Anotimpurile vietii

 Anotimpurile vietii

Copilăria şi adolescenţa (0-22ani).

Copilăria şi adolescenţa sunt “anotimpuri” ale formării structurilor de bază ale personalităţii care pot influenţa decisiv restul devenirii acesteia de-a lungul întregii vieţi.

Cei “şapte ani de-acasă”, după cum a reţinut tradiţia pedagofică românească, sunt consideraţi cheia multora dintre succesele şi eşecurile individuale.

Există o mare convergenţă de opinii în rândul specialiştilor în recunoaşterea valorii educaţiei în familie. Desigur, succesele şi eşecurile şcolare, fără a fi în mod obligatoriu predeterminate de achiziţiile atitudinal-comportamentale realizate prin educaţia în familie, sunt la fel de importante. “Anotimpul şcolar” constituie perioada în care prefigurează trăsăturile de caracter.

Între 17 şi 21 de ani se realizează trecerea la maturitate. Este una dintre cele mai sensibile perioade ale vieţii. S-ar putea afirma că destinul individual se decide într-o măsură enormă în cei 4-5 ani care preced maturitatea. Un rol esenţial îl joacă structurarea preferinţelor profesionale şi experienţele de natură afectivă. Succesele şi eşecurile în aceste planuri pot fundamenta atitudini extrem de diverse. Educare şi îndrumarea în perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile.

Şcoala poate interveni relativ eficace în orientarea socio-profesională. Nu acelaşi lucru se poate spune despre educaţia afectiv-morală.

Bântuit de fenomene polimorfe ce însoţesc procesul căutării de sine şi de formulare a identităţii proprii, adolescentul reacţionează în general negativ la influenţa exterioară.

“Revolta juvenilă” împotriva autorităţii părinteşti sau şcolare însoţeşte aşa zisa “criză de originalitate”. Combinarea lor conduce la apariţia celor mai periculoase conduite din comportamentul adolescentului: reacţiile de teribilism.
Gesturile teribiliste sunt orientate alocentric şi menite a atrage atenţia asupra celor din jur faţă de “calităţile de excepţie” ale autorului.

Este un mod eronat de afirmare a personalităţii care, la această vârstă, nu este nici pe departe cristalizată.
Din păcate gesturile de teribilism, repetate prea des, pot deveni obicei şi chiar trăsătură de caracter, persistentă, însoţind negativ individul de-a lungul întregii sale vieţi.

În plus, gama teribilismelor este imensă, de la inocentele sfidări ale drepturilor, prejudecăţilor şi autorităţilor părinteşti, până la adoptarea viciilor (fumat, droguri, alcool etc) şi conduitele antisociale (furt, violenţă, crimă). În plan sentimental se consumă primele experienţe afective care, de asemenea, pot marca decisiv individul pentru viaţa de familie.

Eşecurile afective ale adolescenţei pot declanşa complexe faţă de sexul opus, faţă de viaţa conjugală uneori insurmontabile.

Din nefericire, educaţia pentru viaţa de familie, deşi absolut necesară, este cea mai neglijată activitate educativă în şcoală şi în familie.

Aşa se întâmplă că, experienţele fortuite şi efectele, de cele mai multe ori nocive ale mass-media (explozia de erotism şi pornografie de pe ecranele cinematografelor şi televiziunii nu pot fi decât maligne) pot dezechilibra profund tânărul sub raport etico-moral, făcând extrem de dificilă recuperarea sa ulterioară prin asimilarea valorilor etnice clasice ale căsătoriei şi familiei.

Intrarea în maturitate (22-28ani).

Intrarea în maturitate constituie un moment, mai bine zis un proces crucial în viaţa individului cu un destin normal, firesc.

Acum se realizează marile opţiuni individuale cu privire la: ocupaţie sau profesiune; căsătorie şi familie; valori; stilul de viaţă.

Sunt opţiuni “extrase” din experienţele “anotimpurilor” anterioare şi chiar fundamentale pe efectele formative ale acestora. Lor li se adaugă însă: valori noi, aşteptări, proiecte, obiective, strategii de viaţă, posibilităţi. Se structurează un echilibru în flexibilitate, ca disponibilitate faţă de nou şi schimbare şi stabilitate ca ansamblu de convingeri şi opinii pe care persoana le adoptă.

