Apocalipsa capitolul 14

Apocalipsa capitolul 14

1. M-am uitat. Mai degrabă, “Am văzut”.

Mielul. Articolul hotărât se referă fără îndoială la Mielul menţionat în cap. 5:6 (vezi comentariile respective). Pentru folosirea articolului în referirea la elemente ale profeţiei introduse anterior vezi Dan. 7:13; cf. Apoc. 1:13.

Muntele Sionului. Vezi Ps. 48:2. Apoc. 14:1–5 este strâns legat de cap. 13:11–18. Cei 144.000 sunt prezentaţi aici împreună cu Mielul pe muntele Sionului pentru a arăta biruinţa lor asupra fiarei şi a icoanei ei. Mai devreme Ioan îi văzuse pe aceştia trecând prin cea mai cumplită încercare, îi văzuse boicotaţi şi condamnaţi ca vrednici
de moarte. Dar în ceasul întunericului ei au fost eliberaţi şi sunt acum cu Mielul, pentru totdeauna în siguranţă faţă de orice conflict de pe pământ.

O sută patruzeci şi patru de mii. Pentru identitatea acestui grup vezi cap. 7:4.

Numele Tatălui Său. În cap. 7:3 despre cei 144.000 se spune că erau sigilaţi “pe frunte”. Este deci o strânsă legătură între sigiliul lui Dumnezeu şi Numele divin. În mod evident în viziune sigilul pe care Ioan
l-a văzut conţinea Numele Tatălui şi al Fiului. Sigiliile din vechime conţineau numele agentului autentificator. Pentru exemple de inscripţii pe aceste sigilii vezi cap. 7:2. Cu aplicaţie la cei 144.000, Numele reprezintă (1) apartenenţa – cei 144.000 aparţin lui Dumnezeu; (2) caracterul – cei 144.000 reflectă pe deplin imaginea lui Isus. Compară cu cap. 13:17, unde semnul fiarei şi numele fiarei sunt strâns legate între ele.

2. Am auzit din cer un glas. Sau, “am auzit un sunet”. Unii cred că cei ce cântă la alăute aici nu sunt cei 144.000, ci îngerii, solia cântării lor neputând fi înţeleasă decât de cei 144.000. În orice caz, în cap. 15:2,3 cei 144.000 sunt clar reprezentaţi ca având alăute şi cântând, fapt ce determină pe alţii să creadă că aceştia sunt aceiaşi cu cei la care se face referire şi în cap. 14:2.

Vuiet de ape mari. Sau, “sunet de ape multe” (vezi cap. 1:15).

Vuietul unui tunet puternic. Sau, “sunetul unui mare tunet”. Tunetul este aici, ca şi în alte părţi, în strânsă legătură cu prezenţa divină (vezi Iov 37:4; Ps. 29; Apoc. 4:5; 6:1).

Glas… al celor ce cântă cu alăuta. Literal, “sunet de alăute”. Sunetul pe care l-a auzit Ioan a fost asemeni unor alăute. Probabil că el nu a văzut efectiv instrumentele la care se cânta, din moment ce prezintă această identificare precaută. Pentru o discuţie asupra instrumentelor muzicale antice vezi Vol. III, p. 34–36.

3. Cântau. Literal, “cântă”. Descrierea este prezentată într-un dramatic timp prezent (cf. cap. 13:11).

Scaunului de domnie. Acest tron a fost prezentat mai devreme (cap. 4:2).

Înaintea celor patru făpturi vii. Vezi cap. 4:6.

Bătrânilor. Vezi cap. 4:4.

Nimeni nu putea să înveţe. Experienţa are o natură atât de personală încât numai cei ce trec prin ea îi pot aprecia însemnătatea. Pentru ei cântarea este o preţioasă şi completă însumare a experienţelor prin care ei au trecut în scenele finale ale conflictului între bine şi rău.

Răscumpăraţi. Gr. agorazoµ, “a cumpăra”, “a achiziţiona”. Cuvântul este tradus prin “cumpără” în cap. 3:18; 18:11. Compară expresiile “răscumpărat pentru Dumnezeu” (cap. 5:9), “răscumpăraţi dintre oameni” (cap. 14:4). Compară cu Rom. 3:24; 1 Cor. 6:20.

4. Întinat. Gr. molunoµ, “a spurca”, “a păta”, “a mânji” astfel de lucruri cum este conştiinţa (1 Cor. 8:7) sau hainele (Apoc. 3:4). Aici este făcută fără îndoială o referire la întinarea prin relaţii ilicite (vezi mai jos la “verguri”). Timpul verbului în greacă este semnificativ. Se referă la o acţiune într-un anumit moment, perioadă sau timp, aici fiind fără îndoială un timp când coaliţia elementelor religioase simbolizate de “femei” (vezi mai jos la “femei”) va aduce asupra sfinţilor orice fel presiune pentru a-i face să renunţe la fidelitatea lor faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale şi a se uni cu organizaţia lor (vezi cap. 16:14; 17:2,6). Orice cedare ar fi un act de întinare. Acum, stând biruitori pe muntele Sionului, sfinţii sunt apreciaţi laudativ pentru fidelitatea lor.

Femei. Simbolul femeii este adesea folosit în Scriptură pentru a reprezenta biserica, femeia curată adevărata biserică, iar femeia imorală biserica apostată (vezi cap. 12:1). În cap. 17:1–5 (vezi comentariile respective) biserica Romei şi diferitele biserici apostate care îi calcă pe urme sunt simbolizate printr-o femeie imorală şi fiicele acesteia. Cu siguranţă că la aceste femei face referire aici profetul (vezi mai sus la “întinat”).

Verguri. Gr. parthenoi, un termen folosit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, aici cu referire la bărbaţi. Acest lucru este clar atât din greacă cât şi din faptul că cei simbolizaţi prin “verguri” nu s-au întinat cu “femei”. Din pricină că întregul pasaj este simbolic, virginitatea literală, fie a bărbaţilor fie a femeilor, nu este chestiunea luată în considerare. Dacă ar fi fost aşa, acest pasaj ar fi contrazis alte pasaje scripturistice care apreciază căsătoria şi relaţiile maritale (vezi 1 Cor. 7:1–5). Sfinţii sunt aici numiţi verguri pentru că fie s-au ţinut departe de Babilon fie au renunţat să mai aibe vreo legătură cu Babilonul (vezi Apoc. 18:4). Ei au refuzat orice legătură cu Babilonul sau cu fiicele acestei cetăţi la momentul în care acestea au devenit agenţii Satanei în efortul său final de a extermina sfinţii (vezi cap. 13:15). Ei nu au fost întinaţi prin asociere cu această uniune a elementelor religioase conduse de Satana, deşi se poate ca anterior să fi făcut parte din vreunul din diferitele grupuri acum amalgamate.

