A sosit „666” ?

A sosit „666” ?   

“Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om; şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.”  Apocalipsa 13: 16-18

La trei ani de la introducerea paşapoartelor biometrice în majoritatea ţărilor europene (Belgia le-a întrodus încă din 2004), România se confruntă cu o dilemă metafizică.  Religios prin tradiţie, poporul român intuieşte o imixtiune a Necuratului. Ce se ascunde în politica microcipului? Este el semnul damnat care constrânge la o nouă apartenenţă? Asemenea auspicii apocaliptice, marcate de umbra lui Antihrist cu brandul său „666”, tulbură omul simplu.

Aproape fiecare generaţie a avut suficientă imaginaţie sau perspicacitate ca să aplice marca „666” unei persoane non-grata.  În vechime Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul; mai recent Napoleon, Kaiserul Wilhelm, Hitler, Kissinger, Reagen, internetul, codul de bare, şi de curând cipurile electronice au adus justificări pentru una sau alta din nenumăratele numerologii. Şirul „antihriştilor” prezumtivi este departe de a fi epuizat, fapt ce explică şi gradul de îndoială cu care omenirea întâmpină fiecare nouă ofertă.

Motivul nesiguranţei rezidă în lipsa unui sistem obiectiv de decodare a lui 666. „Priceperea” la care Apocalipsa încurajează nu are sorţi de izbândă fără o metodologie adecvată. Însuşi cuvântul „Apocalipsa”  (= Descoperire) sugerează că sistemul de decodare se află chiar în pachetul de informaţii ale Bibliei şi nu în alte surse externe. Pentru aceasta, este necesară o familiarizare cu conceptele de bază ale Scripturii. (Codul de bare este incriminat pentru simbolul 666, nu e vorba de cip. Și, după cum știți, codul de bare nu apare pe pașapoarte)

Principii biblice de interpretare profetică

Sfânta Scriptură cuprinde un mare număr de profeţii. Cea mai mare parte din ele se referă la anumite momente istorice, a căror împlinire s-a consumat în trecut. O mică parte din profeţii, în special cele din cartea lui Daniel şi Apocalipsa, vizează „escaton”-ul, adică „timpul din urmă”, sfârşitul istoriei.

Terminologia profeţiei escatologice abundă în metafore: „balaur”, „fiare”, „capete”, „coarne”… Consecventă scopului ei – acela de a fi înţeleasă de cititor – profeţia însăşi le decodifică. Astfel, „fiarele” semnifică împăraţi sau împărăţii (Daniel 7:17). „Capetele” şi „coarnele” reprezintă alte împărăţii desprinse din cele dintâi (Daniel 7:24; Apoc. 17:8-10). „Apele” reprezintă „noroade, gloate, neamuri, limbi” (Apoc. 17:15). „O zi” semnifică un an (Ezechiel 4:3-4). „Balaurul” – în lb. greacă dracon, de unde şi românescul drac – reprezintă pe Satana (Apoc. 12:9), ş.a.m.d.. Identificarea acestui glosar biblic este aşadar primul pas în decodarea corectă a „semnului fiarei” şi a numărului mistic „666”.

Al doilea pas, la fel de important în metodologia descifrării profeţiei escatologice, este înţelegerea contextului biblic. Fără integrarea în context, orice interpretare dreasă cu puţină logică devine credibilă, deşi e aberantă. De aici şi atâtea „apocalipse”…

Contextul Sfintei Scripturi se axează integral pe scenariul unui conflict cosmic între Dumnezeu şi Satana, între bine şi rău. Chiar de la începutul cărţii Genesa, scena se mută pe pământ, ca urmare a trecerii omului de partea lui Satana, prin neascultare. În acest teritoriu damnat de păcat coboară Iisus Hristos, cu un scop dublu: să reabiliteze onoarea lui Dumnezeu în faţa universului şi apoi să salveze pe omul aflat în captivitatea celui rău. Prin viaţa Lui imaculată, şi apoi prin moartea Sa pe crucea Golgotei, Hristos autentifică planul de salvare a omului muritor, făcând posibilă iertarea şi înfierea lui. Totuşi, salvarea înfăptuită de Hristos pe cruce este deocamdată virtuală, ca un cec în alb. Ea devine operativă abia în urma unui act de voinţă şi credinţă a omului. Iar întrucât diavolul nu L-a putut împiedica pe Iisus Hristos să împlinească actul jertfei, el îşi concentrează acum toată iscusinţa în a împiedica factorul om să-şi însuşească cec-ul salvării. În acest cadru şi pentru acest obiectiv este mobilizat un personaj nou, Antihristul.