Acest echilibru este esenţial pentru întreaga viaţă a individului. Dar el nu se realizează uşor. Când flexibilitatea prevalează asupra stabilităţii, individul are tendinţa de a-şi îndeplini superficial obligaţiile profesionale şi familiale.
H este mereu în căutarea noutăţii, avid după scimbare, se plictiseşte uşor fie acasă, fiecla slujbă şi, adesea, chiar în ambele situaţii.

Dar nici prevalarea stabilităţii nu este recomandabilă la această vârstă. Tânărul riscă să-şi asume prematur “angajamentul pentru întreaga viaţă” şi “convingeri definitive”. Orice schimbări ulterioare ale vieţii care vor sfida aceste opţiuni fundamentale vor produce insatisfacţii majore. “Îmbrăcămintea” precoce nu este cum se crede de obicei, strategia fericirii şi a înţelepciunii în viaţă. După cum, nici “tinereţea veşnică” nu este. Doar echilibrul dintre flexibilitate şi stabilitate conferă posibilitatea alegerii unui drum în viaţă care, de regulă, este o “cale spinoasă”, cu multe sinuozităţi. Iluzia unei vieţi desfăşurate monoton pe o aşa zisă “cale dreaptă” este la fel de primejdioasă ca şi opţiunea pentru trăirea exuberantă, fără principii, “de la o zi la alta” a vieţii.

Trecerea la 30 de ani.

Se realizează aproximativ între 28 şi 33 de ani. Sarcina majoră a acestei perioade constă în revizuirea proiectelor anterioare.

De-a lungul acestei perioade, pe baza bilanţului realizărilor şi a unor autoevaluări critice, cât mai severe, a posibilităţilor se poate elabora un nou plan al vieţii mai realist şi, tocmai de aceea, cu mai multe şanse de realizare.
Profesia, căsătoria şi relaţiile interumane trebuie să intre, obligatoriu, în acest proces de evaluare şi autoevaluare.
Perioada este scurtă şi nu permite îndelungi autocontemplări. Nici deciziile revoluţionare de a începe o nouă viaţă nu sunt recomandabile. Acesta din urmă este totuşi fenomenul care determină pe mulţi să-şi schimbe viaţa, adică profesia sau chiar familia. Aceste decizii pot fi uneori adecvate, corectând erori anterioare.

Totuşi, omul la 30 de ani nu este în anotimpul revoluţiilor, ci doar acela al reformelor. În mod firesc, în această perioadă, adultul trebuie să-şi consolideze proiectele anterioare, începând o viaţă serioasă, caracterizată prin asumarea rolurilor anterioare, declarate ca esenţiale, şi a responsabilităţilor în familie şi în mediul profesional. Bărbatul devine capul familiei, iar femeia îşi asumă grijile casei.

Profesional fiecare dintre ei caută aă-şi consolideze poziţiile prin performanţe menite a asigura progresul şi avansarea. Dar anotimpul trecerii la 30 de ani poate fi şi unul al crizelor lăuntrice. Individul descoperă că anumite elemente care îi definesc voinţa sunt intolerabile şi încearcă să le elimine sau să le schimbe. Ceea ce, binenţeles, va implica schimbarea stilului de viaţă. Anumite responsabilităţi asumate anterior faţă de familie sau în profesie ar putea apărea ca fiind constrângătoare. Numărul celor care încearcă să evadeze la 30 de ani din “închisoarea” familială sau să scape de “mizeriile” locului de muncă nu este nesemnificativ în societatea modernă.

“Tranziţia” pe care o realizează România pare a fi accentuat acest fenomen în viaţa românilor. Experienţa evadării poate marca grav (pozitiv sau negativ) atât viaţa de familie cât şi cariera profesională. De cele mai multe ori însă evadările au consecinţe primejdioase pentru că presupun renunţarea la structurile de stabilitate ale vieţii interioare asimilate anterior.

De multe ori, o nouă restructurare lăuntrică nu se mai realizează şi individul adoptă un stil de viaţă haotic. Începe procesul dramatic al ratării, în viaţa de familie sau în profesie, sau chiar în ambele. Insatisfacţiile de cumulează într-o stare de spirit permanentă, nefericirea.