Urmează pe Miel. Acest lucru pare să indice spre un privilegiu deosebit pe care cei 144.000 îl vor avea, dar asupra căruia nu sunt descoperite detalii, de aici devenind o chestiune de presupunere. Compară cu cap. 7:14–17.

Răscumpăraţi. Vezi v. 3.

Cel dintâ rod. Gr. aparcheµ, “primele roade” legat de verbul aparchomai, “a face un început [în jertfire]”, “a oferi primele roade”. Israeliţii din vechime aduceau primele roade Domnului, atât personal (Deut. 26:1–11) cât şi ca jertfe ale poporului (Lev. 23:10,17). Oferirea celor dintâi daruri era o recunoaştere a bunătăţii lui Dumnezeu manifestate în bogăţia recoltei. Darul naţional avea şi el o semnificaţie tipică (vezi 1 Cor. 15:20).

Aplicată la cei 144.000, expresia “cel dintâi rod” poate fi înţeles în două feluri.

1. Ca fiind primul acont sau gaj al marelui seceriş. Cei 144.000 sunt cei ce sunt biruitori în marele conflict cu fiara şi icoana ei (vezi cap. 14:1). Ei sunt eliberaţi din această luptă, iar acum sunt în siguranţă înaintea tronului lui Dumnezeu. “Aceştia, fiind luaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt consideraţi drept “cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (GC 649).

2. Ca însemnând simplu “dar” sau “jertfă”. În Septuaginta aparcheµ este de cele mai multe ori traducerea ebraicului terumah, “o contribuţie”, “un dar”. În Exod. 25:2,3 terumah este folosit pentru contribuţia copiilor lui Israel în construirea sanctuarului. Frecvent terumah descrie “darul ridicat” (vezi Num. 5:9, unde Septuaginta are aparcheµ). Inscripţii antice arată că aparcheµ era în mod obişnuit folosit pentru “dar” către zeitate, fără nici o referire la timp. Acolo unde aparcheµ este traducerea lui terumah nu se face nici o referire la timp.

Cei 144.000 pot fi astfel consideraţi ca “primul rod”, fie în sensul că fac parte dintr-un seceriş mai mare, fie în sensul că sunt un dar, o jertfă către Dumnezeu.

5. Nu s-a găsit. Forma verbului în greacă sugerează că un anumit moment din timp este avut în consideraţie. La acest moment investigaţia îi dovedeşte pe cei 144.000 a fi fără vină. Aceasta nu înseamnă că ei nu au greşit niciodată, ci că prin harul lui Dumnezeu ei şi-au biruit toate defectele de caracter.

Minciună. Gr. dolos, “înşelăciune”, “viclenie”, “fraudă”, “păcăleală”. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă redarea pseudos, “falsitate”, “minciună”. Evanghelia lui Isus Hristos schimbă pe omul păcătos, greşit, într-unul fără prefăcătorii, fără a pretinde că e ceva ce nu este de fapt, fără înşelăciune, fără păcat.

Fără vină. Gr. amoµmos, “fără greşeală”, “fără pată” (vezi Efes. 1:4; cf. COL 69; TM 506).

Înaintea scaunului de domnie. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) atestă omiterea acestei părţi.

6. Am văzut. O nouă scenă începe. Cronologic, evenimentele prezentate în această viziune precedă pe cele din viziunea vs. 1–5.

Alt. Gr. allos, un altul de acelaşi fel. O importantă indicaţie textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea acestui cuvânt. Au fost deja menţionaţi mulţi îngeri (cap. 1:1,20; 5:2; 7:1; etc.), aşa încât aprecierea “un alt” nu este necesară.

Înger. Aceasta este o viziune simbolică. Îngerul reprezintă pe sfinţii lui Dumnezeu angajaţi în lucrarea de proclamare a evangheliei veşnice, în special elemente menţionate în acest verset, la vremea când “a sosit ceasul judecăţii” (v. 7). Este adevărat, în acelaşi timp, că îngeri literali asistă pe oameni în lucrarea de proclamare a evangheliei, dar nu aceasta este ideea predominantă aici.

Mijlocul cerului. Îngerul din cap. 8:13 a fost de asemenea văzut zburând prin mijlocul cerului. Zona cerului în care zboară indică natura mondială a lucrării îngerului şi a soliei lui. Lucrarea creşte şi se amplifică până la momentul în care este adusă în văzul şi auzul întregii omeniri.

Evanghelie. Gr. euaggelion (vezi Marcu
1:1).

Veşnică. Gr. aioµnios (vezi Mat. 25:41). În alte locuri Scripturile vorbesc despre o evanghelie a “slavei” (2 Cor. 4:4; 1 Tim. 1:11), dar numai aici este folosit cuvântul “veşnică” în legătură cu Evanghelia harului lui Dumnezeu. Există doar o singură Evanghelie care poate mântui pe oameni. Şi ea va continua să existe atâta timp cât vor fi
oameni care trebuie mântuiţi. Nu va fi niciodată o altă Evanghelie.

S-o vestească. Gr. euaggelizoµ, “a proclama veşti bune”, un verb legat de euaggelion (vezi mai sus la “evanghelie”). Compară cu folosirea lui euaggelizoµ din Rom. 1:15; 10:15.

Locuitorilor pământului. Aşa cum este arătat de expresiile următoare, aici se are în vedere o proclamare mondială.

Oricărui neam. Universalitatea acestei solii este accentuată de această expresie şi de cele care urmează.

Seminţii. Sau, “trib”.

7. Glas tare. Soliile primului şi a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu “glas tare” (v. 9). Un glas tare indică faptul că solia va fi proclamată astfel încât toţi să o poată auzi. Accentuează în acelaşi timp şi importanţa acesteia.

Temeţi-vă. Gr. phobeoµ, “a avea frică”, “a avea reverenţă”. Phobeoµ nu este folosit aici în sensul de a fi frică de Dumnezeu, ci în acel sens de a veni înaintea Lui cu reverenţă şi temere. Poartă gândul unei loialităţi absolute faţă de Dumnezeu, a unei depline supuneri faţă de voia Sa (cf. Deut. 4:10).

Dumnezeu. Solia temerii de Dumnezeu se potriveşte cu deosebire perioadei reprezentate de proclamarea acestui înger, căci oamenii se închină dumnezeilor materialismului şi plăcerii şi multor altora născociţi de ei înşişi.

Slavă. Gr. doxa (vezi Rom. 3:23). Aici doxa semnifică fără îndoială “onoare”, “laudă”, “omagiu”. Compară cu Ps. 115:1; Isa. 42:12; 2 Petru 3:18; Iuda 25.