Antagonismul „Hrist  versus Antihrist”

După cum Hristos, Fiul şi Trimisul lui Dumnezeu, a venit şi S-a manifestat în trup omenesc, tot în dimensiuni umane îşi face apariţia şi emisarul diavolului, Antihristul. Din titulatură („anti-hrist”), ne aşteptăm să-l găsim într-o relaţie de antagonism deschis faţă de Hristos. Totuşi, contrar aşteptărilor noastre, strategia sa constă mai puţin în tăgăduirea lui Hristos (prin ateism sau satanism), cât în a-I contraface autoritatea, oferind omului un set de surogate cvasi-religioase, „ca să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

Această ipostază de „fals Hristos” derivă din al doilea sens al prepoziţiei anti. Enciclopedia Catolică on-line îl traduce cu: „în faţa” sau „înaintea”, cu aplicaţie la timp (de ex: „ante-datare”), şi spaţiu (de ex: „anti-cameră”) dar şi ca funcţie, cu înţelesul de „vice”. În antichitate, regele (basileul) obişnuia să aibă un „anti-basileu”, un vice-rege cu atribuţii cvasi-regale. Şi pretorul (strategul) avea un adjunct, „anti-strategos” care opera în absenţa şefului, uzând de autoritatea acestuia. Exact în această aură pseudo-hristică, de „vice-Hristos” îl descrie apostolul Pavel pe „potrivnicul care… se aşează în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).
Imaginea populară despre Antihrist se schimbă fundamental. Din bestie dezlănţuită, el apare ca o sosie a lui Hristos. Specialitatea lui e să contrafacă închinarea şi să instituie un fals creştinism.

Teologia „semnului lui Dumnezeu”

Dacă expertiza Antihristului constă în imitarea şi dublarea lui Hristos până la substituirea originalului cu contrafacerea, după aceeaşi logică „semnul” lui Antihrist – despre care Apocalipsa 13:16 spune că va fi aplicat „pe mâna dreaptă sau pe frunte” – va consta în contrafacerea „semnului” lui Dumnezeu. Din acest motiv, cercetarea trebuie să elucideze mai întâi care este semnul divin.

Între multe semne din Biblie cu caracter pasager şi aplicaţie ocazională, doar trei semne poartă o semnificaţie emblematică, întrucât ele marchează câte un „legământ” pe care Creatorul îl încheie cu omul.  Primul semn apare în Genesa 9:12-13 şi este curcubeul, „semn al legământului dintre Mine şi pământ (tot ce-i viu)”. El este dat ca asigurare că Dumnezeu nu va mai îngădui un alt potop universal. Semnul acesta nu are în mod direct de a face cu omul. Apariţia sa este ocazională (doar în anumite ocazii, după ploaie) şi are rol de garanţie divină.

Al doilea semn (Genesa 17:7-13) este circumcizia, „semnul legământului dintre Dumnezeu şi sămânţa lui Avraam.” El exprimă un legământ pe care Creatorul îl încheie strict cu Avraam şi descendenţii lui (evreii şi arabii). Nici el nu este un semn universal, ci unul naţional.

Al treilea semn (Exod 31:13; Ezechiel 20:12.20) este ziua Lui de odihnă, Sabatul , „un semn” al „legământului necurmat”. Din raportul Genesei (2:3) şi din cuvintele lui Hristos (Marcu 2:27) reiese că semnul acesta a fost destinat „omului”, lui Adam, cu mai bine de 2.000 ani înainte de apariţia primului evreu. Pentru a-l evidenţia şi a-i întări valabilitatea, Dumnezeu îl încastrează în mijlocul Decalogului, rostind o întreagă poruncă pentru comemorarea acestui semn.

În altă ordine de idei, descrierea pe care o face Apocalipsa (13:16), specificând că „semnul” va fi aşezat „pe mâna dreaptă sau pe frunte”, este sugestivă: Expresia „pe mâna dreaptă sau pe frunte” o mai găsim într-un singur loc în Biblie (Exod 13:9.16), şi atunci în relaţie tot cu o sărbătoare. Faptul că Apocalipsa chiar citează pasajul sugerează o legătură şi cu contextul.