Mai devreme sau mai târziu, va dispărea ceea ce în mod obişnuit numim “bucuria de a trăi”. Aceasta presupune o deteriorare gravă a echilibrului psihic, întrucât se produce pe fondul abandonării unui instinct vital: cel de conservare individuală. Majoritatea persoanelor cu tentative de sinucidere trecuţi de vârsta de 30 de ani relatează ceea ce ei numesc “scârba de a trăi”.

Aşezarea în viaţă.

Se produce aproximativ între 33 şi 40 de ani la toate persoanele care au reuşit să evite crizele anotimpului anterior. Aceste persoane pot fi considerate autentic adulte. Era “greşelilor tinereţii” a trecut şi viaţa se derulează pe baza unui plan realist care are scopuri clare şi pe măsura posibilităţilor persoanei de a le realiza. Sarcina majoră a vârstei este stabilirea unor obiective pe termen lung în plan profesional, menite a permite promovarea în carieră, fără ca îndeplinirea lor să lezeze liniştea şi siguranţa vieţii de familie.

Împlinirea profesională şi împlinirea în viaţa de familie pot intra în conflict. Uneori adultul ştie şi simte că are resurse mari în plan profesional care l-ar putea ajuta să realizeze o carieră mult mai reuşită. Formularea unor obiective ambiţioase pe plan profesional poate determina însă o “ancorare” în carieră, care ar avea drept consecinţă neglijarea obligaţiilor de familie, slăbirea periculoasă a “ancorării” în familie. Satisfacţii profesionale nu pot compensa insatisfacţiile în familie.

Conflictele în familie apar repede, putând lua proporţii de catastrofă. Bărbatul ambiţios în plan profesional şi cu succese în carieră, dar cu viaţă de familie precară, va ajunge în timp să nu se mai poată bucura de performanţele obţinute la locul de muncă.

Va fi acuzat de soţie şi de copii nu de lipsa de preocupare pentru ei, ci de egoism; el se va izola într-o muncă apreciată de superiori şi colaboratori, dar nu şi de persoanele cele mai apropiate, de care, nu prea târziu, se va simţi străin.

Este posibilă şi “ancorarea” excesivă în viaţa de familie. Aceasta va atrage insatisfacţii profesionale şi neâmpliniri în carieră. Individul va suporta greu statutul de “codaş” şi reproşurile superiorilor ori ale colaboratorilor. Curând, aceste neâmpliniri vor aduce resentimente faţă de familie, iar pe lângă acestea, impresia de sacrificiu nedrept pentru fericirea celorlalţi. Se va produce astfel o dublă izolare, atât faţă de colegii de la locul de muncă, cât şi faţă de familie.

Planul de viaţă de la vârsta de 33 de ani trebuie aşadar să acorde o uşoară prioritate obiectivelor profesionale, limitată de obiectivele de realizare familială. Acestea din urmă (realizarea familială) trebuie considerate restrictive în raport cu proiectul de carieră. Elaborarea unui asemenea plan de viaţă de vârsta de 33 de ani ar trebui să respecte următoarele proceduri:

•    să descrie structura anterioară a planului de viaţă;
•    să verifice dacă alegerile esenţiale au fost bine făcute în raport cu noile perspective;
•    să reconstruiască planul pornind de la situaţia actuală şi de la perspectivele unei vieţi echilibrate în plan profesional şi familial;
•    să alcătuiască o succesiune de realizare în timp a obiectivelorprofesionale şi familiale.

Vârsta de 40 de ani marchează sfârşitul primei maturităţi şi deschide maturitatea mijlocie. Binenţeles, că delimitările cronologice sunt relative. Ele nu au caracter cronologic sunt relative. Ele nu au caracter psihogenetic logic, adică “aşa ar trebui să fie” şi nu că destinul individual se derulează strict în acest fel.
Adultul de 40 de ani ar trebui să conştientizeze că trece într-un nou “anotimp” al vieţii, în care proiectele vârstei de 30 de ani sunt puse în aplicare.

Trecerea spre a doua parte a vieţii.