Ceasul. Sau, “timpul”, nu o oră literală. Compară folosirea acestui cuvânt în Ioan 4:21,23; 5:25,28; Apoc. 14:15. Văzut astfel, este posibil să înţelegem expresia “ceasul judecăţii” ca referindu-se la un timp general la care va avea loc judecata, şi nu neapărat la un anumit moment când începe judecata. Astfel este posibil să spunem că solia primului înger a fost proclamată în anii precedenţi anului 1844 chiar dacă efectiv lucrarea de judecată nu a început încă (vezi mai jos la “judecată”).

Judecăţii. Gr. krisis, “actul judecăţii”, în contrast cu krima, “sentinţa judecăţii” (vezi cap. 17:1). Comentatorii adventişti de ziua a şaptea înţeleg judecata menţionată aici ca fiind cea care a început la 1844, reprezentată în tip de curăţirea sanctuarului de pe pământ (vezi Dan. 8:14). Faptul că referirea de aici nu este făcută cu privire la judecata executivă la venirea lui Hristos când toţi îşi vor primi răsplata, este dedus din acela că soliile celor trei îngeri (Apoc. 14:6–12) precedă cea de-a doua venire a lui Hristos (v. 14). Mai mult decât atât, solia cu privire la judecată este însoţită de un apel şi o avertizare care descoperă faptul că ziua mântuirii nu a trecut. Oamenii încă se pot întoarce la Dumnezeu şi pot scăpa de mânia care va veni. Istoric, propovăduirea lui William Miller şi a asociaţilor săi din perioada anilor 1831-1844, cu privire la încheierea celor 2300 de zile în anul 1844, poate fi văzută ca marcând începutul soliei primului înger (vezi F. D. Nichol, The
Midnight Cry, p. 284). Dar acea solie a avut validitate oricând de atunci încoace şi va continua să aibă până când cortina va cădea peste ocazia omului de a fi mântuit.

Închinaţi-vă. Gr. proskuneoµ, “a aduce adorare”, “a închina”. Închinare adusă lui Dumnezeu este pusă în contrast cu închinarea adusă fiarei (cap. 13:8,12) şi a icoanei ei (v. 15). În criza care este aproape să vină, locuitorii pământului vor fi obligaţi să facă o alegere, aşa cum au făcut cei trei tineri evrei la curtea babiloniană din vechime, între închinarea adusă adevăratului Dumnezeu şi cea adusă dumnezeilor mincinoşi (Dan. 3). Solia
primului înger este desemnată a pregăti pe oameni pentru a face alegerea potrivită şi a sta în picioare în timpul crizei.

A făcut cerul şi pământul. Creatorul universului este adevăratul şi unicul căruia trebuie să i se aducă închinare. Este prerogativa lui Dumnezeu singur. Actul creaţiunii este unul din elementele care Îl deosebesc pe adevăratul Dumnezeu în contrast cu falsele zeităţi (Ier. 10:11,12). Apelul de închinare adusă lui Dumnezeu ca Creator a devenit cu deosebire potrivită în anii următori proclamării iniţiale a primei solii îngereşti din pricina rapidei răspândiri a teoriei evoluţiei. Mai mult decât atât, apelul de a aduce închinare Dumnezeului cerului ca Creator al tuturor lucrurilor implică şi faptul că o atenţie cuvenită ar trebui acordată şi semnului lucrărilor creatoare al lui Dumnezeu – sabatul Domnului (vezi Exod. 20:8–11). Dacă sabatul ar fi fost păzit aşa cum a dorit Dumnezeu, el ar fi servit ca un puternic scut împotriva necredinţei şi evoluţiei (vezi Faptele Ap. 14:15; PP 336). Sabatul va fi cu
deosebire un punct controversat în criza finală (vezi Apoc. 13:16).

8. A urmat. Gr. akoloutheoµ, “a acompania”, “a urma” (vezi Mat. 19:27,28; Mar. 1:18, unde cuvântul are sensul de a-L însoţi personal pe Isus). Ar părea că şi în acest text are acelaşi sens. În sens cronologic al doilea înger urmează după primul, dar este tot la fel de adevărat şi că primul înger îşi continuă lucrarea atunci când al doilea înger i se alătură. În acest sens solia celui de-al doilea înger o acompaniază pe cea a primului înger.

A zis. Solia primului şi cea a celui de-al treilea înger sunt proclamate cu “glas tare” (vs. 7,9). Solia privitoare la căderea Babilonului va fi mai târziu proclamată cu glas tare (vezi cap. 18:1,2).

A căzut, a căzut. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea celui de a-l doilea “a căzut”. Pasajul pare să fie un ecou al textului din Isa. 21:9, unde indicaţia textuală a Septuagintei este împărţită între redarea “a căzut” şi redarea de două ori a acestui verb. Textul ebraic îl repetă. Repetiţia aduce subliniere asupra soliei. Babilonul este un termen complex pe care Ioan îl foloseşte pentru a descrie toate corpurile şi mişcările religioase care au căzut de la adevăr. Acest fapt ne cere să vedem această “cădere” ca fiind progresivă
şi cumulativă.

Această profeţie a căderii Babilonului îşi găseşte împlinirea zilelor din urmă în depărtarea în mare parte a protestantismului de puritatea şi simplitatea Evangheliei (vezi Apoc. 14:4). Această solie a fost pentru prima oară propovăduită de mişcarea adventă cunoscută sub numele de milerism, în vara anului 1844, şi a fost aplicată acelor biserici care au respins solia primului înger privitoare la judecată (vezi v. 7). Solia va căpăta o relevanţă crescândă pe măsură ce sfârşitul se va apropia, şi va cunoaşte completa sa împlinire în unirea diferitelor
elemente religioase sub conducerea Satanei (vezi cap. 13:12–14; 17:12–14). Solia din cap. 18:2–4 anunţă căderea completă a Babilonului şi cheamă pe poporul lui Dumnezeu care este răspândit în diferitele corpuri religioase ce formează Babilonul să se separe de acestea.

Babilon. Cetatea literală a antichităţii cu acest nume era deja în mare parte o ruină părăsită chiar în zilele lui Ioan (vezi Isa. 13:19). Asemeni multor alţi termeni şi expresii din Apocalipsa, semnificaţia acestui nume (vezi Faptele Ap. 3:16) poate fi foarte bine înţeleasă în termenii rolului corespondentului său istoric din timpurile Vechiului Testament (vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Eze. 26:13; Apoc. 16:12,16; Note adiţionale la capitolul 18). Descrierea “taină Babilonul” din cap. 17:5 identifică în mod special acest nume ca fiind un simbol (vezi Rom. 11:25; Apoc. 1:20; 17:5; cf. cap. 16:12).