După toate indicaţiile din Scriptură, este cel mai de aşteptat ca în această zonă – a „semnului legământului” – să-şi afişeze Antihristul contrafacerea lui, prin decretarea unei sărbători universale ca semn al autorităţii sale cvasi-divine (Exod 31:13).

„Şase” contra lui „Şapte”

În culturile antice, cifrele – pe lângă valoare numerică – aveau o semnificaţie mistică. În cultura semitică (ebraică, canaanită, babiloniană), ca şi în cea indiană, chineză, europeană cifra “7” reprezenta “sacrul” prin excelenţă şi era privit ca simbol al plinătăţii desăvârşite. Ebraicul „şeba” (şapte) vine de la rădăcina „saba” – plinătate. În Biblie, „şapte” apare de 700 ori (595 ori în Vechiul Testament şi 105 ori în Noul Testament) . Scriptura referă acest număr la divinitate, „şapte” exprimând perfecţiunea. În plus, o cercetare sumară a universului nostru material descoperă o incredibilă abundenţă a cifrei „7”, marcă a creaţiei divine.

În opoziţie, simbolismul numerologic antic lega cifra „6” de om, pe considerentul principal că „ziua de naştere” a omului a fost ziua a 6-a a săptămânii creaţiunii. Printre datoriile exprimate în Cele Zece Porunci, omului i s-a dat să lucreze 6 zile („Şase zile să faci tot lucrul tău” – Exod 20:9), ziua a 7-a fiind rezervată adorării lui Dumnezeu. Întrucât cele 6 zile împlineau tot lucrul său, „6” a devenit simbolul „desăvârşirii omeneşti”.

Odată cu răzvrătirea post-diluviană contra lui Dumnezeu, în timpul lui Nimrod (vezi istoria turnului Babel din Genesa 11:1-9), babilonienii şi-au elaborat, în replică, un sistem filosofico-numerologic concurent, bazat pe „6”, cifra omului-titan. Prin el, magii şi-au propus să marcheze timpul şi spaţiul cu numărul omului (Apocalipsa 13:18 „e numărul omului!”). Astfel, ei şi-au fundamentat geometria pe multiplii lui 6, împărţind cercul în 360 grade (6 x 60 grade), triunghiul echilateral (60 x 3), etc. Timpul a fost şi el însemnat cu cifra 6: ora (60 secunde x 60 minute = 3.600), ziua (6 x 2 pentru zi; 6 x 2 pentru noapte). Acest sistem operează în matematică şi astăzi, ca sistemul sexagesimal.

În antichitate, matematica se confunda cu misticul din mitologie şi astrologie. Departe de a fi doar o soluţie logică pentru uz pragmatic, sistemul sexagesimal era povestea despre zei în numere. Babilonienii preluaseră de la Sumerieni panteonul lor politeist. În timpul lui Hammurabi, l-au îmbogăţit cu zei şi mituri noi. Printre nenumăraţii zei şi zeiţe, 36 (6 x 6 !) erau zei de prim rang. Fiecăruia i s-a atribuit un număr, în ordinea importanţei. Lui Anu, zeul cel mai mare, i s-a atribuit Unitatea, numărul 1. Au urmat ceilalţi, cu numerele 2, 3, 4… până la 36.

Odată cu afirmarea politică a lui Nimrod – unificatorul cu sabia a triburilor mesopotamiene, constructorul unor cetăţi strategice ca Babel, Uruk, Ninive, şi lider al rebeliunii contra lui Dumnezeu (vezi Genesa 10:8-12) – panteonul babilonian mai primeşte un zeu important, al 37-lea. Acesta nu era altul decât însuşi Nimrod, omul ajuns dumnezeu (prin apotheoza). El devenea nu „unul dintre cei mulţi”, ci zeu suprem. Nimrod – în scrierea consonantică ebraică NMRD – ajunge MaRDuk sau MeRoDac, „Jupiter” al babilonienilor. Mitul morţii sale, al recompunerii cadavrului său de către Semiramis (alias Iştar), al conceperii post-mortem a lui Thamuz, fiul său, şi celebrarea învierii lui la solstiţiul de primăvară au cunoscut o largă răspândire în tradiţiile precreştine.
Nimrod, alias Marduk, omul îndumnezeit, era adorat ca Zeul-Soare. Devenit zeu suprem, lui nu i s-a atribuit un număr oarecare, ci devine „suma numerelor” celorlalţi 36 zei majori:
1+2+3+4+5+6+7+8+9+10+11+12+13+14+15+16+7+18+19+20+21+22+23+24+26+27+28+29+30+31+32+33+34+35+36 =  666