Între 40 şi 45 de ani se asigură modificarea structurilor psihice ale vârstei de 30 de ani. Nu puţini sunt cei ce cred că “viaţa începe la 40 de ani” . Între 40 şi 45 de ani se realizează “marea diviziune a vieţii”: ultimele răbufniri ale tinereţii încetează şi se deschide calea matură spre bătrâneţe.

Apar primele semne fiziologice ale bătrâneţii. Capacităţile fizice intră în declin lent. Primele îngrijorări privind sănătatea îşi fac apariţia. Se produc şi evaluări critice privind realizările profesionale şi viaţa de familie, Pe fondul declinului fiziologic este posibil ca acestea să fie făcute cu subiectivitate.

Bărbatul matur simte că nu mai este tânăr, şi trăieşte negativ sentimentul că, mai ales în plan profesional n-a realizat cât ar fi putut şi că din motive de ordin familial a pierdut vremea. Are impresia că s-a “sacrificat” pentru familie. Alteori, în cazul unei cariere profesionale reuşite, poate trăi sentimente opuse, de culpabilitate faţă de familie, având de stă dată impresia că s-a sacrificat pentru o slujbă şi n-a făcut tot ceea ce trebuia pentru fericirea familiei.

Intrarea în maturitatea mijlocie se realizează între 45 şi 50 de ani. Preocupările esenţiale ale acestei perioade sunt determinate de necesitatea de a stabiliza şi consolida stilul de viaţă structurat de opţiunile vârstei precedente.
Alegerile noi trebuie să confere întregii vieţi o nouă coloratură. Nu este necesar ca această reformă a vieţii să fie drastică şi nici ca insul să trăiască o schimbare radicală. Nici nu este recomandabilă o rupere definitivă cu trecutul la această vârstă. Mai indicată pare adoptarea unui plan viabil care să continue preocupările anterioare dintr-o perspectivă mai atentă în ceea ce priveşte scopurile şi performanţele urmărite în viaţa de familie şi în carieră.
Mai precis, este vârsta estimării mature, responsabile a momentelor şi nivelurilor de atins pentru realizările fundamentale ale vieţii.

Binenţeles, erorile anterioare vor fi corectate prin revizuiri ale planului vieţii şi stilului de viaţă. Este perioada lor cea mai potrivită. Viaţa este doar la jumătate, este timp pentru a fi îndreptată pe făgaşul normalităţii. Mulţi au tendinţa însă de a-şi schimba ocupaţia, unele răbufniri legate de andropauză sau menopauză pot determina decizii grave privind viaţa de familie.

Sunt cunoscute aşa zisele “iubiri târzii” care îşi fac acum apariţia în mod intempestiv. De cele mai multe ori, caracterul năvalnic ascunde victimelor ridicolul situaţiilor şi ecranează capacitatea de a decide. Adesea, iubirile târzii se consumă fără consecinţe grave în episodice “aventuri extraconjugale”. Cum ele se derulează între parteneri cu vârstă inegală, penibilul este suficient pentru a-i trezi la realitate.

Binenţeles, este vorba doar de un efect psihic nestăpânit, generat de metamorfoze endocrine. O anumită ignoranţă, specifică civilizaţiei creştine, referitoare la corpul propriu şi schimbările lor fiziologice de-a lungul vârstei, cumulată cu cultul oarecum exagarat a afectivităţii instinctuale întreţinut de “cultura” contemporană, determină, nu de puţine ori, prelungirea aventurilor extraconjugale mult peste limitele unei anumite admisibilităţi.

Divorţul la 45-50 de ani din cauza unei “iubiri fulgerătoare” care permite “refacerea” vieţii printr-o nouă căsătorie se soldează rareori cu rezultatele scontate. Mai devreme sau mai târziu, partenerul tânăr, de regulă, se va plictisi, va intra el însuşi în metamorfozele pe care partenerul matur le traversează. Va urma o perioadă extrem de dificilă pentru amândoi. Omul matur, bărbat sau femeie, ar trebui să ştie că succesul închegării unei aventuri cu o persoană mult mai tânără nu se datorează unei autentice tendinţe de afiliere a acesteia, ci unei înclinaţii nevrotice care îi afectează trăirea firească a iubirii faţă de sexul opus. Este vorba de “gerontafilie”. o anomalie psihică mult mai răspândită decât s-ar crede. Fetele încă imature şi bărbaţii de până la 20-25 de ani pot confunda iubirea cu nevoia de protecţie maternă sau paternă. La prima vedere asemenea situaţii, condamnabile de altfel, sunt de multe ori stigmatizate datorită ridicolului, dar privite mai în profunzime vedem că sunt sursa unor drame sau chiar tragedii, pe care un minim de înţelepciune l-ar putea evita cu uşurinţă.

