Apocalipsa capitolul 16

Apocalipsa capitolul 16

1. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.

Un glas tare. Compară cu cap. 1:10.

Din templu. În lumina faptului că cei şapte îngeri purtători ale celor şapte ultime plăgi au ieşit deja din templu (cap. 15:6), şi că “nimeni nu putea să intre în templu” (vezi v. 8), aceasta apare să fie vocea lui Dumnezeu Însuşi.

Şapte îngeri. Pentru semnificaţia numărului “şapte” în Apocalipsa vezi cap. 1:11.

Duceţi-vă. Deşi Ioan nu specifică momentul dării acestei porunci înfricoşătoare, contextul face evident faptul că porunca va fi dată cu puţin după închiderea timpului de probă, dar înainte de venirea lui Hristos (cf. cap. 15:8). Evident, nemaiîntâlnita serie de calamităţi prezisă aici (vezi mai jos la “vărsaţi”) este încă în viitor.

Faptul că prima plagă este căzută asupra oamenilor care au primit semnul fiarei şi care s-au închinat icoanei ei (cap. 16:2) plasează plăgile după ridicarea icoanei şi punerea semnului (vezi cap. 13:14–17), dar şi după proclamarea celui de-al treilea înger, care avertizează împotriva fiarei şi a semnului ei (vezi cap. 14:9–11). Mai mult
decât atât, faptul că cele şapte plăgi din urmă constituie plinătatea mâniei divine neîndulcită cu milă (cap. 14:10; 15:1; 16:1) implică în mod clar ideea că timpul de probă al celor peste care cade s-a sfârşit (vezi cap. 22:11). Faptul că la vremea celei de-a cincea plăgi oamenii încă suferă din pricina rănilor produse de prima plagă (cap. 16:11) implică clar ideea că aceste plăgi vor cădea succesiv şi comparativ într-o perioadă scurtă de timp (vezi v. 2). Se pare de asemenea că judecarea Babilonului tainic, care are loc sub cea de-a şaptea plagă (v. 19), precede pe cea a împăraţilor pământului la arătarea lui Hristos (vezi cap. 17:16; 18:11,20; 19:2,11–19; cf. cap. 6:15–17; 14:14).

Vărsaţi. Adică să lovească pământul cu calamităţile simbolic reprezentate de cele şapte potire (vezi cap. 15:7). În anumite aspecte cele şapte plăgi din urmă sunt similare cu cele zece plăgi căzute asupra Egiptului (Exod. 5:1 la 12:30). Ambele serii certifică autoritatea şi puterea superioară ale lui Dumnezeu. Ambele serii duc la înfrângerea decisivă a oamenilor care au ales să Îl sfideze pe Dumnezeu, şi astfel la eliberarea poporului Său ales dintr-o situaţie care altfel ar fi fost fără scăpare. Ambele serii demonstrează dreptatea lui Dumnezeu şi aduc onoare şi slavă Numelui Său.

Fiecare din cele zece plăgi căzute asupra Egiptului au fost dureroase literal; şi fiecare dintre ele a fost desemnată să demonstreze cât de false erau pretenţiile şi cât de zadarnică era încrederea acordată unei religii false (vezi Exod. 7:17; 12:12; cf. PP 333,758–760). Similar, ultimele şapte plăgi vor fi literale, fiecare dintre ele lovind răsunător în câte un aspect al religiei apostate şi astfel având o armonie superioară simbolică. Este evident, spre exemplu, că primul înger nu toarnă un element chimic dintr-un potir literal peste oamenii care au primit un semn literal al fiarei şi care au fost supuşi de o fiară literală. Îngerul în sine poate fi literal, iar oamenii asupra cărora va cădea plaga sunt cu siguranţă oameni literali, iar suferinţele lor de asemenea literale. Importanţa simbolică a celei de-a treia plăgi este clar indicată în Apoc. 16:5,6.

Pe pământ. Adică asupra locuitorilor pământului.

Mâniei lui Dumnezeu. Vezi 2 Împ. 13:3 Apoc. 14:10. S-ar putea pune întrebarea de ce pedepseşte Dumnezeu pe oameni într-o manieră atât de înspăimântătoare cum este descrisă în cap. 16 după închiderea timpului de probă pentru oameni, când nu va mai fi nici o ocazie de pocăinţă. De ce nu vine Hristos că să pună capăt imediat domniei păcatului? În timpurile Vechiului Testament diferite calamităţi ca invazii, foamete, ciumi, cutremure şi alte dezastre naturale erau adesea permise de Dumnezeu ca un remediu, ca nişte mijloace disciplinare care să îi aducă pe oameni la pocăinţă (vezi Isa. 1:5–9; 9:13; 10:5,6; 26:9; Ier. 2:30; 5:3; Osea 7:10; Ioel 1:4; 2:12–14; Amos 4:6–11; Hagai 1:5–11; vezi 1 Sam. 16:14; 2 Cron. 18:18). Este cât se poate de clar că ultimele şapte plăgi nu servesc unui astfel de scop pozitiv (vezi mai sus la “vărsaţi”). În orice caz, nu poate fi nici o îndoială că plăgile servesc ca nişte funcţii necesare în desfăşurarea Planului de mântuire.

Se poate observa că primele patru chiar cinci plăgi sunt, într-un anumit sens, de o natură preliminară şi conduc pe oameni la conştientizarea faptului că ei s-au luptat împotriva lui Dumnezeu (vezi GC 640). Însă în loc de a se pocăi ei Îl blestemă cu mai multă ură şi devin tot mai neclintiţi în opoziţia lor (vezi Apoc. 16:9,11,21). Plăgile servesc astfel pentru a descoperi spiritul de răzvrătire care le controlează pe deplin inimile acestora. Neghina, cunoscută mai dinainte, acum este dovedită a fi neghină (cf. Mat. 13:24–30,36–43), iar dreptatea lui Dumnezeu de distrugere a lor este făcută evidentă (cf. GC 670). Total opus, încercările marelui timp de necaz ce însoţeşte plăgile desăvârşeşte caracterul sfinţilor, şi îi conduce pe aceştia la o încredere tot mai mare în Dumnezeu. Compară cu Apoc. 7:4.