„666” capătă deodată sens în identificarea lui Antihrist. Aşadar, el apare ca o re-editare a lui Nimrod, omul (cifra 6) care se dă drept dumnezeu (666), care va pretinde închinare şi care va impune tuturor locuitorilor pământului, „mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:16-17).
În contextul biblic, este evident că Antihristul şi semnul lui n-au nimic de-a face în mod direct cu datele biometrice, nici cu micro-cipul, nici cu codul de bare sau cu vreun alt instrument de evidenţă al populaţiei.

Cipul blestemat

Dincolo de îngrijorările plăsmuite de zelul religios combinat cu o informare aproximativă, subiectul paşapoartelor biometrice aduce pe tapet o problemă reală, de natură etică, pe care protestatarii au intuit-o şi care nu se leagă direct de Antihrist, ci de „microcip” .

La data memorabilă de 10 decembrie 1948, ONU adopta „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, prin care proclama democraţia şi drepturile omului în lume. La 60 ani după aceea, la 4 septembrie 2008, Adunarea Generală ONU – acelaşi for – s-a întrunit pentru a definitiva „Strategia globală anti-terorism”, în care unul din drepturile fundamentale ale omului – dreptul la sfera privată (privacy – unul din cei patru stâlpi ai demnităţii umane ) – era afectat profund.

Schimbarea de atitudine a ONU survenea într-un context marţial: în octombrie 2001, SUA decreta „Actul Patriotic”, lege care conferea FBI-ului şi Departamentului de justiţie al SUA puteri lărgite pentru interceptări telefonice şi de comunicaţii prin internet pentru toate persoanele susceptibile de legături cu Al Qaeda. Peste doi ani, în 2003, Congresul american vota „Actul Patriotic II”, care extindea şi mai mult dreptul legal al serviciilor de informaţii, autorizând spionajul domestic, percheziţiile inopinate la orice oră din zi sau noapte, monitorizarea pe termen lung etc.

La început, oamenii au acceptat cu spirit de sacrificiu intruziunile indiscrete ale puterii în domeniul inviolabil al intimităţii personale. Dar felul în care au decurs lucrurile cât şi continua lărgire a breşei pentru ochii curioşi ai jandarmului au alertat pe formatorii de opinie de pretutindeni.

Vreau „singur” !

„Privateţea”  – dreptul încălcat prin introducerea monitorizării individuale prin microcipuri – exprimă “dreptul de a fi lăsat singur” în izolare sau în intimitatea unui grup, în condiţia anonimatului. (Samuel D. Warren şi Louis Brandeis, The Right to Privacy, 1890). Este dreptul unui individ, a unui grup sau instituţii de a determina, în ce-l priveşte, când, cum şi până la ce limite să comunice altora informaţii despre sine.

Societatea modernă a înţeles că privateţea se găseşte în miezul conceptului de libertate a statului modern. Fiind întemeiată pe autonomia fizică şi morală a omului, privateţea este esenţială pentru bunăstarea individului. Astfel că „rezerva” pe care şi-o arogă guvernul de a spiona aspectele intime ale cetăţenilor are de-a face cu esenţa democraţiei.

Rezultatele unui studiu publicat de ABC News (10 ianuarie 2006) arăta că procentul celor nemulţumiţi de intruziunile nejustificate ale guvernului american în viaţa personală, sub pretextul investigării terorismului, aproape că s-a dublat într-un singur an: de la 17% – la 30%. Apoi 47% din americani consideră că înregistrările convorbirilor telefonice private sunt inacceptabile.

Opinia politicienilor, însă, este alta. Într-un articol recent, publicat în „The Independent” (25 febr. 2009), intitulat Lupta cu terorismul cere sacrificarea privateţii, fostul coordonator al Oficiului pentru Securitate şi Informaţii din Marea Britanie, Sir David Omand, avertizează că va trebui să ne obişnuim cu gândul că succesul în lupta contra terorismului ne costă privateţea. „A iscodi secretele oamenilor implică încălcarea zilnică a legilor morale… Aceasta-i o alegere grea, contra curentului. Ea sacrifică libertăţi civile. Dar în cazul terorismului, este cu mult mai preferabil să faci o derogare de la drepturile fundamentale ale omului…” Cât de etic este un asemenea raţionament? Şi cât de eficient este el în plan pragmatic?