În limba babiloniană numele Bab.ilu (Babel, sau Babilon) însemna “poarta zeilor”, dar evreii îl asociaseră peiorativ cu balal, un cuvânt care în limba lor însemna “a încurca” (vezi Gen. 11:9). Fără îndoială conducătorii Babilonului numiseră cetatea lor drept “poarta” zeilor în sensul că ei aleseseră să o creadă ca fiind locul unde zeii se întovărăşeau cu oamenii pentru a duce mai departe afacerile de pe pământ (vezi Jud. 9:35; Rut 4:1; 1 Împ. 22:10; Ier. 22:3). Numele pare astfel să reflecte pretenţia împăraţilor babilonieni că ei au fost desemnaţi să conducă lumea printr-un mandat divin (vezi Vol. II, p. 157; PP 119; vezi Gen. 11:4).

Babilonul a fost fondat de către Nimrod (vezi Gen. 10:10; 11:1–9). Încă de la început cetatea a ieşit în evidenţă datorită necredinţei în adevăratul Dumnezeu şi a dispreţuirii voinţei Sale (vezi Gen. 11:4–9), iar turnul ei un monument al apostaziei, o citadelă a răzvrătirii împotriva sa. Profetul Isaia îl identifică pe Lucifer ca fiind împăratul invizibil al Babilonului (vezi Isa. 14:4,12–14). De fapt, s-ar părea că Satana a dorit să facă din Babilon centrul şi mijlocul celui mai adânc ticluit plan pentru a-şi aduce sub stăpânire neamul omenesc, aşa cum Dumnezeu îşi propusese să facă prin Ierusalim (vezi Vol. IV, p. 26–30). Astfel, de-a lungul timpurilor Vechiului Testament, cele două cetăţi au reprezentat forţele răului şi binelui în lucrarea lor în lume. Fondatorii Babilonului au sperat să aşeze un guvern în întregime independent de Dumnezeu, iar dacă El nu ar fi intervenit, în cele din urmă ar fi avut succes în îndepărtarea neprihănirii de pe pământ (PP 123; cf. Dan. 4:17). Din acest motiv Dumnezeu a găsit de cuviinţă să distrugă acel turn şi să împrăştie pe constructorii săi (vezi Gen. 11:7,8). O perioadă de succes temporar era urmată de mai mult de un mileniu de declin şi supunere altor popoare (vezi Vol. I, p. 136,137; Vol. II, p. 92; vezi Isa. 13:1; Dan. 2:37).

Când Nebucadneţar al II-lea a reconstruit Babilonul, acesta a devenit una dintre minunile lumii antice (vezi Note adiţionale la Dan. 4). Planul său de a face împărăţia sa una universală şi veşnică (vezi Dan. 3:1; 4:30) a fost un succes până acolo că, în splendoare şi putere, noul Imperiu Babilonian a întrecut pe predecesorii săi (vezi Vol. II, p. 92–94; vezi cap. 2:37,38; 4:30). În orice caz a devenit o putere arogantă şi crudă (vezi Ed 176). A cucerit
pe poporul lui Dumnezeu şi a ameninţat astfel planul Său cu privire la ei ca naţiune. Într-o dramatică serie de evenimente Dumnezeu l-a smerit pe Nebucadneţar şi S-a asigurat de supunerea voinţei acestuia (vezi Vol. IV, p. 751,752). Însă succesorii săi au refuzat să se smerească înaintea lui Dumnezeu (vezi Dan. 5:18–22), şi în cele din urmă împărăţia a fost cântărită în balanţa cerului, găsită în lipsă, iar mandatul său a fost revocat de decretul divinului Veghetor (vezi Dan. 5:26–28). Mai târziu Babilonul a devenit una din capitalele Imperiului Persan, dar a fost parţial distrus de Xerxes (cf. Vol. III, p. 459,460). De-a lungul secolelor cetatea a pierdut treptat din ce în ce mai mult din importanţa sa şi în cele din urmă, spre sfârşitul primului secol d.Hr., a încetat practic să mai existe (vezi Isa. 13:19; Apoc. 18:21).

De la momentul căderii anticului Babilon Satana a căutat în permanenţă, printr-o putere mondială sau alta, să aibă
controlul asupra lumii, şi probabil că ar fi avut succes demult dacă nu ar fi fost repetatele ocazii în care s-a manifestat intervenţia divină (vezi Dan. 2:39–43). Fără îndoială că aproape cea mai plină de succes încercare a sa de a submina biserica a fost dusă prin apostazia papală a Evului Mijlociu (vezi Vol. IV, p. 837; vezi Dan. 7:25). Dar Dumnezeu a intervenit pentru a preveni succesul oricărei ameninţări cu privire la împlinirea finală a planurilor Sale (vezi Apoc. 12:5,8,16), naţiunile nefiind astfel în stare să “lipească” una cu alta (vezi Dan. 2:43). Răul este prin natura lui supus dezbinării. În orice caz, aproape de sfârşitul timpului, Satanei i se va permite să aibă, ceea ce ar părea a fi, pentru puţin timp, un succes. (vezi Apoc. 16:13,14,16; 17:12–14).

Spre sfârşitul secolului I al erei creştine, s-ar părea că creştinii deja se refereau la cetatea şi imperiul Romei prin misticul titlu de Babilon (vezi 1 Petru 5:13). La acea vreme ceea ce fusese cândva magnifica cetate literală a Babilonului zăcea aproape în întregime în ruine, un ţinut pustiu, dând astfel o ilustraţie grafică a sorţii ce
ameninţa Babilonul tainic. Evreii se aflau din nou în robie sub mâna nemiloasă a Romei (vezi Vol. V, p. 69–80; Vol. VI, p. 87), aşa cum fuseseră cândva robi ai Babilonului, iar creştinii experimentaseră de asemenea repetate persecuţii sporadice sub apăsarea acesteia (vezi Vol. VI, p. 61,83,84,87). Între evrei şi creştini
deopotrivă Babilonul devenise astfel un termen potrivit şi incriminatoriu pentru descrierea Romei imperiale.