Aşa cum a-ţi da viaţa pentru cineva este suprema manifestare a dragostei (Ioan 15:13), tot la fel dorinţa de a lua viaţa altcuiva denotă ultimul grad de ură. În timpul ultimelor două plăgi se conturează o situaţie care face această distincţie pe deplin evidentă, chiar participanţilor înşişi, iar dreptatea lui Dumnezeu în sfârşirea istoriei umane este astfel făcută evidentă înaintea oamenilor şi a îngerilor deopotrivă (vezi Rom. 14:11; Fil. 2:10; GC 638–640; cf. PP 260; cf. Apoc. 16:13,14,16,17). Se va demonstra înaintea universului că poporul rămăşiţei va alege mai degrabă să moară decât să nu asculte de Dumnezeu, şi că cei ce au ales slujirea Satanei, dacă li s-ar permite, ar ucide pe toţi cei care le stau împotriva planului lor de a avea controlul asupra pământului. Surprinşi exact în acţiunea lor de a duce la îndeplinire decretul de moarte, ei rămân fără scuză înaintea lui Dumnezeu. Vezi cap. 16:17.

Este astfel clar trasată linia între cei care slujesc lui Dumnezeu şi cei care nu-I slujesc Lui, iar prin cei neconvertiţi
diavolului i se permite să demonstreze ce ar ajunge întreg universul dacă i s-ar permite să aibă controlul asupra sa (vezi GC 37). Compară cu cap. 7:1.

2. Cel dintâi. Identificarea numerică a fiecărui înger implică faptul că plăgile sunt succesive (vezi vs. 1,11).

Rană. Gr. helkos, “bubă”, “rană”, “o rană cu puroi”. În Septuaginta helkos este folosit pentru bubele căzute asupra egiptenilor (Exod. 9:9,10), “bubele rele” care nu se puteau vindeca (Deut. 28:27), şi pentru bubele care au apărut pe trupul lui Iov (Iov 2:7). Împotriva acestor “bube” lăudata putere făcătoare de minuni a duhurilor cooperează acum cu creştinismul apostat (Apoc. 13:13–14; 18:2; 19:20) dovedindu-se neputincioasă (vezi comentariile la cap. 16:14). Falsitatea acestor pretenţii pe care oamenii le-au fundamentat pe puterea făcătoare de minuni este demonstrată într-un mod pe care nu-l pot contesta (cf. Exod. 8:19).

Rea şi dureroasă. Sau, “dureroasă şi aspră”, “chinuitoare şi dezgustătoare”.

Oamenii. Prima parte a “mâniei lui Dumnezeu” (v. 1) cade asupra celor ce nu au luat aminte fie la întreita solie îngerească, care îi avertiza împotriva închinării “fiarei şi a icoanei ei” (cap. 14:9), fie la chemarea finală a lui Dumnezeu de a ieşi din Babilonul tainic (cap. 18:1–4). Această plagă nu va fi universală (vezi GC 628).

Semnul fiarei. Vezi cap. 13:16.

Care se închinau icoanei ei. Vezi cap. 13:14,15.

3. În mare. Sub cea de-a treia plagă sunt lovite “râurile şi izvoarele apelor” (v. 4). Marea este folosită în primul rând ca o cale pentru comerţul internaţional şi călătorii. S-a sugerat că, prin obstrucţionarea călătoriilor şi a comerţului internaţional (vezi cap. 13:13–17; 16:13,14; 17:3,12), această plagă este desemnată a demonstra într-un mod remarcabil nemulţumirea lui Dumnezeu cu privire la planul Satanei de a aduna laolaltă toate popoarele pământului sub conducerea sa. Compară cu experienţa lui Balaam (Num. 22:21–35). Asemeni primei plăgi, nici cea de-a doua nu este universală (vezi Apoc. 16:2; GC 628).

Sânge. Fără îndoială în consistenţă, miros, culoare, dar nu neapărat în compoziţie.

Unui om mort. Nu poate fi imaginat ceva mai dezagreabil decât sângele coagulat al unui om mort.

Orice făptură vie. Cuvântul folosit aici pentru “făptură” (psucheµ) se poate referi atât la viaţa animală cât şi la cea umană (vezi Mat. 10:28; cf. Ps. 16:10). În Apoc. 8:9 psucheµ este tradus tot prin făpturi cu sensul de vieţuitoare marine. În Gen. 8:1 echivalentul ebraic (nephesh, “vieţuitoarele”) este folosit asemănător cu
privire la animale (cf. Iov 12:10).

4. Râuri şi în izvoarele apelor. În vremurile biblice “râurile şi izvoarele apelor” erau folosite în principal pentru cererile de zi cu zi privitoare la băutură, spălare şi irigare. În timp ce a doua plagă va avea ca rezultat, fără îndoială, o mare inconvenienţă şi probabil întreruperea călătoriilor (vezi v. 3) efectele celei de-a treia plăgi vor fi imediate şi serioase. Compară cu prima plagă căzută asupra Egiptului (vezi Exod. 7:17,19). Asemeni primei şi celei de-a doua plăgi, nici cea de-a treia nu va fi universală (vezi GC 628).

5. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.

Îngerul apelor. Adică unul care are stăpânirea asupra apelor. Compară cu îngerii din cap. 7:1 şi 14:18, care au putere asupra “vântului” şi respectiv a “focului”. Referirea de aici poate fi foarte bine făcută asupra acelui înger care este desemnat să arunce plaga sa asupra “râurilor şi izvoarelor apelor”.

Drept eşti Tu. Natura teribilă a celei de-a treia plăgi evident necesită un cuvânt de apărare a lui Dumnezeu pentru autorizarea ei. El este cu toate acestea drept în demonstrarea “mâniei” Sale (vezi cap. 15:3,4; 16:1).

Doamne. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestui cuvânt.

Eşti şi care erai. Vezi cap. 1:4.

Tu eşti sfânt. Un Dumnezeu care rămâne acelaşi stă în deplin contrast cu devastatoarele schimbări care au loc acum pe pământ.

În felul acesta. Literal, aceste [lucruri], adică primele trei plăgi şi probabil şi cele ce nu au căzut încă.