„Te văd, te văd!”

Până nu demult, poliţia şi serviciile de securitate n-aveau acces la informaţii private ale cetăţenilor, decât numai în baza unei autorizări legale. În ultimii ani, legislaţia a deschis un acces larg către baze de date ample, sub acoperirea cuvântului magic: „Prevenţie”.

Foarte recent, (18 iunie 2008), parlamentul Suediei a votat la limită o lege prin care autorizează interceptarea fiecărei convorbiri telefonice private şi a fiecărui mesaj electronic, fără vreun preaviz. Prezumţia de nevinovăţie – principiu findamental al sistemului juridic – este eliminată. Titlul articolului publicat de cotidianul suedez „The Local” (10 iunie 2008), „Noua lege de interceptări e mult mai rea decât Stasi ” făcea aluzie la vremurile de tristă amintire, când nu acuzatorul, ci cel bănuit trebuia să producă dovezi pentru inocenţa sa…

În Statele Unite, încă sub preşedinţia lui Clinton, FBI foloseşte un soft de detectare, „Carnivore”, destinat capturării tuturor pachetelor de informaţii care vin sau pleacă de la provider-ii de internet. Programul este în stare să reconstruiască integral conţinutul mesajelor circulate. În 2003, s-a lansat un alt program, „Total Information Awareness Program” (Programul de „Totală Supraveghere a Informaţiilor”, ulterior denumit „Terrorism Information Awareness Program” – TIA). Pe lângă aspecte legitime şi utile, oficiul de informaţii filtrează toate mijloacele de comunicare şi bazele de date: rapoarte comerciale, financiare, medicale şi chiar documentele personale ale cetăţenilor în bună rânduială. Cu cât detaliile operaţiunilor TIA sunt mai secrete, cu atât produc mai multă îngrijorare. „Din puţinul care-l ştim”, comenta revista Wired (3 aprilie 2003, Do Privacy Fears Allow Terororism?) e limpede că sistemul este defectuos, că nu te poţi baza pe el şi că e foarte susceptibil la abuzuri. Constatăm o abandonare completă a dreptului nostru de a fi lăsaţi singuri.”

Nu de mult a avut loc un scandal public după dezvăluirea unui protocol între „Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication” (SWIFT) – instituţie europeană prin care operează 8.300 bănci şi instituţii bancare din 208 ţări – şi guvernul american, prin care SWIFT oferea CIA-ului acces liber la rapoartele bancare ale oricui.
Marea Britanie a lansat de anul acesta un plan de 12 miliarde lire sterline pentru monitorizarea poştei electronice, telefonului şi a internetului fiecărei persoane, chiar şi a convorbirilor din birouri, foaiere… ba chiar şi din sufrageria personală (The Telegraph, 5 oct. 2008). Dacă în 2002, PC World compara Marea Britanie cu un „Cernobîl al privateţii”, starea în care s-a ajuns găseşte greu un termen de comparaţie.

La ora actuală, în Londra există 4 milioane de camere de luat vederi – mai multe decât în orice altă capitală – amplasate peste tot, chiar şi pe acoperişuri şi în autobuze. În cursul unei singure zile, o persoană obişnuită este fotografiată în medie de cca. 300 ori. Zilnic se scanează cele 3 miliarde E-mail-uri (35.000 pe secundă). Peste 250 miliarde de apeluri telefonice se ascultă anual. Şi se apreciază că în câţiva ani acest număr se va dubla. Pentru a controla întregul volum de informaţii, se vor instala mii de analizatori în telefoane şi reţele de compunter. Acestea vor redirecţiona informaţiile spre o bază centrală. Odată informaţiile stocate, lucrătorii vor putea identifica legături între celule teroriste sau simpatizanţii lor. Dar numai atât?

Cu un stoc atât de uriaş de date, este virtual imposibil să se asigure protecţie faţă de abuzuri din partea agenţiilor de informaţii sau chiar din partea unei conduceri nedemocratice. Din nefericire, publicul ignoră cu seninătate pericolul. Cei mai mulţi, neavând nimic de ascuns, sunt bucuroşi să sacrifice o părticică din privateţea lor pentru o securitate mai bună.

