de nuntă vezi Mat. 22:11. Compară cu Mat. 5:48; vezi COL 315–317.

9. Mi-a zis. Este vorba de îngerul din v. 10.

Scrie. Vezi cap. 1:2,11.

Ferice. Vezi Mat. 5:3.

Chemaţi. Adică invitaţi la sărbătoarea
nunţii (vezi Mat. 22:14; Rom. 8:28).

Ospăţul. Gr. deipnon, masa de seară. “Ospăţul nunţii Mielului” are loc la sfârşitul lungii zile a pământului. Vezi Mat. 22:1–14.

Mielului. Vezi cap. 5:6.

Acestea. Adică cuvintele invitaţiei.

Adevăratele cuvinte. Literal, “[cele] originale”. Invitaţia este absolut demnă de încredere; şi se poate pune bază pe ea.

10. M-am aruncat. Un gest tipic oriental de reverenţă şi închinare. Aici este o expresie a unei profunde bucurii şi
mulţumiri, căci ospăţul nunţii este o sărbătorire a biruinţei asupra forţelor celui rău care au încercat să înăbuşe chiar acest eveniment. Aceasta este prima ocazie în care Ioan răspunde astfel soliei îngerului, şi reprezintă profunzimea simţământului care s-a stârnit în el.

Fereşte-te. Compară cu Faptele Ap. 10:26.

Împreună slujitor. Literal, “împreună rob”. Ce privilegiu este acesta ca lucrătorii devotaţi de pe pământ să fie părtaşi ai companiei celor co-lucrători cu ei, îngerii cereşti!

Fraţii tăi. Unii au considerat această adresare drept dovada faptului că vorbitorul trebuie să fie un membru al neamului omenesc, ca Enoh, Ilie, Moise, sau unul dintre sfinţii care au înviat împreună cu Hristos la învierea Sa. În orice caz, nu este nici o dovadă directă din Scriptură că o fiinţă umană mutată de pe pământ ar fi jucat vreodată rolul unui înger, cum este cazul aici, pentru a descoperi adevărul fraţilor săi (cf. EW 231).

Mărturia lui Isus. Vezi cap. 1:2; 12:17.

Duhul proorociei. Pentru cuvântul “proorocie” compară cu cuvântul “prooroc” din Mat. 11:9. Duhul Sfânt a fost trimis să dea mărturia lui Isus (Ioan 15:26), iar mărturia Sa este echivalentă cu cea a lui Isus în persoană. Duhul proorociei este unul din darurile Duhului (vezi 1 Cor. 12:10; Efes. 4:11). Pentru manifestarea acestui dar în mijlocul poporului lui Dumnezeu la sfârşitul timpului vezi Note Adiţionale la sfârşitul acestui capitol; vezi cap. 12:17.

11. Deschis. Literal, “stând deschis”. Cerul era deschis atunci când atenţia lui Ioan a fost atrasă pentru prima oară asupra lui, şi a rămas deschis. Compară cu cap. 4:1; 11:19; 15:5. Însoţit de îngerii oştirilor cereşti (cap. 19:14), Hristos este văzut coborând din cer ca Împărat al împăraţilor (v. 16) cu putere şi măreţie pentru a-Şi
elibera poporul credincios de aceia care îi doresc distrugerea (cf. GC 641). Scena descrisă în vs. 11–21 este punctul culminant al “războiului zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”, adesea numit războiul Armaghedonului (vezi cap. 16:12–19; cf. 6T 406).

Iată. Compară cu cap. 21:5.