6. Au vărsat. Aceasta include fără îndoială sângele nevărsat încă al sfinţilor în viaţă, care au fost însemnaţi pentru martiraj (vezi cap. 17:6; 18:20). Condamnând poporul lui Dumnezeu la moarte, cei răi şi-au asumat vina pentru sângele lor ca şi cum i-ar fi omorât deja (GC 628; cf. Mat. 23:35).

Sfinţilor şi al proorocilor. Vezi Faptele Ap. 9:13; Rom. 1:7; Apoc. 18:20.

Le-ai dat. Plaga este anunţată a fi o acţiune directă din partea lui Dumnezeu (vezi v. 1; cf. GC 36,37).

Sunt vrednici. Pedeapsa este conformă gravităţii crimei. Cei răi merită pedeapsa care cade asupra lor; în nici un caz nu este un gest arbitrar din partea lui Dumnezeu (vezi v. 1).

7. Am auzit. Vezi cap. 1:2,10.

Altarul zicând. Adică altarul tămâierii. Nu este făcută nici o menţiune cu privire la un altar unde să se aducă jertfe arderi de tot (cf. cap. 8:3; 9:13; 14:18). Pentru funcţia altarului tămâierii din serviciul vechiului cort vezi Exod. 30:1,6. Probabil aici înseamnă faptul că nu altarul a vorbit, ci un înger care slujea acolo sau stătea alături de
el (cf. cap. 14:18). Fără îndoială că altarul nu este personificat.

Doamne Dumnezeule, Atotputernice. Vezi cap. 1:8.

Adevărate şi drepte. Vezi cap. 1:5; 3:7; 6:10; 15:3. Cu referire la teribilele judecăţi căzute asupra celor care au respins mila divină. Dumnezeu este adevărat în sensul că El este drept faţă de Cuvântul Său – El va face ceea ce a promis că va face (cap. 14:9–11; etc.). El este drept în sensul că dreptatea cere judecata celor care au dispreţuit Cerul. Vezi cap. 16:1.

Judecăţile. Adică actele de judecată, însemnând plăgile.

8. Peste soare. Conform textului grecesc primele trei plăgi sunt aruncate respectiv în (eis) pământ, mare şi râuri şi izvoarele apelor. Următoarele trei sunt aruncate respectiv peste (epi) soare, scaunul de domnie al fiarei şi râul Eufrat. Al şaptelea aruncă plaga sa în (eis; în orice caz indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea peste [epi]) văzduh. Nu este foarte clar ce distincţie a dorit aici Inspiraţia, asta în cazul în care există vreuna.

I s-a dat. Sau, i-a fost permis. Să dogorească pe oameni cu focul lui. Sau, să îi ardă pe oameni cu foc. În mod normal soarele încălzeşte pe oameni şi le oferă o bună dispoziţie, controlează creşterea plantelor, climatul şi multe alte procese naturale necesare menţinerii vieţii pe pământ. Acum trimite un exces de căldură şi energie care tinde să chinuiască pe oameni şi să distrugă viaţa. Deşi, fără îndoială, oamenii suferă direct din pricina intensităţii căldurii, rezultatele ei cele mai rele sunt cu siguranţă cea mai aspră secetă şi foamete pe care le-a cunoscut lumea vreodată (vezi GC 628).

Plaga literală este însoţită de o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Amos 8:11,12). Pe pământ este o febrilă dar zadarnică căutare după mijloace care să aline suferinţa şi nevoia provocate de primele patru plăgi, dar şi să evite următoarele calamităţi (GC 629). Nu este aici o părere de rău după voia lui Dumnezeu, ci o părere de rău după felul lumii (vezi 2 Cor. 7:9–11). Obiectivul ei este să scape de chinul provocat de plăgi, şi nu de a deveni într-o adevărată stare de împăcare cu Dumnezeu. În consecinţă, Satana convinge pe locuitorii pământului nu că sunt păcătoşi, ci că au greşit în tolerarea poporului ales al lui Dumnezeu (vezi EW 34; vezi Apoc. 16:14). Asemeni celor trei plăgi precedente, nici aceasta nu este universală (GC 628).

9. Au hulit. Gr. blasphemeoµ (vezi cap. 13:1). Aici a huli pe Dumnezeu înseamnă a vorbi despre El într-un mod insultător. Sub cea de-a patra plagă oamenii încep să Îl învinovăţească pentru chinul lor, şi, în cele din urmă, că de fapt ei se luptă împotriva Lui (vezi cap. 16:1).

Numele Dumnezeului. Adică al lui Dumnezeu Însuşi. Numele descrie persoana care-l poartă (vezi Mat. 6:9; Faptele Ap. 3:16).

Stăpânire peste aceste urgii. Ei văd plăgile ca pe o demonstrare a puterii divine (vezi v. 1).

Nu s-au pocăit. În loc de a recunoaşte vina lor ei au început să dea vina pentru starea lor mizerabilă pe cei care au rămas adevărat şi loial popor al lui Dumnezeu (vezi EW 34; GC 624). Într-o cumplită ticăloşie, ei refuză să se supună voii Lui, şi-şi demonstrează ceea ce sunt cu adevărat – slujitori devotaţi ai lui Satana (vezi v. 1). Refuzul lor de a se pocăi îi dovedeşte ca fiind cu totul şi fără întoarcere împotriva lui Dumnezeu.

Să-I dea slavă. Adică să Îl recunoască ca fiind adevărat şi drept (vezi v. 7). Cei ce suferă din pricina plăgilor refuză să admită că sunt greşiţi, iar Dumnezeu este drept, chiar în faţa unor judecăţi cumplite care ar duce pe omul cinstit şi pocăit la îndreptarea căilor sale (cf. Isa. 26:9,10). Inimile lor se dovedesc a fi teribil de împietrite şi insensibile fie faţă de mila divină, fie faţă de asprimea plăgilor (vezi Exod. 4:21; Efes. 4:30; Apoc. 16:1).

10. Scaunul de domnie. Gr. thronos, tron (vezi cap. 13:2). Scaunul de domnie al fiarei este evident centrul de comandă al împărăţiei ei. Fiara reprezintă în primul rând aici papalitatea în starea ei refăcută, nu atât în aspectele ei religioase cât în pretinsul rol de putere dominantă asupra celorlalte puteri ale lumii (vezi cap. 13:1,2,10; 17:3,8,9,11).