Oricât de discret s-ar derula asemenea aventuri ele vor fi descifrate cu siguranţă de membrii familiei adultului necugetat. Reacţiile cele mai împăciuitoare ale acestora nu pot estompa ostilitatea, alimentată de îndelungatele tradiţii europene creştine ale familiei monogame întemeiată pe cultul fidelităţii conjugale. Binenţeles, atari cataclisme familiale se vor răsfrânge şi asupra prestaţiilor profesionale antrenând conflicte la locul de muncă, dificultăţi de angajare în sarcini, numeroase alte insatisfacţii. Specialiştii consideră aşadar că trcerea spre cea de-a doua jumătăţi poate fi asemănată sub raportul importanţei pentru destinul individual, cu însăşi “expulzarea din mediul intern matern” care marchează venirea pe lume.

Acest eveniment extraordinar este produs de natură; o nouă venire pe lume, de la 45-50 de ani, deşi dificilă prin ispitele pe care natura le produce, este totuşi în deplina stăpânire a omului. Deciziile corecte în această perioadă pot marca definitiv o soartă fericită; cele incorecte, de asemeni, pot orienta restul vieţii insului, dramatic, spre nefericire.

Viaţa după 50 de ani.

Aceasta se va derula sub efectul provocat de deciziile anterioare. Societatea va deturna numai în mod excepţional destinul proiectat. În principiu însă, nu mai pot interveni schimbări majore în planul vieţii de familie sau profesională. Între 50 şi 55-60 de ani, de regulă se culeg roadele eforturilor. Cele mai importante sunt derivate direct din cele două sfere ale viaţii.

Pe de o parte, adultul se va bucura de recunoştinţa membrilor familiei sale, apoi, din partea societăţii: recunoaşterea meritelor profesionale şi a celor personale în grupul de colegi şi cel de cunoscuţi sau chiar la nivel mai extins al socetăţii.

Binenţeles, aceste evaluări au drept criteriu performanţele. În mod normal aceste evaluări sunt corecte. Nu întotdeauna însă şi mulţumitoare pentru cel evaluat. Cele mai dureroase par a fi subevaluările familiei.

Bărbatul de 55-60 de ani subestimat sau neapreciat de soţie sau copiii săi suferă profund. Lipsa de recunoştinţă din partea familiei este, după toate aparenţele, una dintre cele mai mari nenorociri din viaţa omului. O anumită afecţiune specifică, iubirea filială, estompează însă în cele mai multe cazuri efectele evaluării nerecunoscătoare.
Acesteia i se adaugă, la fel de benignă, prietenia profundă care se poate întemeia între cei doi parteneri, soţul şi soţia, în ceea ce se numeşte de obicei “lupta cu greutăţile vieţii” dusă în comun.

Există desigur şi cazuri care fac excepţie de la regulă. Mai frecvente sunt cele de nerecunoştinţă filială. Ele produc şi pe fondul unei revolte juvenile care întreţine un aşa zis “conflict” între generaţii.

Conflictul este mai ales unul de autoritate, dar şi axiologic. Generaţiile împărtăpesc seturi de valori sensibil diferite. Eroarea constă în a eluda această realitate supunând-o principiului autorităţii parentale. Părinţii care nu recunosc valorile respectate de copiii lor şi îi obligă să le respecte exclusiv pe cele împărtăşite de ei au, de regulă, vârsta de peste 50 de ani, când devine mai inflexibili şi relativ inapţi pentru schimbare.

Mai mult, această inflexibilitate are tendinţa de a se accentua odată cu înaintarea în vârstă. Bărbatul de 65-70 de ani împarte lumea în două perioade distincte: “pe vremea mea” şi “în vremurile astea”.