Cal alb. În vremurile biblice caii erau folosiţi aproape întotdeauna în legătură cu războaie sau afaceri guvernamentale. Atunci când este folosit simbolic în Biblie, ca aici, calul este de obicei simbolul războiului (cf. Exod. 15:21; Isa. 43:17; Ier. 8:6; Eze. 38:15; Zah. 10:3; Apoc. 14:20; vezi cap. 6:2). Albul semnifică sfinţenia caracterului (vezi cap. 3:4; 6:2; 7:14). Caii albi au fost întotdeauna favoriţii împăraţilor şi ai liderilor militari. Hristos a primit dreptul de a conduce pământul ca Împărat al împăraţilor (vezi cap. 19:1,7), iar acum apare, simbolic, ca un războinic, călărind ca un cuceritor pe un magnific cal de luptă pentru a intra în stăpânirea domeniului său de drept şi a-Şi escorta poporul credincios înapoi spre “ospăţul nunţii” (v. 9; vezi cap. 11:15). Compară cu Isa. 63:1–6.

Cel credincios şi Cel adevărat. Ar trebui reamintit că numele orientale descriu caracterul (vezi Faptele Ap. 3:16), şi deci numele atribuite aici lui Hristos Îl reprezintă cu deosebire în rolul Său de apărător al poporului Său asediat pe pământ. Patru afirmaţii sunt făcute cu privire la numele lui Hristos în legătură cu războiul din Apoc. 19:11–21:

1. Hristos este numit “cel credincios şi Cel adevărat” (v. 11) prin faptul că El apare acum, conform făgăduinţei Sale (Ioan 14:1–3), pentru a-i elibera pe cei ce sunt ai Lui. Pentru aceştia El a părut că Îşi întârzie venirea (vezi Apoc. 16:15); ei “au avut încredere” în El şi iată că acum apare cu scopul de a da supuşilor Săi salvarea (Isa. 25:9; cf. Apoc. 16:17).

2. “Un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur” (v. 12) reprezinta rolul necunoscut de odinioară în care El apare acum, ca răzbunător al poporului Său (vezi cap. 16:1). În înfăptuirea acestei “lucrări a Lui ciudate” (Isa. 28:21) El joacă un rol nou atât pentru oameni cât şi pentru îngeri.

3. Dar, ca răzbunător şi eliberator al poporului Său, El este încă “Cuvântul lui Dumnezeu” (v. 13). El este “Cuvântul lui Dumnezeu” la lucru în însărcinarea de a duce la bun sfârşit voia Tatălui pe pământ, acum în judecată aşa cum a fost mai înainte în milă (vezi Ioan 1:1–3; Apoc. 19:15).

4. Titlul “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (v. 16) se aplică într-un sens special lui Hristos la acest moment (vezi cap. 17:14). Toată puterea a fost dată în mâinile Sale (1 Cor. 15:25). Satana a aspirat cu egoism la înalta poziţie care fusese rezervată pentru Hristos ca Fiul lui Dumnezeu (Isa. 14:12–14; Apoc. 12:7–9; PP 36). Dar acesta din urmă, neconsiderând egalitatea cu Tatăl drept un lucru de apucat, a renunţat voluntar la deplinul exerciţiu al atributelor şi prerogativelor Dumnezeirii pentru o vreme (vezi Vol. V, p. 918; vezi
Fil. 2:6-8), şi astfel a demonstrat meritul Său de a primi cinstea şi demnitatea implicite în titlul “Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”.

El se judecă şi luptă. El îşi execută judecăţile făcând un război. Acest război se duce împotriva forţelor militare şi politice ale pământului care s-au adunat laolaltă pentru a distruge pe slujitorii Săi credincioşi (vezi cap. 13:15;
16:13,14,16,17).

Cu dreptate. Cauza Sa este pe deplin îndreptăţită (vezi cap. 15:3; 16:5). De-a lungul istoriei conducătorii pământului au dus lupte pentru nişte idealuri egoiste şi pentru înălţare personală sau expansiune naţională. Compară cu Isa. 11:1–5.

12. Ochii Lui. Vezi cap. 1:14. Pe măsură
ce Hristos, marele apărător al dreptăţii
veşnice, înaintează, nimic nu scapă privirii
Sale.