De-a lungul primelor secole creştine desemnarea criptică de Babilon pentru cetatea şi imperiul Romei apare deopotrivă în literatura ebraică şi creştină. Spre exemplu, Cartea a V-a a Oracolelor Sibiline, o producţie ebraică pseudoepigrafă datând cam de la anul 125 d.Hr. (vezi Vol. V, p. 89), ne dă ceea ce ar părea a fi o profeţie asupra sorţii Romei, o paralelă apropiată a descrierii Babilonului tainic din Apocalipsa. Vorbind despre Roma ca “cetatea răutăţii” care iubeşte “magia”, îşi permite “adulterul”, şi are “o inimă însetată de sânge şi o minte fără Dumnezeu”, şi făcând observaţia că “mulţi sfinţi credincioşi evrei au pierit” din pricina ei, scriitorul îi prezice în cele din urmă pustiirea: “În văduvie vei sta lângă grămezile tale. … Tu spuneai: Sunt unică, şi nimeni nu va aduce ruina asupra mea. Dar acum Dumnezeu … te va distruge pe tine şi tot ce este al tău” (vs. 37–74; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 400; cf. Apoc. 18:5–8). În 2 Baruc, o altă lucrare pseudoepigrafă din primul sau al doilea secol al erei creştine, numele de Babilon este folosit cu privire la Roma în acelaşi fel în care este folosit în Apocalipsa (cap. 11:1; Charles, op. cit., p. 486).

Asemănător, scriitorul lucrării ebraice Midrash Rabbah, la Cântarea cântărilor 1:6, spune: “Au numit locul Roma Babilon” (Soncino ed., p. 60). Tertulian, care a trăit la sfârşitul celui de-al doilea secol al erei creştine, spune fără echivoc că termenul de Babilon în Apocalipsa se referă la cetatea capitală a Romei imperiale (Against Marcion iii. 13; Answer to the Jews 9; vezi de asemenea Irineu Against Heresies v. 26.

1). Între evreii primelor vremuri creştine Edomul era o altă denumire criptică pentru Roma (vezi Midrash Rabbah, la Cântarea cântărilor 1:6, p. 60; de asemenea Talmud Makkoth 12a, Soncino ed., p. 80). Babilonul, atât literal cât şi tainic, a fost întotdeauna recunoscut ca fiind duşmanul tradiţional al adevărului lui Dumnezeu şi al poporului Său. Aşa cum este folosit în Apocalipsa numele este simbolic pentru toate organizaţiile religioase apostaziate şi conducerile acestora, din antichitate până la sfârşitul timpului (vezi cap. 17:5; 18:24). O comparaţie între multele pasaje ale Vechiului Testament unde păcatele şi soarta Babilonului literal sunt prezentate pe larg, şi cele din Apocalipsa care descriu Babilonul tainic, face evidentă potrivirea aplicaţiei simbolice a acestui nume (vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Apoc. 16:12–21; 17; 18; vezi Note adiţionale la capitolul 18). O examinare atentă a acestor pasaje şi a altora descoperă şi importanţa unui studiu cuprinzător al Vechiului Testament cu privire la Babilonul literal ca fundal pentru înţelegerea importanţei pasajelor din Noul Testament ce au legătură cu Babilonul
tainic.

Cetatea cea mare. Adjectivul “mare” este aplicat Babilonului din plin pe tot parcursul cărţii Apocalipsa (vezi cap. 16:19; 17:5,18; 18:2,10,21).

A adăpat. Un simbol descriind acceptarea falselor învăţături şi politici ale Babilonului. În expresia “a adăpat toate neamurile”, în altă traducere “a făcut ca toate popoarele să bea”, se sugerează şi constrângerea. Elementele religioase vor face presiuni asupra statului pentru a-şi impune propriile lor decrete.

Toate neamurile. Aici este descrisă natura universală a apostaziei. Înlocuirea legilor lui Dumnezeu cu legi omeneşti şi impunerea unor decrete religioase de către stat vor deveni universale (vezi cap. 13:8; cf. 6T 18,19,395; 7T 141).

Vinul mâniei. Simbolul este probabil preluat din Ier. 25:15, unde profetul Ieremia este îndemnat să ia din mâna Domnului un “potir plin cu vinul mâniei … ” pe care “să-l bea toate neamurile”. Dar Babilonul nu urmăreşte să aducă mânie prin oferirea vinului diferitelor popoare. Susţine că a bea din vinul ei va aduce pace popoarelor (vezi Apoc. 13:12). În orice caz, gestul de a bea din acest vin aduce asupra oamenilor mânia lui Dumnezeu.

Unii sugerează că cuvântul tradus aici prin “mânie” (thumos) ar trebui redat “poftă”. Pasajul ar putea fi tradus atunci astfel: “a făcut ca toate popoarele să bea din vinul poftelor imoralităţii sale” (cf. Revised Standard Version). În orice caz, în alte părţi din Apocalipsa thumos pare să aibă sensul de “furie”, “mânie”, iar sensul ar trebui
probabil adoptat şi aici.

Curviei. Un simbol al legăturii ilicite dintre biserică şi lume sau dintre biserică şi
stat. Biserica ar trebui căsătorită cu Domnul ei, dar atunci când ea caută sprijinul statului, ea îşi părăseşte soţul de drept. Prin noua sa legătură ea comite o curvie spirituală. Compară cu Eze. 16:15; Iac. 4:4.

9. A urmat. Vezi v. 8.

Al treilea. Compară vs. 6, 8.

Glas tare. Vezi vs. 7, 8.

Dacă… cineva. Expresia greacă este
echivalentă cu “acela care”.

Se închină. Gr. proskuneoµ (vezi v. 7).

Fiarei. Aceasta este fiara descrisă în cap. 13:1–10 (vezi comentariile respective). Cea de-a doua fiară solicită închinarea oamenilor către prima fiară (vezi cap. 13:12). Ar trebui notat că acest avertisment va avea forţa deplină doar după vindecarea rănii de moarte (vezi cap. 13:3), după realizarea icoanei fiarei (vezi v. 14), atunci când semnul fiarei devine o chestiune de impunere (vezi v. 16). Aşa cum este predicată astăzi, solia celui de-al treilea înger este un avertisment cu privire la cele ce vor veni, un avertisment care va lumina oamenii cu privire la chestiunile implicate în desfăşurarea conflictului şi care îi va face în stare să facă o alegere inteligentă.

Icoanei ei. Vezi cap. 13:14. Conjuncţia “şi” identifică pe închinătorii fiarei cu cei ai icoanei ei. O conjuncţie suplimentară îi va identifica pe aceştia cu cei care primesc semnul fiarei. Fiara şi icoana ei sunt unite în scopurile şi politicile lor şi în impunerea lor ca oamenii să primească semnul fiarei. De aici înţelegem că dacă cineva se închină fiarei, se închină şi icoanei acestea şi va primi semnul fiarei.

Semnul. Vezi cap. 13:16.