Împărăţia fiarei. Cu excepţia unei mici rămăşiţe care rezistă încă, Satana priveşte lumea ca fiind supusă lui, şi, cu deosebire prin papalitatea refăcută, va căuta să-şi asigure un control absolut asupra întregului neam omenesc (vezi GC 571,580,656; 5T 472; 7T 182; vezi cap. 16:13,14; 17:8,12; cf. cap. 19:19). S-ar părea deci că pe durata acestei plăgi întreaga lume este învăluită în întuneric. Astfel, în timp ce oamenii în nepocăinţa lor bâjbâie după lumină într-o lume spiritual întunecată (vezi cap. 16:8,9) Dumnezeu le trimite un întuneric literal, simbol al adâncii nopţi spirituale care va învălui pământul (vezi vs. 13,14).

Întuneric. Întreaga propoziţie este literală, împărăţia fiarei devenind întunecată, termenul grecesc implicând că va rămâne aşa pentru o perioadă de timp. Acesta este un întuneric literal (vezi v. 1), însoţit de frig şi mizerie. Absenţa luminii şi a căldurii va fi cu atât mai apăsătoare şi dureroasă după căldura excesivă experimentată sub cea de-a patra plagă.

11. Au hulit. Oamenii fac din nou dovada urii lor cumplite faţă de Dumnezeu. Atitudinea de care au dat dovadă sub cea de-a patra plagă (vezi v. 9) persistă neabătută.

Dumnezeul cerurilor. Vezi cap. 11:13.

Durerilor lor. Acestea sunt efecte ale plăgilor (v. 10).

Rănilor lor rele. Acestea sunt efectele primei plăgi (v. 2). Evident rănile produse de prima plagă nu sunt pe loc fatale, cel puţin nu în toate cazurile. De asemenea, este evident că plăgile cad succesiv mai degrabă decât simultan, iar efectele lor persistă (vezi v. 2).

Nu s-au pocăit. Vezi v. 9.

12. Al şaselea. General vorbind, comentatorii adventişti s-au axat pe una din cele două interpretări car s-au atribuit vs. 12–16. Conform primei interpretări “râul cel mare, Eufrat” reprezintă Imperiul Otoman; secarea apelor sale o gradată scădere a puterii imperiului; împăraţii de la răsărit popoarele din Orient; iar Armagedonul valea literală Meghido din nordul Palestinei. Astfel, căderea Imperiului Otoman este văzută ca pregătind calea
popoarelor din Orient pentru a se uni în bătălia din vestul văii Meghido.

Conform celei de-a doua interpretări Eufratul reprezintă poporul pe care Babilonul tainic îl ţine rob; secarea apelor
sale retragerea sprijinului acordat Babilonului; împăraţii de la răsărit Hristos şi cei care-L însoţesc; iar Armaghedonul ultima bătălie a marii lupte dintre Hristos şi Satana, dusă pe câmpul de luptă al acestui
pământ. Astfel retragerea sprijinului omenesc acordat Babilonului tainic este văzut ca dărâmarea ultimei bariere spre învingerea definitivă şi pedepsirea cetăţii.

Conform primului punct de vedere bătălia Armaghedonului începe cu un conflict politic în esenţă şi ajunge la un sfârşit cu arătarea lui Hristos şi a oştirilor cereşti. Conform celui de-al doilea punct de vedere bătălia Armaghedonului începe atunci când puterile religioase şi politice ale pământului deschid atacul final asupra
poporului rămăşiţă al lui Dumnezeu.

Deşi aceste două puncte de vedere par a fi reciproc exclusive, au de fapt multe lucruri în comun. Susţinătorii ambelor opinii cu privire la Armaghedon sunt în general de acord asupra următoarelor puncte:

1. Că este ultima bătălie din istoria pământului şi că este încă în viitor.

2. Că este bătălia marii zile a lui Dumnezeu (v. 14).

3. Că “râul cel mare, Eufrat” este un simbol pentru fiinţe umane.

4. Că cele trei “duhuri necurate” (v. 13) reprezintă papalitatea, protestantismul apostaziat şi spiritismul (sau păgânismul).

5. Că aceste trei duhuri constituie agenţii prin care vor fi adunate popoarele pentru bătălie.

6. Că aceşti agenţi care adună popoarele – cele trei duhuri necurate – sunt de o natură religioasă în timp ce forţele adunate sunt politice şi militare.

7. Pregătirile pentru bătălie au loc sub cea de-a şasea plagă, dar bătălia în sine este dusă sub cea de-a şaptea plagă.

8. Că într-o anume fază va fi o luptă adevărată între oameni adevăraţi, dusă cu arme adevărate.

9. Că va fi o vărsare de sânge la un nivel nemaiîntâlnit până atunci.

10. Că toate popoarele pământului vor fi implicate.

11. Că în cele din urmă Hristos şi oştirile cereşti vor interveni aducând la un sfârşit această bătălie.

12. Că sfinţii în viaţă vor fi martori ai acestei bătălii, dar nu ca participanţi direcţi.

Diferenţa fundamentală dintre cele două puncte de vedere constă în problema dacă cele trei elemente, Eufratul, “împăraţii de la răsărit” şi Armaghedonul, trebuie interpretate literal cu o semnificaţie geografică, sau trebuie interpretate într-un sens cu totul simbolic. Primul punct de vedere presupune acest elemente ca având o
semnificaţie geografică. Cel de-al doilea punct de vedere afirmă că ele trebuie interpretate în totalitate figurativ, în termenii contextului cap. 13 – 19. Pentru comentarii suplimentare asupra asemănărilor şi deosebirilor între cele două puncte de vedere vezi vs. 12–19. Compară cu Dan. 11:36–40.

Aşa cum ar fi de aşteptat, variaţii şi modificări ale acestor puncte de vedere majore sunt susţinute de unii comentatori adventişti. În orice caz spaţiul ne limitează cercetarea acestora. Pentru o discuţie timpurie asupra punctului de vedere conform căruia bătălia de la Armaghedon este bătălia între Hristos şi neamurile
nepocăite la cea de-a doua venire, vezi James White în The Review and Herald, Jan. 21, 1862, p. 61. Pentru o prezentare formală a punctului de vedere conform căruia bătălia de la Armaghedon implică adunări religioase şi politice ale naţiunilor pământului în Palestina, vezi Uriah Smith, The Prophecies of Daniel and the Revelation (1944), p. 691–701.