Cununi. Gr. diadeµma (vezi cap. 12:3). În Biblie diadeµma nu este aplicată niciodată sfinţilor. A fost întotdeauna coroana împărătească. Peste cununile pe care Hristos le primeşte ca Împărat al împăraţilor, El poartă şi o cunună a biruinţei, stephanos, din moment ce şi El l-a biruit pe Satana (vezi cap. 12:3; 14:14).

Un nume. Vezi v. 11; cf. cap. 2:17.

13. Haină. Gr. himation (vezi Mat. 5:40), aici probabil veşmântul călăreţului sau mantaua unui comandant militar.

Muiată în sânge. Simbolic, bineînţeles. Întrebarea care se ridică este aceea cu privire la apartenenţa sângelui care pătează mantaua călăreţului. Unii au sugerat că este un simbol al propriului sânge al lui Hristos vărsat la cruce, presupunere făcută pe baza faptului că nu poate fi al celor răi care, la această vreme, nu au fost încă ucişi. În orice caz, Hristos nu apare aici în rolul “Mielului care a fost înjunghiat” (cap. 5:6), ci în cel al unui luptător cuceritor. Izbitoarea asemănare între acest pasaj şi cel din Isaia (cap. 63:1–6) sugerează că acest pasaj este o împlinire a cuvintelor lui Isaia.

Numele Lui. Vezi v. 11.

Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 1:1. În executare justiţiei divine asupra acelora care persistă în răzvrătirea lor faţă de guvernarea cerească, Hristos este tot atât de adevărat “Cuvântul lui Dumnezeu” ca şi atunci când, la primul Său advent, El a venit cu oferta îndurătoare a milei divine. Venirea Sa în ambele ocazii este o expresie a voinţei divine.

14. Oştile. Adică oştile îngereşti care îl însoţesc pe Hristos la a doua Sa venire (vezi Mat. 24:31; 25:31). Vezi Apoc. 17:14; cf. Mat. 22:7.

15. Din gura Lui. Sabia este evident simbolică. Prin cuvântul Domnului au luat fiinţă pământul şi locuitorii lui (Ps. 33:6,9), iar acum, prin cuvântul gurii Sale, El pune capăt existenţei lor (vezi Apoc. 19:20,21).

Sabie. Gr. rhomphaia (vezi cap. 1:16), o armă mare de atac folosită de soldaţi în vremurile antice, în contrast cu machaira, o sabie de înjungheat folosită în apărare (vezi Luca 22:36). Compară cu Ier. 46:10.

Ca să lovească. Literal, “să lovească [o dată pentru totdeauna].”

Cârmui. Gr. poimainoµ, literal, “a păstori” (vezi Mat. 2:6). Expresia “le va cârmui” poate fi tradusă mai bine cu “adică le va cârmui”, căci lovirea şi cârmuirea se referă la acelaşi lucru.

Toiag de fier. Vezi Apoc. 2:27; cf. Ps. 2:9; 110:1,2,5,6. Toiagul păstorului avea o dublă funcţionalitate. Un capăt încovoiat servea ca ajutor şi călăuzire a oilor, în timp ce celălalt capăt, cu o verigă grea, un manşon metalic sau un inel pentru a întări toiagul îl făcea o armă de atac. Acesta era folosit pentru protejarea turmei, pentru a izgoni şi a ucide animalele sălbatice care încercau să împrăştie turma sau să o distrugă. Acum este timpul pentru Păstorul cel Bun să se folosească de “toiagul de fier” împotriva popoarelor pentru a-Şi elibera turma asediată pe pământ. Cârmuirea sau lovirea neamurilor cu un toiag de fier duce la exterminarea şi nu la guvernarea lor cum susţin unii (vezi Note Adiţionale la Capitolul 20, Nota 2).

Teascul. Vezi Isa. 63:3; Apoc. 14:19,20, unde acelaşi simbol este dezvoltat mai pe larg. Compară cu Plân. 1:15.