10. Vinul mâniei. Adică un vin care este mânie. Oamenii care beau vinul mâniei curviei Babilonului (v. 8) vor bea vinul mâniei lui Dumnezeu. Avertismentul este clar şi fără echivoc. Nimeni nu ar trebui să îl înţeleagă greşit.

Turnat. Literal, “amestecat”. Propoziţia este redată literal astfel: “care este amestecat neamestecat”. Doza este
preparată fără adiţia obişnuită de apă. Compară acest verset cu Ps. 75:8, unde vinul este amestecat cu alte elemente pentru a-i spori puterea de intoxicare.

Va fi chinuit. Gr. basanizoµ, “a tortura”, “a chinui”, “a necăji”. Compară cu folosirea cuvântului basanizoµ din Mat. 8:6,29; 14:24 (tradus “învăluită”, în engleză este “clătinată”); 2 Petru 2:8. Ultimele şapte plăgi cad asupra închinătorilor fiarei şi ai icoanei acesteia (Apoc. 16:2). Mai mult decât atât, aceşti devotaţi ai fiarei se vor
ridica la a doua înviere şi îşi vor primi pedeapsa (cap. 20:5,11–15). Nu este foarte clar la care fază a pedepsei se referă aici descoperitorul. Probabil la ambele. În amândouă vor fi chinuri. Primul chin se va sfârşi în moarte atunci când Isus va apărea pe norii cerului (vezi cap. 19:19–21), al doilea în moartea veşnică (vezi cap. 20:14).

Foc şi pucioasă. Simbolul este evident preluat din Isa. 34:9,10 (vezi comentariile respective). Compară cu Gen. 19:24, unde focul şi pucioasa sunt menţionate în legătură cu distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Înaintea. Atât plăgile cât şi distrugerea celor răi după mileniu vor avea loc pe acest pământ. În orice caz, în ultima dintre ocazii cetatea sfinţilor va fi pe pământ. Hristos va fi acolo cu poporul Său, şi fără îndoială că vor fi şi mulţi îngeri prezenţi.

11. În vecii vecilor. Gr. eis aioµnas aioµnoµn, literal, “în vecii vecilor”. Această expresie poate fi comparată cu expresia eis ton aioµna, literal, “în veac” (vezi Mat. 21:19; Mar. 3:29; Luca 1:55; etc.), sau cu expresia eis tous aioµnas, literal, “în veci” (Luca 1:33; Rom. 1:25; 11:36), sau cu adjectivul aioµnios, literal, “veşnic”,
(Mat. 18:8; 19:16,29; 25:41,46; etc.). ca şi aioµnios (vezi Mat. 25:41), expresiile eis ton aioµna şi eis tous aioµnas nu denotă obligatoriu o existenţă fără de sfârşit. Dar s-ar putea întreba: Nu denotă aceste expresii temporale o perpetuitate? Dacă este aşa, nu ar trebui ca expresia compusă eis aioµnas aioµnoµn, “în vecii vecilor” să fie
privită ca o declaraţia accentuată de perpetuitate?

Această expresie compusă apare în alte locuri ca eis tous aioµnas toµn aioµnoµn, literal, “pentru vecii vecilor” şi în fiecare ocazie are legătură directă cu Dumnezeu sau cu Hristos, exprimând astfel o existenţă fără sfârşit. În orice caz, acest sens este derivat, nu din expresia în sine, ci din elementul cu care este asociat. Expresia în sine înseamnă veacurile multiple.

Ideea următoare este o posibilă explicaţie pentru folosirea acestei expresii compuse aici. Problema în cauză este chinul închinătorilor fiarei într-un infern de foc şi pucioasă. Viaţa unui om într-un astfel de mediu ar fi foarte scurtă, astfel că dacă expresia eis ton aioµna, “în veac” a fost folosită, ar putea fi posibil să tragem concluzia că pedepsirea va fi, dar un anumit interval de timp. Expresia compusă arată că acest chin va avea loc pentru o perioadă de timp, nu fără sfârşit bineînţeles, aşa cum este evident din alte Scripturi care arată că soarta finală a nelegiuiţilor va fi anihilarea (vezi Mat. 10:28; Apoc. 20:14).

Simbolul fumului ridicându-se în vecii vecilor este preluat din Isa. 34:10, unde este descrisă pustiirea Edomului. Ideea că profetul nu a avut viziunea unui foc care nu se va stinge niciodată se distinge din faptul că după conflagraţie, despre care el spune “fumul lui se va înălţa în veci”, ţara va deveni un loc pustiu, locuit de fiare sălbatice (vs. 10–15). Simbolul denotă o distrugere completă. Vezi Mal. 4:1.

Nici ziua, nici noaptea. Adică nici în timpul zilei, nici în timpul nopţii. Nu contează ce parte din zi este, chinul este
continuu.

Odihnă. Gr. anapausis, “oprire”, “odihnă”, “refacere”. Sensul intenţionat aici este acela că pentru durata pedepsirii, care va continua până când survine moartea, nu va fi nici o relaxare a pedepsirii.

Cei ce se închină fiarei. Această clasificare este repetată (cf. v. 9), fără îndoială pentru accentuare. Cel de-al treilea înger exprimă o avertizare teribil înfricoşătoare. Locuitorii pământului vor fi fără scuză dacă nu se desprind de legăturile împotriva cărora sunt avertizaţi. Ei ar trebui să-şi concentreze fiecare efort pentru a descoperi identitatea fiarei, a icoanei ei, a semnului ei, şi a deveni conştienţi de vicleniile şi politicile fiarei.

12. Răbdarea. Gr. hupomoneµ (vezi Rom. 5:3). Aici ar fi mult mai adecvată traducerea “răbdarea stăruitoare”. Contextul atrage atenţia asupra înfricoşătoarei lupte cu fiara şi icoana acesteia. Va fi făcută orice încercare de a forţa rămăşiţa să se unească cu mişcarea condusă de cea de-a doua fiară, incluzând aici ameninţarea cu boicotul şi moartea (Apoc. 13:11–17). În acelaşi timp Satana va lucra “cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes. 2:10; cf. Mat. 24:24), făcând să pară că puterea lui Dumnezeu se manifestă în această mişcare. Prin toate acestea rămăşiţa credincioasă va îndura cu stăruinţă şi îşi va menţine integritatea. Stăruinţa lor merită o deosebită apreciere.

Sfinţilor. Gr. hagioi, literal, “celor sfinţi” (vezi Rom. 1:7).