Prima este reflectată paradiziaco-nostalgic şi valorizată maxim; prezentul, în schimb, i se pare degradat şi degradant din punct de vedere moral, axiologic.  Incapabil să înţeleagă schimbarea, fie şi aspecte minore, precum ar fi moda în vestimentaţie sau gesturile estetice ale tinerilor, adultul de 65-70 de ani le va dezarma.  Este bine de ştiut însă că acesta este semnul cel mai marcant al senectuţii.

Adultul a devenit un bărbat intrat pe panta descendentă a vieţii, având deja deteriorate capacităţile adaptative.
Senectutea este acelaşi lucru cu senilitatea.

Aceasta din urmă este o formă patologică a vieţii care nu se leagă în mod obligatoriu de o anumită vârstă. Există senili la vârsta adultă, ba chiar şi la cea a tinereţii, deşi, binenţeles, senilitatea intervine mai frecvent după 70 de ani.

Senilitatea se cracterizează mai ales prin degradarea memoriei, în special al memoriei imediate, şi prin prezenţa ideilor fixe. Omul ajuns la senectute nu are idei fixe, ci convingeri nutrite afectiv dar pe care le poate argumenta raţional.

Ideile fixe, sunt mai degrabă obsesii care destructurează gândirea şi conduita. De aceea, o bătrâneţe prelungită, neafectată de senilitate, poate conferi vieţii o nouă demnitate prin acceptarea înţeleaptă şi detaşată a ideilor noi sau chiar a modelor pe temeiul că lumea se schimbă, merge înainte şi că, în nici un caz, nu se va “sfârşi cu mine”.
În acest fel va debuta în viaţa omului, ceea ce Comenius numea”schola senii”-”şcoala bătrâneţii”. “Şcolarul” este înţelepţit de vreme, pe care, cei din jur îl percep ca pe un bătrân frumos.

Cel mai adesea, acest bătrân frumos va fi înconjurat cu dragoste de membrii familiei şi, în special, de cei din generaţia următoare, nepoţii. El este negativul bătrânului înăcrit de viaţă, ursuz, certăreţ, care îşi blesteamă zilele care i-au mai rămas. Acesta din urmă se autoizolează, suportând extrem de greu dificultăţile senectuţii.
În termenii aceluiaş Comenius, acest bătrân nu va avea acces la cea mai înaltă şcoală a vieţii, care este “schola mostis”-”şcoala morţii”.

Aceasta pregăteşte omul pentru veşnicie pe temeiul că întreaga viaţă nu este decât o “pregătire pentru întâlnirea cu moartea şi veşnicia”.

Bătrânul frumos, negativul celui înăcrit este un foarte bun “elev” şi va fi şi un “absolvent” al acesteia. El ştie că “viaţa de apoi” nu este doar un mit biblic cum crede colegul său de generaţie. El ştie că de-a lungul vieţii n-a făcut altceva decât să construiască din sine ceea ce Goethe considera pe bună dreptate a fi binele suprem: personalitatea dumneavoastră, personalitatea nu moare, ea trece la odihnă, pentru ca mai apoi ea să transcende viaţa, continuând să se desăvârşească. Numai individul biologic dispare, nu şi edificiul ridicat şi personificat de el. La înviere personalitatea va ajunge la desăvârşire.

Bătrânul înăcrit, rămas în corporalitatea sa biologică, crede că aceasta este o fantasmagorie, nefiind capabil să valorizeze ceea ce este dincolo de materie, de corporalitatea fiinţei umane. De aceea, el va muri de-a binelea, dar nici de trăit nu se poate spune că ar fi trăit cu adevărat.

El nu a folosit timpul vieţii pentru a se construi ca om, ci l-a risipit aidoma oricărei vieţuitoare căreia nu i s-a dat şansa de a aspira la eternitate. Nu Dumnezeu l-a bătut desigur, ci el însuşi s-a bătut uitând că scopul lui “a trăi” este tocmai acela de a da un rost vieţii.

Sursa: http://bacaucentru.adventist.ro

This entry was posted in Fiinta umana. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>