Râul cel mare, Eufrat. Vezi cap. 9:14. Susţinătorii ambelor puncte de vedere prezentate sunt de acord că aici Ioan nu se referă la râu ca la un râu literal, şi nici la secarea literală a apelor sale. Există de asemenea un acord general cu privire la faptul că râul Eufrat reprezintă aici fiinţe umane (cf. cap. 17:15). Conform primului punct de vedere, Eufratul reprezintă fostul Imperiu Otoman, prin care curgea râul, iar de la căderea acelui imperiu la sfârşitul primului război mondial, succesorul său modern, Turcia. Acest punct de vedere presupune că termenul Eufrat, deşi nu se referă la râul literal ca fiind “râul”, cu toate acestea conţine încă într-o anumită măsură
o semnificaţie geografică literală, până acolo că poate fi o descriere a zonei geografice traversate de către râu, în valea mesopotamiană. Pentru mai mult de 1.000 de ani această zonă a fost administrată de sarazini şi turci, iar mai de curând de către guvernul statului Iraq.

Conform celui de-al doilea punct de vedere semnificaţia termenului Eufrat trebuie să fie extrasă din contextul care
descoperă că termenul Babilon este folosit exclusiv ca un simbol al creştinismului apostat (vezi cap. 14:8; 17:5). Istoric şi geografic râul literal Eufrat era râul Babilonului literal (Ier. 51:12,13,63,64). Ca râu al Babilonului mistic, marea cetate (vezi Apoc. 17:18), Eufratul va fi aici disociat cu totul de semnificaţia sa literală şi geografică anterioară şi va trebui înţeles în termenii elementului său însoţitor, Babilonul tainic. Apele Eufratului vor fi astfel “apele multe” din cap. 17:1–3,15 pe care stă Babilonul tainic, “locuitorii pământului” pe care Babilonul i-a făcut să se îmbete de “vinul curviei ei” (cap. 17:2; cf. cap. 13:3,4,7,8,14–16).

Apa. Vezi cap. 17:1,15.

A secat. Forma verbului în greacă denotă actul secării ca un fapt împlinit. Conform primului punct de vedere secarea râului Eufrat la care se face referire aici îşi găseşte împlinirea ei în micşorarea treptată a puterii Imperiului Otoman, cu o împlinire completă a acestui element profetic undeva în viitor.

Conform celui de-al doilea punct de vedere secarea apelor Eufratului se referă la retragerea sprijinului acordat Babilonului tainic în legătură cu cea de-a şasea plagă (vezi mai sus la “râul cel mare, Eufrat”; vezi Apoc. 16:14,16,17,19; cf. Isa. 44:26 – 45:2). Susţinătorii acestui punct de vedere găsesc efectele secării descrise simbolic în Apoc. 16:18,19; 17:15–18, şi literal în GC 654–656.

Pregătită. Conform primului punct de vedere calea împăraţilor de la răsărit a început să fie pregătită prin micşorarea puterii Imperiului Otoman (vezi mai sus la “a secat”). Conform celui de-al doilea punct de vedere “calea” va fi “pregătită” prin retragerea sprijinului uman acordat Babilonului mistic (vezi vs. 1,12,14,17).
Conform primului punct de vedere această pregătire are un caracter geografic şi militar, conform celui de-al doilea un caracter moral şi spiritual.

Calea. Gr. hodos, “cale”, “drum”. În contextul vs. 12–16 aceasta este calea pe care o vor urma împăraţii răsăritului şi armatele lor prin Eufrat pentru a se uni în bătălia cu duşmanii lor. Conform primului punct de vedere această “cale” va fi geografic prin valea mesopotamiană, cândva teritoriu al Imperiului Otoman. Conform celui de-al doilea punct de vedere calea este un simbol – “calea” prin care starea pământului este pregătită pentru
Hristos şi oştirile cereşti în triumful lor asupra Babilonului (v. 19) şi a “împăraţilor pământului” (v. 14).

Împăraţilor … din Răsărit. Literal, împăraţi de la [soare] răsare (vezi cap. 7:2). În armonie cu semnificaţia geografică pe care ei o atribuie “râului cel mare, Eufrat”, cei care susţin primul punct de vedere înţeleg “împăraţii din răsărit” într-un sens geografic, ca desemnând popoarele din răsăritul văii mesopotamiene.

Conform celui de-al doilea punct de vedere “împăraţii din răsărit” reprezintă pe Hristos şi pe cei ce-L însoţesc. Acest punct de vedere bazează termenul “împăraţii din răsărit”, asemeni altor expresii simbolice din Apoc. 16:12, pe incidentul istoric al cuceririi Babilonului de către Cir, care mai târziu a eliberat pe poporul lui Dumnezeu, evreii, permiţându-le să se întoarcă în ţara lor de baştină.

13. Am văzut. Vezi cap. 1:1.

Din gura. Gura este un instrument al vorbirii. Ieşind din gura “balaurului”, a “fiarei” şi a “proorocului mincinos”, aceste trei duhuri necurate reprezintă politica pe care această întreită uniune religioasă o proclamă lumii, despre care se vorbeşte în cap. 17:2 ca fiind vinul Babilonului (vezi cap. 16:14; 17:2,6).

Balaurului. Vezi cap. 12:3; 13:1. Primul membru al acestei întreite uniuni religioase este în general identificat fie cu spiritismul, fie cu păgânismul. Într-adevăr, mulţi păgâni se închină duhurilor şi practică diferite forme de spiritism, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu spiritismul modern aşa cum este el practicat în ţările creştine.

Fiarei. Vezi cap. 13:1; 17:3,8.

Proorocului mincinos. Evident este identificat cu cea de-a doua fiară din cap. 13:11–17 (vezi v. 11), care sprijină prima fiară din v. 1–10, şi care prin minunile sale pe care i s-a dat putere să le facă înaintea fiarei (v. 12–14), înşeală pe oameni să facă o “icoană” acesteia. Compară cu cap. 19:20; 20:10.