Mâniei aprinse. Mai degrabă, “care este mânia Sa aprinsă”. Vezi cap. 16:1.

Atotputernicului. Vezi cap. 1:8.

16. Haină. Vezi v. 13.

Pe coapsă. De preferat, “adică pe coapsă”. Numele a fost văzut înscris pe o parte a hainei care acoperea coapsa.

Numele. Vezi v. 11.

Împăratul împăraţilor. Vezi cap. 17:14; cf. cap. 19:6.

17. Stătea în picioare în soare. Probabil că lumina orbitoare a soarelui este aici descriptivă pentru glorioasa lumină a prezenţei divine (cf. 2 Tes. 2:8,9; Apoc. 6:15–17). Astfel îngerul care enunţă provocarea din cap. 19:17 ar fi următorul după Hristos, aşa cum în luptele din antichitate purtătorul armelor stătea imediat lângă domnul său.

Păsărilor. Această invitaţie adresată “păsărilor” avertizează oştile adunate ale celui rău cu privire la soarta inevitabilă care îi aşteaptă (vezi cap. 16:15–17). Este exprimată în frazeologia grafică orientală a unei provocări personale la luptă (cf. 1 Sam. 17:44–46). A fi mâncat de devoratorii din văzduh a constituit unul din blestemele pentru neascultare pronunţate de Moise în mesajul său de despărţire adresat poporului Israel (Deut. 28:26). Frazeologia lui Ioan din Apoc. 19:17,18 apare a fi bazată pe cuvintele lui Dumnezeu adresate naţiunilor pământului aşa cum este înregistrată în Eze. 39:17–22 (cf. Ier. 7:32,33).

Ospăţul. Înspăimântătoarea alternativă la ospăţul nunţii Mielului (v. 9) trebuie să fie consumată de păsările cerului la “ospăţul cel mare al lui Dumnezeu”. Cei care nu acceptă voluntar invitaţia îndurătoare a lui Dumnezeu de a fi prezenţi la unul dintre ospeţe vor trebui să răspundă imperativei Sale mobilizări la celălalt.

18. Carnea. Literal, “bucăţi de carne” (cf. cap. 17:16).

Împăraţilor. Confederaţia naţiunilor de pe pământ, acţionând de comun acord sub directa supraveghere a lui Satana deghizat într-un înger de lumină (cf. cap. 16:14,16,17; 17:12,14).

Căpitanilor. Liderii de comandă a forţelor militare adunate pentru a îndeplini voia Satanei la scenele de final ale marii lupte.

Viteji. Forţe armate organizate, antrenate, echipate.

Carnea cailor. Restul v. 18 este o imagine grafică în cuvinte a distrugerii totale a forţelor răului la a doua venire a lui Hristos (cf. cap. 6:15; 14:17–20; 16:21).

Slobozi şi robi. Compară cu cap. 13:16.

19. Fiara. Vezi cap. 17:3,8,11.

Împăraţii pământului. Vezi cap. 16:14,16; 17:12–14.

Oştile lor. Acum adunate pentru război şi angajate într-un înverşunat conflict între ele (vezi cap. 16:17,19).

Adunate. Vezi cap. 16:14,16.

Război. Literal, “războiul”, adică “războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic”, adesea numit războiul
Armaghedonului (vezi cap. 16:14).

Cel ce şedea. Vezi v. 11.

Oastea Lui. Compară cu “cei care sunt cu El” (cap. 17:14; cf. cap. 16:12; 19:14).

20. Fiara. Vezi cap. 17:3,8.

A fost prinsă. Sau, “capturată”. Fraza ce descrie bătălia ce urmează apariţiei lui Hristos este scurtă şi dramatică, căci chiar la începutul ei “fiara” şi “proorocul mincinos” sunt prinşi (vezi cap. 16:17,19).