Păzesc poruncile lui Dumnezeu. Această afirmaţie este cu deosebire semnificativă în contextul ei. Dusă captivă
prin înşelăciunile Satanei, lumea se va pleca înaintea fiarei şi icoanei ei, şi va îndeplini poruncile şi decretele ei (vezi cap. 13:8). Sfinţii, pe de altă parte, refuză să asculte cererile ei. Ei ţin poruncile lui Dumnezeu. Punctul cel mai controversat va fi cea de-a patra dintre cele Zece porunci. Există un acord general între creştini că celelalte nouă porunci sunt de o obligativitate universală, dar de timpuriu în era creştină oamenii au început să lase de-o parte sabatul zilei a şaptea şi să îi înlocuiască păzirea cu cea dintâi zi a săptămânii ca zi de închinare
(vezi Dan. 7:25).

Păzitorii zilei de duminică înaintează diferite motive pentru care ei ţin prima zi a săptămânii în locul celei de-a şaptea, şi pentru care se simt liberi să ignore sabatul original. Unii spun că Decalogul a fost abolit odată cu legile Vechiului Testament; alţii spun că elementul temporal al celei de-a patra porunci este ceremonial, în timp ce păzirea unei zile la fiecare şapte este o obligaţie morală. În biserica romană a fost prezentată cu mult timp în urmă pretenţia că biserica, prin autoritatea ei divină, a transferat sfinţenia acestei zile. În orice caz, în decadele recente au fost făcute încercări de a invoca autoritatea lui Hristos şi a apostolilor. Din moment ce toate aceste idei nu sunt susţinute de Scriptură, ele sunt inacceptabile pentru toţi aceia pentru care Biblia şi numai Biblia este singura regulă de credinţă. Criza va veni atunci când Babilonul simbolic va învinge statul făcându-l să impună păzirea duminicii printr-o lege civilă şi căutând să pedepsească pe toţi disidenţii. Aceasta este chestiunea descrisă în Apoc. 13:12–17 (vezi comentariile respective, în special cele de la vs. 12,16).

În acest ceas întunecat cei ce se vor ţine numai după Biblie vor refuza să renunţe la păzirea adevăratului sabat. Între elementele identificatoare ale celor credincioşi care ar fi putut fi menţionate, profeţia scoate în evidenţă două semne predominante: păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus.

Credinţa lui Isus. Sau, “credinţa în Isus”. În greacă poate fi înţeles în oricare sens, deşi cel din urmă este preferat în general. Pentru diferenţa între aceste sensuri şi importanţa credinţei pentru experienţa creştină vezi Rom. 3:22. Credinţa lui Isus şi păzirea poruncilor reprezintă două aspecte importante ale vieţuirii creştine. Poruncile lui Dumnezeu sunt o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Ele înalţă un standard divin al neprihănirii pe care Dumnezeu l-ar fi dorit ajuns de om, dar pe care, în starea sa neregenerată, omul nu-l va putea atinge. Despre firea pământească se spune că “ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Rom. 8:7). În ciuda celor mai reuşite încercări ale omului, el va fi întotdeauna lipsit de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3:23). Dar Isus a venit pentru a-l face pe om în stare să fie refăcut după chipul divin. El a venit pentru a arăta oamenilor cum este Tatăl, şi în acest sens a amplificat legea morală. Prin puterea Sa oamenii sunt făcuţi în stare să păzească poruncile divine (vezi Rom. 8:3,4) şi astfel să reflecte chipul divin.

Biserica rămăşiţă onorează astfel poruncile lui Dumnezeu, le păzeşte, dar nu într-un sens legalist, ci ca o descoperire a caracterului lui Dumnezeu şi al lui Hristos, care locuieşte în inima adevăratului credincios (Gal. 2:20).

13. Glas. Acest glas nu este identificat, dar este evident diferit de glasul celui de-al treilea înger (vs. 9–12).

Scrie. Vezi cap. 1:11.

Ferice … de morţii. Aceasta este una din aşa-zisele fericiri ale cărţii Apocalipsa (cf. Mat. 5:3). Celelalte pot fi găsite în Apoc. 1:3; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7,14. De acum încolo. Aceasta se referă fără îndoială la perioada soliilor celor trei îngeri, care acoperă perioada de persecuţie a fiarei şi a icoanei ei, când boicotul va fi impus alături de pedeapsa cu moartea (vezi cap. 13:12–17). Cei care merg în morminte în această perioadă se odihnesc puţin înainte ca mânia să treacă. Apoi ei vor fi privilegiaţi să se ridice la o înviere specială care precedă învierea generală a celor neprihăniţi (vezi la Dan. 12:2).

În Domnul. Aici nu se pronunţă o binecuvântare asupra morţilor în general, ci asupra celor care mor “în Domnul”. Aceştia sunt cei care au murit având credinţa aţintită în Isus (cf. 1 Cor. 15:18; 1 Tes. 4:16).

Duhul. Vezi cap. 1:4.

Ostenelile. Gr. kopoi, “lucrare obositoare”, “osteneală”, “efort chinuitor”. Compară cu folosirea cuvântului în 2 Cor. 6:5; 11:23,27; 1 Tes. 1:3. Moartea este o odihnă din lucrarea obositoare a vieţii.

Faptele. Gr. erga, “activităţile”, un termen general pus în contrast cu kopoi (vezi mai sus).

Îi urmează. Această expresie a fost interpretată în două feluri: (1) Pe baza faptului că în greacă este redat literal “urmează cu ei”, adică îi însoţesc, unii consideră că aici Ioan face referire la renunţarea la poverile acestei vieţi şi continuarea activităţilor lor în lumea viitoare. Activitatea va înceta cu siguranţă în perioada dintre moarte şi înviere întrucât acesta este un timp de inconşienţă şi inactivitate (vezi Ps. 146:4; 2 Cor. 5:1–3). Însă cerul va fi locul unei activităţi încântătoare (vezi Ed 301–309). (2) Alţii interpretează expresia “faptele lor îi urmează” ca referindu-se la influenţa pe care un om bun o lasă în urma sa atunci când moare.

14. Un nor alb. Versetele 14–20 reprezintă o viziune simbolică a venirii lui Hristos. Regulile de interpretare ale viziunilor simbolice (vezi la Eze. 1:10) trebuie să fie aplicate în comentarea acestui pasaj. Pentru semnificaţia norilor în legătură cu venirea lui Hristos vezi Faptele Ap. 1:9–11; cf. Mat. 24:30; Luca 21:27; Apoc. 1:7. Naturasoliilor celor trei îngeri şi faptul că imediat după ele este discutată venirea lui Hristos, arată că cele trei solii sunt solia finală a lui Dumnezeu de avertizare a lumii (cf. cap. 18:1–4).

Fiu al omului. Vezi cap. 1:13.

Cunună. Gr. stephanos, “ghirlandă”, “o coroană”, aici a biruinţei (cf. cap. 12:3). Cununa de aur poate fi pusă în contrast cu “cununa [stephanos] de spini” (Mat. 27:29).