Trei duhuri necurate. Susţinătorii ambelor puncte de vedere sunt de acord în identificarea “balaurului”, a “fiarei”, şi a “proorocului mincinos” cu spiritismul modern (GC 561,562), sau păgânismul, papalitatea, şi protestantismul apostaziat (cf. cap. 13:4,14,15; 19:20; 20:10). Aceste trei duhuri necurate simbolizează evident acest trio de puteri religioase, care împreună constituie “Babilonul cel mare” al zilelor din urmă (cap. 16:13,14,18,19; vezi cap. 16:19; 17:5).

Semănau cu nişte broaşte. Probabil că nu ar trebui ataşată nici o semnificaţie acestei comparaţii, care pare a fi intenţionată doar pentru a sublinia dezgustul pe care îl provoacă aceste trei duhuri necurate în ochii lui Dumnezeu.

14. Duhuri de draci. Literal şi “duhuri demonice”. În Evanghelii termenul “duh necurat” este interschimbabil cu “drac” (vezi Mar. 1:27,34; 3:11,15; 6:7; etc.). Vezi Apoc. 18:2; cf. 5T 472,473.

Semne nemaipomenite. Adică semne din punctul de vedere al valorii lor de autentificare a pretenţiilor, ca atestând puterea şi autoritatea persoanei care le face (vezi Vol. V, p. 208). La aceste miracole se face referire şi în cap. 13:13,14; 19:20. Manifestări supranaturale de diferite feluri constituie mijloacele prin care Satana, lucrând prin diferiţi agenţi umani, are succes în unirea lumii în spatele scopului său de a-i distruge pe cei care sunt unica
barieră în faţa dominării sale incontestabile asupra omenirii.

Împăraţii pământului. “Împăraţii” sunt puterile politice ale acestui pământ, în contrast cu întreita uniune religioasă din v. 13 (vezi comentariile respective), care adună naţiunile pământului pentru o unire în campania de distrugere a poporului lui Dumnezeu (9T 16; GC 562,624). Această combinaţie religioasă şi politică (vezi cap. 17:3) aspiră să preia conducerea lumii. Conform primului punct de vedere aceşti “împăraţi” reprezintă popoarele din apus, în contrast cu “împăraţii din răsărit” (cap. 16:12), naţiuni orientale. Conform celui de-al doilea punct de vedere expresia “împăraţii pământului întreg” include atât popoarele răsăritene cât şi pe cele apusene (vezi v. 12). Pentru mai multe informaţii cu privire la identitatea “împăraţilor pământului” şi a succesului lor temporar în acest plan vezi cap. 17:2,12,14; vezi v. 12; cf. 7T 182.

Să-i strângă. Conform primului punct de vedere această adunare reprezintă pregătiri politice şi militare în partea “împăraţilor pământului întreg”. Conform celui de-al doilea punct de vedere se referă la eforturile înaintate de întreita uniune religioasă pentru a-şi asigura o acţiune compactă din partea puterilor politice ale pământului în planul lor de a face război rămăşiţei poporului lui Dumnezeu.

Războiul. Susţinătorii ambelor puncte de vedere sunt de acord că diferitele aspecte ale aceleiaşi bătălii sunt descrise în cap. 14:14–20; 16:12–19; 17:14–17; 19:11–21; cf. 6T 406. Conform primului punct de
vedere aceasta este în primul rând o bătălie politico-militară ce va fi dusă în valea Meghido între popoarele Răsăritului şi Apusului (vezi cap. 16:12,13). Conform celui de-al doilea punct de vedere această bătălie este una în care naţiunile se unesc pentru a distruge pe poporul lui Dumnezeu, şi este deci, în primul rând un conflict religios.

Zilei celei mari. Adică ziua mâniei lui Dumnezeu (vezi v. 1). Vezi Isa. 2:12.

Dumnezeului Celui Atotputernic. Vezi cap. 1:8.

15. Iată. Sau, “Vezi”.

Eu vin ca un hoţ. Pentru toţi necredincoşii (vezi 1 Tes. 5:2,4; 2 Pet. 3:10; cf. Mat. 24:43; Luca 21:35).

Ferice. Vezi Mat. 5:3.

Cel ce veghează. Vezi Mat. 24:42. Sfinţii trebuie să fie treji şi vigilenţi, altfel vor fi înşelaţi (vezi mai sus la “Eu vin ca un hoţ”).

Îşi păzeşte hainele. Adică rămâne stăruitor în credinţă şi în caracter şi cu totul loial lui Dumnezeu. Vezi Mat. 22:11.

Ca să nu umble gol. Adică să-şi piardă acoperământul caracterului ca rezultat al cedării credinţei lui. Compară cu cap. 17:16.

Să i se vadă ruşinea. Adică a vedea că şi-a supus credinţa altuia. Chiar dacă destinul fiecăruia a fost stabilit la vremea cercetării (vezi cap. 22:11), poporul lui Dumnezeu nu trebuie să-şi permită o delăsare a vigilenţei. Mai degrabă ei trebuie să fie din ce în ce mai atenţi pe măsură ce Satana îşi intensifică înşelăciunile sale.

16. I-au strâns. Pentru procesul adunării vezi v. 14. Susţinătorii ambelor idei sunt de acord că această adunare are loc sub cea de-a şasea plagă, dar bătălia în sine este purtată sub cea de-a şaptea (vezi Smith, op. cit., p. 702; vezi Apoc. 16:12,17). Conform primului punct de vedere forţele militare ale pământului sunt adunate împreună în valea Meghido literală, în nordul Palestinei (vezi vs. 12,14). Conform celui de-al doilea punct de vedere împăraţii pământului sunt uniţi în cuget şi în planuri (vezi cap. 17:13,17). Compară cu Ps. 83:4,5.

Locul. Gr. topos, “loc” care este folosit diferit ca localizare geografică, ca “loc” într-o carte, statut, sau figurativ ca “stare”, “situaţie” ca în Faptele Ap. 25:16 (“putinţa”) şi Evr. 12:17. Conform primului punct de vedere, care pune accentul pe implicaţiile geografice, acesta s-ar referi la valea Meghido, câmpul Isreel din nordul Palestinei (vezi Apoc. 16:12,14). Conform celui de-al doilea punct de vedere, care pune accentul asupra semnificaţiei simbolice a diferitelor expresii din vs. 12–16 (vezi v. 12), acesta va fi o “stare”, un mod de gândire cu care se adună împăraţii pământului – înţelegerea de a anihila poporul lui Dumnezeu (vezi cap. 16:14; 17:13).