Proorocul mincinos. Adică protestantismul apostaziat care este înşelat de Satana şi cooperează cu el (vezi cap. 13:11–17; 16:14). Un “prooroc” este unul care vorbeşte în dreptul altuia care-l trimite (vezi Mat. 11:9). Acest “prooroc” vorbeşte în dreptul primei fiare, în legătură cu vindecarea “rănii” sale “de moarte” (vezi cap. 13:12; 17:8), pentru a determina lumea să se unească în supunere faţă de ea. vindecarea “rănii” sale “de moarte” (vezi
cap. 13:12; 17:8), pentru a determina lumea să se unească în supunere faţă de ea.

Semnele… amăgise. Vezi cap. 13:13,14; 16:14; 17:2; 18:2,3,23.

Semnul fiarei. Vezi cap. 13:16; cf. cap. 14:9; 16:1.

Icoanei. Vezi cap. 13:14; 14:9. Icoanei. Vezi cap. 13:14; 14:9.

Iazul de foc. Sau, “iazul care este foc”. Această frază atrage imediat atenţia cititorului la o frază identică din cap. 20:10, care la rândul ei pare să atragă atenţia la concluzia că aceste fraze se referă la acelaşi eveniment arzător, adică la distrugerea celor răi la sfârşitul celor o mie de ani. Dar a face astfel ridică o problemă. Capitolul al 19-lea
se ocupă în mod cu totul evident de evenimentele aflate în strânsă legătură cu cea de-a doua venire a lui Hristos. De aceea, a susţine că iazul de foc menţionat în cap. 19:20 descrie un eveniment aflat la încheierea mileniului înseamnă a scoate acest verset din secvenţa sa contextuală.

Este întotdeauna mai bine, dacă este posibil, să se găsească o explicaţie care permite oricărei afirmaţii făcute să-şi menţină cursul său istoric într-un pasaj al Scripturii. În ceea ce priveşte cap. 19:20, acest lucru este posibil bazat pe premisa credibilă că va fi o judecată aprinsă de la Dumnezeu atât la începutul cât şi la sfârşitul mileniului. Nu este nici o inconsistenţă şi cu siguranţă nici o contradicţie dacă vorbim de un iaz de foc la începutul şi un altul la sfârşitul mileniului. Iazul de foc. Sau, “iazul care este foc”.

Această frază atrage imediat atenţia cititorului la o frază identică din cap. 20:10, care la rândul ei pare să atragă atenţia la concluzia că aceste fraze se referă la acelaşi eveniment arzător, adică la distrugerea celor răi la sfârşitul celor o mie de ani. Dar a face astfel ridică o problemă. Capitolul al 19-lea se ocupă în mod cu totul evident de
evenimentele aflate în strânsă legătură cu cea de-a doua venire a lui Hristos. De aceea, a susţine că iazul de foc menţionat în cap. 19:20 descrie un eveniment aflat la încheierea mileniului înseamnă a scoate acest verset din secvenţa sa contextuală.

Este întotdeauna mai bine, dacă este posibil, să se găsească o explicaţie care permite oricărei afirmaţii făcute să-şi menţină cursul său istoric într-un pasaj al Scripturii. În ceea ce priveşte cap. 19:20, acest lucru este posibil bazat pe premisa credibilă că va fi o judecată aprinsă de la Dumnezeu atât la începutul cât şi la sfârşitul mileniului. Nu este nici o inconsistenţă şi cu siguranţă nici o contradictie dacă vorbim de un iaz de foc la începutul şi un altul la sfârşitul mileniului.

James White scria următoarele cuvinte la acest subiect: “Deci, dacă permiteţi, sunt două iazuri de foc, unul la fiecare capăt al miei de ani” (RH Jan. 21, 1862). James White scria următoarele cuvinte la acest subiect: “Deci, dacă permiteţi, sunt două iazuri de foc, unul la fiecare capăt al miei de ani” (RH Jan. 21, 1862).

21. Ceilalţi. Sau, “restul”, adică toţi locuitorii pământului cu excepţia celor mântuiţi (vezi Note Adiţionale la Capitolul 20, Nota 2).