Seceră ascuţită. Isus este reprezentat venind ca un secerător ce-şi adună recolta (vs. 15,16).

15. Un alt înger. Adică adăugat celor trei care au purtat soliile de avertizare înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos (vs. 6,8,9).

Templu. Gr. naos (vezi cap. 3:12). Templul a fost deja introdus în imaginea profetică (vezi cap. 11:1,2,19). Se va nota că Ioan va face deseori aluzii la elemente introduse deja în viziunile anterioare. Contextul rămâne în mare acelaşi. Spre exemplu cele patru “făpturi” prezentate în cap. 4:6 apar repetat în viziunile următoare (vezi cap. 7:11; 14:3; 15:7; 19:4).

Secerişul. Versetele 15–20 descriu marele seceriş la sfârşitul tuturor lucrurilor. Secerişul cuprinde două evenimente distincte. Unul este descris în vs. 16,17, iar celălalt în vs. 18–20. Primul se referă la adunarea celor neprihăniţi, reprezentaţi de secerişul copt, aşa cum este arătat în greacă prin cuvântul tradus “copt”. Al doilea se referă la cei răi, reprezentaţi de ciorchinii de struguri “copţi”.

Este copt. Gr. xeµraino, “a deveni uscat”, “a se vesteji”, folosit în reprezentarea unor grâne coapte.

16. A fost secerat. Aici este reprezentată adunarea celor neprihăniţi (cf. Mat. 13:30; Luca 3:17).

17. Templul. Vezi v. 15.

Un alt înger. Compară cu v. 15.

Cosor. Compară cu v. 15.

18. Stăpânire asupra focului. Nu este foarte clar motivul pentru care este menţionat faptul că acest înger are putere asupra focului. Probabil focul este un simbol al răzbunării. Compară cu expresia “îngerul apelor” (cap. 16:5).

Altar. Probabil altarul menţionat în cap. 8:3,5; 9:13.

A strigat. Compară cu v. 15.

Strugurii. Simbolul celor două secerişuri este împrumutat din anul agricol palestinian, care era compus din două secerişuri importante, secerişul grânelor şi culesul viei (vezi Vol. II, p. 109, 110). Aici culesul viei reprezintă pe cei răi adunaţi pentru distrugere.

19. Teascul. Simbolul este potrivit cu referire la culoarea vinului, care aminteşte de sânge. Simbolul este probabil preluat din Isa. 63:1–6 (vezi comentariile respective).

Mâniei lui Dumnezeu. Această referire este făcută probabil cu deosebire la cele şapte plăgi din urmă (cap. 15:1).

20. Călcat în picioare. Strugurii teascului din zilele din vechime erau presaţi prin călcarea în picioare (vezi Isa. 63:2,3).

Afară din cetate. Imaginea este probabil preluată din profeţiile Vechiului Testament ce descriu distrugerea duşmanilor lui Dumnezeu în afara Ierusalimului (vezi Ioel 3:12,13).

Zăbalele cailor. O figură de stil ce indică mărimea şi totalitatea distrugerii oştilor răutăţii. O imagine paralelă este
găsită în cartea apocrifă a lui Enoh: “Şi în acele zile taţii vor fi loviţi în acelaşi loc cu fiii lor. Şi fraţii vor muri unul cu altul. Până când izvoarele vor fi pline de sângele lor.

… Şi caii vor merge până la brâu prin sângele păcătoşilor. Şi carul va fi acoperit până sus de tot” (ch. 100:1–3; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 271).

Stadii. O mie şase sute de stadii ar fi cam 260 de km (vezi Vol. V, p. 50). Nu poate fi găsită nici o explicaţie
satisfăcătoare pentru acest număr particular (1.600). Ieronim gândea că ar putea fi o aluzie la lungimea statului palestinian. Aceasta este, în orice caz, o speculaţie, şi aduce destul de puţină lumină înţelegerii
pasajului de faţă. Ideea centrală este aceea că duşmanii bisericii lui Dumnezeu vor fi complet şi pentru totdeauna învinşi. De aceea biserica poate privi înainte spre o mare şi completă eliberare de toţi duşmanii
ei, spre un triumf plin de bucurie al împărăţiei lui Dumnezeu.

COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 14

Versete Referinţe în Spiritul Profetic

1 AA 590; EW 15, 19, 31, 37, 40; LS 65, 117; PK 591; 1T 59, 69,
5T 475, 752

1–3 GC 648

2–5 AA 591; GC 649

3 GC 649

3–5 PK 591; 5T 476

4 COL 223; ML 362; TM 149, 422; 8T 331

4, 5 EW 30

5 GC xi; GW 80; MB 69; PK 252; 1T 216, 705; 3T 266; 5T 482

6 COL 228; DA 633; GC 450, 453, 611; GW 470; MM 131, 330; 6T 434;
7T 51

6, 7 COL 227; GC 311, 355; PK 299; 1T 53; 8T 26

6–10 7T 140; 8T 94

6–12 Ev 19, 20; GC 390; GW 470; 5T 455; 6T 17, 60, 133, 406; 8T 197

6–14 COL 79

7 EW 232, 233, 240; GC 352, 368, 369, 379, 424, 435, 438; PK 714;
SR 356, 359

7, 8 EW 241

7–10 PK 187

8 EW 237, 247, 273; GC 381, 388, 389, 390, 536, 603; LS 59; PK 715;
PP 124; SR 364; TM 61; 1T 53

9 FE 113; SR 383; 1T 207

9, 10 CS 51; EW 65; GC 438, 445, 604, 627; SR 381; 1T 223

9–11 GC 594; TM 132

9–12 CH 452; CT 548; CW 140; Ev 233; EW 75, 279; LS 96; TM 89;
1T 78, 337; 5T 383; 6T 31, 128, 229, 401; 8T 116, 118, 159; 9T 16

10 5T 212, 524

12 CM 122, 145; CW 30, 144; Ev 281, 581; EW 35, 254, 279; FE 479;
GC 436, 445; LS 103; ML 73; MM 94, 98, 164; PK 300; RC 66;
SR 381, 383, 401; TM 133, 219; 2T 450; 3T 446; 5T 206, 472, 501, 525;
6T 61, 144, 290, 292, 395, 434; 7T 150; 8T 41, 77, 153, 197; 9T 15, 61

12–19 6T 15

13 CH 375; MH 230; 5T 313

14 DA 633; EW 15, 35, 286; LS 65, 103; SR 410

14, 15 1T 60, 183

14–17 EW 31

- 1362 -

15 GC 311

This entry was posted in Comentarii AZS and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>