Pe evreieşte. Probabil Ioan a intenţionat să-şi direcţioneze cititorii asupra unui studiu al Armaghedonului ca termen “ebraic” pentru a revedea istoria ebraică şi a înţelege astfel numele criptic.

Armaghedon. Gr. Harmageddoµn, o transliterare din ebraică după cum spune Ioan. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea Harmageddoµn, dar poate fi citată şi pentru redările Armegedon, Armagedoµ, Mageddon, şi altele. În lumina faptului că nici o locaţie geografică nu a purtat vreodată acest nume, după cât se ştie până acum, semnificaţia acestui termen nu este imediat lămurită. Dealtfel opiniile diferă în ceea ce priveşte care cuvânt sau cuvinte ebraice sunt reprezentate de transliterarea greacă. Redarea Harmageddoµn vine din două cuvinte ebraice, primul ar fi putut fi Oir, “cetate” deşi mult mai probabil har, “munte”. În orice caz unele manuscrise antice omit cu totul prima silabă ar. sau har..

Pentru a doua parte a numelui, mageddoµn, au fost sugerate două derivaţii diferite: (1) Că .mageddoµn vine din
ebraicul megiddo sau megiddon (1 Împ. 9:15; Zah. 12:11), oraşul antic Meghido, car a dat numele său unei trecători (văi) prin munţii din sud-vest, văii Isreel în nord şi nord-est (2 Cron. 35:22), râului Chison (Jud. 4:7,13; 5:19,21), care curge prin vale. (2) Că .mageddoµn vine de la moÔed, cuvântul ebraic folosit în mod obişnuit în Vechiul Testament pentru “apropiere [adunare]” (Exod. 28:43; 29:4,10,11,30,32; etc.), pentru o anumită “sărbătoare” (vezi Lev. 23:2), şi pentru “strângere” şi “locuri de adunare” (Plân. 1:15; 2:6). Prima derivaţie leagă numele compus Armaghedon de mediul geografic şi istoric al anticului Meghido, în timp ce a doua sugerează o posibilă legătură cu marea luptă dintre Hristos şi Satana.

În Isa. 14:13, unde har.moÔed este tradus “muntele adunării”, şi desemnează muntele pe care a stat templul lui Solomon, la nord de Ierusalimul antic, Lucifer este reprezentat ca aspirând la poziţia de înlocuitor al lui Dumnezeu ca conducător suprem al lui Israel (vezi comentariile respective). Compară cu “Cortul întâlnirii” (Exod. 33:7; etc.).

Susţinătorii primului punct de vedere asupra Armaghedonului consideră această derivaţie ca venind de la ebraicul har.megiddo, “muntele Meghido”, şi interpretează numele aşa cum este folosit în Apoc. 16:16 în termenii mediului geografic şi a contextului istoric al oraşului antic Meghido. Susţinătorii celui de-al doilea punct de vedere înţeleg prima derivaţie simbolic, adică în termenii unor evenimente istorice ale Vechiului Testament asociate cu vecinătatea anticului Meghido (vezi Jud. 4:4 la 5:31, în special cap. 5:31; cap. 6:33 la 7:25; 1 Împ. 18:36–40; Ps. 83; cf. 2 Cron. 35:20–24), dar fără a atribui o semnificaţie geografică termenului Armaghedon în Apoc. 16:16 (vezi v. 12). Ei înţeleg a doua derivaţie, har.moÔed, tot la fel simbolic, pe baza folosirii ei în Isa. 14:13, în termenii marii lupte dintre Hristos şi Satana (vezi Apoc. 12:7–9,17; 17:14; 19:11–21).

17. Al şaptelea. Cu privire la semnificaţia numărului şapte în Apocalipsa vezi cap. 1:11.

În văzduh. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă redarea “peste văzduh” (vezi v. 8). Efectele acestei plăgi par a fi universale.

Scaunul de domnie. În alte cuvinte, afirmaţia constituie o proclamaţie oficială a Stăpânului universului (vezi cap. 4:2–5).

Un glas tare. Evident este vocea lui Dumnezeu. Compară cu cap. 1:10. Vezi GC 635,636; 1T 353,354.

S-a isprăvit. Aceleaşi cuvinte sunt exprimate a doua oară, la creaţiunea noului pământ (cap. 21:6). Cuvinte asemănătoare –

“S-a sfârşit” – au fost spuse de Domnul nostru pe cruce (Ioan 19:30) atunci când Şi-a adus slujirea jertfitoare la bun sfârşit, asigurând astfel succesul Planului de mântuire. În contextul din Apoc. 16:17 anunţul dramatic marchează momentul când descoperirea tainei fărădelegii este completă, când adevăratul caracter al uniunii religioase şi politice universale din vs. 13,14,19, este demascat (vezi comentariile respective şi cele de la v. 1).

Dumnezeu permite forţelor răului să avanseze până la punctul unui aparent succes în sinistrul lor plan de a eradica poporul lui Dumnezeu. Atunci când este dat decretul de moarte (vezi v. 14), iar cei răi se năpustesc cu strigăte de triumf în anihilarea sfinţilor (GC 631,635; EW 283,285), vocea lui Dumnezeu este auzită declarând: “S-a isprăvit”. Această declaraţie sfârşeşte timpul strâmtorării lui Iacov (cf. v. 15), eliberează pe sfinţi, şi dă semnalul pentru cea de-a şaptea plagă (EW 36,37,282–285; GC 635,636; 1T 353,354).

18. Fulgere. Sau, “raze de fulgere”.

Glasuri. Sau, “sunete”, “zgomote”. Compară cu cap. 4:5; 8:5; 11:19. Ceea ce declară “glasurile” poate fi similar cu
declaraţia din cap. 11:15 (cf. GC 640).

Tunete. Sau, “bubuituri de tunete”.