Sabia. Vezi v. 15. Sabia. Vezi v. 15.

Celui ce şedea. Vezi v. 11. Celui ce şedea. Vezi v. 11.

Toate păsările. Vezi v. 17. Toate păsările. Vezi v. 17.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 19

În cap. 12:17 Ioan vorbeşte despre “mărturia lui Isus”, care este “duhul proorociei”,
ca unul dintre semnele de identificare ale “rămăşiţei” (vezi comentariile respective).

Cuvântul “proorocie” descrie orice solie inspirată comunicată de Dumnezeu printr-un
prooroc (vezi Mat. 11:9). Proorocia poate fi o predicţie a unor evenimente viitoare, deşi cel
mai adesea nu este aşa. Expresia “duhul proorociei” se referă cu deosebire la “arătarea
Duhului” în forma unui dar special al Duhului Sfânt care inspiră pe cel ce îl primeşte şi îl
face în stare să vorbească cu autoritate ca reprezentant al lui Dumnezeu (1 Cor. 12:7–10)
atunci când este “mânat de Duhul Sfânt” să facă aşa (2 Petru 1:21). Contextul expresiei din
Apoc. 19:10 defineşte “mărturia lui Isus” şi “duhul proorociei” în acest sens. În lumina
faptului că “rămăşiţa” din cap. 12:17 se referă cu deosebire la biserică după încheierea
celor 1260 de zile profetice din vs. 6 şi 14, adică după 1798 (vezi Dan. 7:25), cap. 12:17
apare ca o clară predicţie cu privire la manifestarea specială a “duhului”, sau “darului”,
proorociei în biserica din zilele noastre. Adventiştii de ziua a şaptea cred că slujirea Ellenei
G. White îndeplineşte specificările din Apoc. 12:17 într-un mod unic.

Scriitorii biblici se referă la mai mult de 20 dintre contemporanii lor care exercitau
darul proorociei, deşi soliile lor nu au fost încorporate în canon. Unii dintre aceştia au fost:
Natan, Gad, Ido, Agab şi alţii (2 Sam. 7:2; 1 Cron. 29:9; 2 Cron. 9:29; Faptele Ap.
11:27,28; 21:10). Este evident, mai mult decât atât, că darul proorociei nu a fost limitat la
bărbaţi, nici în Vechiul Testament nici în Noul Testament, căci au fost şi profetese ca
Debora (Jud. 4:4), Hulda (2 Cron. 34:22), şi cele patru fete ale lui Filip (Faptele Ap. 21:9).

Scriitorii Noului Testament nu sugerează nicăieri că manifestarea darului proorociei
trebuia să ia sfârşit odată cu biserica apostolică. Dimpotrivă, Pavel declară că, alături de
alte daruri ale Duhului enumerate în epistola către Efeseni la cap. 4:11, exercitarea acestui
dar trebuia să continue “până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (v. 13). Toate
celelalte daruri menţionate în v. 11 sunt încă necesare în biserică, iar bărbaţii şi femeile au
încă acea calificare a Duhului Sfânt de a ocupa aceste însărcinări. De ce ar trebui
considerată o excepţie manifestarea darului proorociei?

Întotdeauna au fost contrafaceri ale manifestărilor darului proorociei. Asta nu s-a
întâmplat numai în vremurile Vechiului Testament (vezi Cron. 18; Ier. 27–29), ci Domnul
nostru a avertizat că biserica creştină va fi tulburată de prooroci mincinoşi, cu deosebire la
vremea când a doua Sa venire se va apropia (Mat. 24:11,24). Puterea de înşelăciune a
acestor prooroci mincinoşi urma să fie atât de mare încât să înşele, dacă era posibil, “chiar
şi pe cei aleşi”. Faptul că Hristos a avertizat împotriva unei manifestări contrafăcute a
darului proorociei înainte de a doua Sa venire întăreşte cu putere realitatea că va fi şi o
manifestare autentică a acestui dar, altfel El ar fi putut să avertizeze simplu împotriva
tuturor proorocilor care ar fi putut să vină.

În armonie cu avertizarea lui Hristos, Ioan sfătuieşte biserica să îi pună la încercare
pe cei care pretind că au fost înzestraţi cu daruri spirituale (1 Ioan 4:1), pentru a determina
dacă aceste daruri sunt autentice. Scripturile specifică câteva criterii prin care cei care
pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu trebuie să fie atestaţi: (1) Viaţa personală a
proorocului trebuie să fie în armonie cu învăţăturile Scripturii (Mat. 7:15–20). (2) Soliile
sale vor trebui de asemenea să concorde cu Scriptura. (3) Slujirea sa Îl va înălţa pe Hristos
ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al omului (1 Ioan 4:2). (4) Slujirea sa va fi confirmată
prin predicţii îndeplinite (Ier. 28:9; cf. 1 Sam. 3:19). Este rezonabil să ne aşteptăm de
asemenea şi ca soliile sale să aibă un beneficiu practic pentru biserică, să fie oportune şi
potrivite (la obiect), să fie eliberate de influenţa umană, iar atunci când proorocul va avea o

viziune publică experienţa aceasta să fie similară celor ale proorocilor biblici. Viaţa,
slujirea şi scrierile Ellenei G. White îndeplinesc pe deplin aceste condiţii diverse.

Adventiştii de ziua a şaptea nu consideră că scrierile semnate Ellen G. White sunt un
înlocuitor sau o adăugare la Canonul Sfânt. Pentru adventişti Biblia stă unică şi supremă ca
test al credinţei şi practicii creştine (vezi EW 78), în timp ce scrierile Ellenei G. White
servesc, după cum ea însăşi a spus-o, drept “o lumină mai mică care să îi conducă pe
bărbaţi şi pe femei la o lumină mai mare” (Ellen G. White, RH Jan. 20, 1903). Scrierile
Spiritului Profetic nu prezintă o nouă cale a mântuirii, dar sunt desemnate a conduce pe
oameni la înţelegerea şi aprecierea Bibliei, pentru a-i conduce pe aceştia spre fântâna
mântuirii revelate în ea.

Unii au făcut speculaţii cu privire la existenţa unor grade diferite ale inspiraţiei. Ca
atare, ei consideră pe unii dintre profeţi cum au fost Debora, Natan sau Agab ca posedând
o inspiraţie de un nivel redus, sau inferior, faţă de scriitorii canonici. Pe aceleaşi premise ei
ar considera-o pe Ellen G. White ca posedând o inspiraţie de un nivel redus, sau inferior.
Însă Biblia nu spune nimic despre anumite grade ale inspiraţiei, şi nici nu oferă nici un
sprijin acestei idei. Adventiştii cred că toate aceste speculaţii nu sunt numai nefolositoare,
ci chiar periculoase. Cum pot înţelege minţile finite taina cum Dumnezeu, prin Duhul Său,
iluminează în mod unic minţile vorbitorilor Săi aleşi?

Pentru o discuţie asupra anumitor întrebări ridicate cu privire la Ellen G. White vezi
F. D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics.

COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 19

Versete Referinţe în Spiritul Profetic

1–6 TM 432

6 DA 48; GC 673

6, 7 DA 151; PK 721

6–9 COL 421

7, 8 8T 154

8 AA 591; AH 536; COL 310; CG 190; Ed 249; ML 272

8, 9 CT 341

9 AH 503; DA 151; EW 19; GC 427; ML 356; TM 19; 1T 69; 6T 412; 7T 54;
8T 153

10 EW 231; ML 41; PP 367

11 GC 641

14 AA 523; GC 641

16 DA 739; EW 179, 286; GC 641; MB 108; SR 410; 6T 406

This entry was posted in Comentarii AZS and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>