Un mare cutremur de pământ. Este vorba de un cutremur literal din moment ce se face asemănarea cu altele din trecut (vezi v. 1; cf. vs. 20, 21), dar însoţit probabil şi de un cutremur simbolic, care clatină Babilonul tainic (v. 19). Aşa cum un cutremur literal lasă o cetate literală în ruine, tot la fel un cutremur simbolic aduce ruină şi pustiire asupra “Babilonului celui mare” (vezi cap. 17:16; 18:6–8,21). Întreita uniune din vs. 13,14 se prăbuşeşte (cf. Isa. 28:14–22).

Cum… n-a fost. Atât literal cât şi simbolic.

19. Cetatea cea mare. Adică Babilonul tainic (vezi cap. 17:5,18; 18:10).

A fost împărţită în trei părţi. Babilonul tainic al ultimelor zile este format din papalitate, protestantismul apostaziat şi spiritismul modern (vezi vs. 13,14). La glasul lui Dumnezeu (cap. 16:17; 17:17) această întreită uniune de organizaţii religioase apostaziate îşi pierde coeziunea, unitatea şi puterea de a acţiona. Compară cu Hab. 3:3–16.

Cetăţile Neamurilor. Continuând simbolul unui cutremur ce clatină cetatea literală, Ioan se referă acum la organizaţiile politice de pe pământ reprezentate în vs. 13,14 ca fiind “împăraţii pământului” – printr-un simbol similar. Pentru a vedea compatibilitatea termenului de “cetate” în reprezentarea organizaţiilor religioase apostate de pe pământ, iar “cetăţile” ca fiind aliaţii lor politici, vezi cap. 11:8; 17:18.

S-au prăbuşit. Forţele politice ale pământului îşi pierd şi ele starea lor de coeziune a planurilor pentru care s-au
adunat sub cea de-a şasea plagă (vezi vs. 14,16; cap. 17:13,17). Are loc printre ei o teribilă trezire la momentul în care glasul lui Dumnezeu anunţă eliberarea poporului Său din mâna duşmanilor lui (vezi GC 636,637,654). Acum, componenţii de odinioară ai combinaţiei universale religioase şi politice din cap. 16: 13,14 încep să se lupte între ele, iar cei “zece împăraţi” din cap. 17:12–16 se răzbună asupra Babilonului tainic (vezi cap. 17:17). Pline de furie, oştirile pământeşti ridică împotriva liderilor lor şi unele împotriva altora armele cu care îşi propuseseră anterior să îi ucidă pe sfinţi (vezi EW 290; GC 656). Peste tot este luptă şi vărsare de sânge (vezi cap. 14:20).

Când Hristos apare, zăngănitul armelor şi tumultul bătăliei pământeşti sunt reduse la tăcere de oştirile cerului care coboară. “Locuitorii pământului – preoţi, conducători, şi oameni bogaţi şi săraci, mari şi mici – cad într-o luptă nebunească a propriilor lor porniri înfocate şi având asupra lor teribila mânie neamestecată a lui Dumnezeu” (GC 657). Pentru o descriere mai amănunţită a acestei bătălii vezi cap. 17:14; 19:11–21; cf. EW 282,290; GC 656,657.

Compară cu descrierea remarcabil de asemănătoare din Ios. 10:7–14; Jud. 7:19–23; 1 Sam. 14:19,20; 2 Cron. 20:22–24; Isa. 19:2; 34:8–10; 51:21–23; 63:1–6; Ier. 25:12–15, 29–38; Eze. 38:14–23; Hagai 2:22; Zah. 14:13.

Şi-a adus aminte. Vezi cap. 18:5. Aceasta este o expresie biblică obişnuită ce denotă sosirea ceasului când judecata divină trebuie adusă la îndeplinire (Ps. 109:14; Eze. 21:23, 24; cf. Ier. 31:34).

Babilonul cel mare. Vezi cap. 14:8; 17:1,5.

Ca să-i dea. Compară cu cuvintele profeţilor cu privire la Babilonul literal (Isa. 51:17,22; Ier. 25:15,16).

Potirul. O expresie biblică obişnuită ce denotă suferinţele şi judecăţile aduse la îndeplinire (vezi Ps. 11:6; 75:8; Isa. 51:17,22,23; Ier. 25:15–17,28; 49:12; Mat. 26:39). Pentru a vedea natura potirului cu băutură dat Babilonului tainic vezi Apoc. 17:16; 18:5–8; cf. cap. 14:10.

Vin. Vezi cap. 14:10; cf. cap. 17:2.

Furiei. Vezi v. 1.

Mâniei Lui. Vezi cap. 14:10; 16:1.

20. Toate ostroavele. Convulsiile pământului descrise aici sunt rezultat al cutremurului din v. 18. Compară cu cap. 6:14.

Munţii. Compară cu cap. 6:14.

21. Grindină mare. Pentru comentarii asupra plăgii cu grindină din Egipt vezi Exod. 9:18–32. Pentru a vedea grindina ca instrument al judecăţii divine vezi Ios. 10:11; Eze. 13:11,13, iar ca instrument al judecăţii divine în ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu vezi Isa. 28:17,18; 30:30; Eze. 38:22; Apoc. 11:19.

Un talant. Estimat diferit ca având între 128 şi 176 kg.; (vezi “Talent,” SDA Bible Dictionary).

Au hulit pe Dumnezeu. Pentru a treia oară cei asupra cărora cade blestemul lui Dumnezeu, descoperindu-se astfel cumplita lor ură faţă de El, chiar în mijlocul celor mai severe judecăţi ale Sale (vezi vs. 1,9,11).

COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 16

Versete Referinţe în Spiritul Profetic

1 EW 64, 120, 124; TM 432; 5T 212

2 GC 445, 449

2–6 GC 628

5 TM 432

8, 9 GC 628

9–11 EW 282, 289

13, 14 EW 262; GC 561; 5T 451;

14 EW 87; GC 556, 624; ML 308

15 COL 319; DA 635

16 6T 406

17 FE 363; GC 613, 636; PP 509; 1T 184; 7T 235

18 GC 637; PP 110

19 FE 363

19–21 GC 637

20, 21 PP 110

21 PP 509

This entry was posted in Comentarii AZS and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>