Sindromul „Big Brother”

Cu toate că obiectivul anunţat pentru culegerea masivă a datelor este lupta contra terorismului, informaţiile ajung să fie folosite de organele statului: poliţie, administraţie publice, instituţiile de sănătate publică, etc. Contrar prevederilor Convenţiei Europene privind Drepturile Omului (artic. 8), statul se amestecă tot mai profund în sfera intimă a individului. Justificări precum „securitatea naţională”, „ordinea publică”… sunt mult prea vagi şi lasă suficient spaţiu de manevră nepermisă. Pe de altă parte, posibililtatea ca lucrătorii sau chiar instituţiile de monitorizare să le folosească în scopuri ilicite e foarte tentantă. Cine le poate cere socoteală?

Declaraţia fostului şef de informaţii britanic, Sir David Omand, că „e mai de preferat să încalci o lege morală decât să dai o şansă terorismului” este de-a dreptul iresponsabilă. O lege morală nu este o convenţie care se poate schimba prin consens. Ea emană din natura intimă a fiinţei. Iar când un principiu moral sau un drept fundamental este încălcat, maşinăria „om” se dereglează şi se distruge. „Cel care comite intruziune în intimitatea altuia devine stăpânul celuilalt. Intruziunea este arma primară a tiranului.”  O supraveghere orwelliană  dezumanizează şi produce o cascadă de efecte psiho-sociale dezastruoase. Dacă viaţa a 100 persoane (ţinta teroriştilor) este foarte preţioasă, cu cât mai preţioasă este viaţa şi sănătatea mentală a unei naţiuni întregi, ameninţate de intruziunile lui Big Brother? Iată din ce motive criticismul împotriva tehnologiei invazive este pe deplin justificat. (The Economist, articolul “Open Your Mind”, 23 May 2002).

Bomba de sub masă

Dacă, pentru români, adoptarea paşapoartelor biometrice a generat un scandal atât de disproporţionat, ce va produce aflarea ştirii că la 17 martie 2009 s-a legiferat deja ordonanţa de urgenţă a guvernului 69/2002 (amendată la rândul ei prin ord. guv. 184/2008) de introducere a Cărţii de Identitate Electronice (CIE)? Un asemenea act include mult mai mult decât banalele date biometrice. CIE, pe lângă datele personale şi datele biometrice , va include o serie de acte: permisul de conducere auto, cartea de alegător, nr. de asigurare socială, nr. de asigurare medicală, cât şi alte posibile elemente emise de guvern. Dacă paşaportul îl poţi lăsa ani de zile în sertar, legea te va obliga să porţi Cartea de Identitate Electronică tot timpul asupra ta, ca să-l poţi prezenta oricând organelor abilitate. Altfel comiţi un act ofensator.

Adoptarea unei Cărţi de Identitate Electronice promite multe avantaje. Criticii, în schimb, apreciază că în loc de a reduce problemele, CIE le va multiplica în direcţii nebănuite. Deşi utilizarea de date biometrice ajută la verificarea autenticităţii identităţii, ea totuşi nu este 100% sigură. Întotdeauna există o marjă de variaţie între eşantionul original obţinut la înregistrare şi cel prelevat la punctul de control. Pentru a nu permite scăpări faţă de persoane urmărite, marja trebuie să fie foarte mică.

Cât priveşte securitatea, nici un sistem nu poate fi 100% sigur. Toate sistemele de carduri electronice au fost violate. Pe măsură ce tot mai multe carduri vor fi scoase pe piaţă, tot mai mulţi hackeri vor şti cum să le spargă codul. Ce dezastru se va produce când vei confunda un CIE clonat cu unul autentic. Când guvernul britanic a dispus înregistrarea fiecărui copil într-o bază de date imensă, de ce oare înalţii funcţionari au fost scutiţi să predea datele biometrice ale copiilor lor, „din motive de securitate”, dacă toate acestea nu prezintă nici un pericol de scurgere sau manipulare?

Şi totuşi Apocalipsa

“Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un numărul omului; şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase.” (Apocalipsa 13: 16-18)

În toată confuzia stârnită de cipurile cu date biometrice există şi o temere îndreptăţită. Ea vizualizează posibilitatea ca, odată, omenirea să ajungă să fie monitorizată şi manipulată de o oligarhie politică. Datorită tehnologiei informatice la dispoziţie, există potenţialul ca un Hitler sau un guvern malefic să exercite control total ca acela pe care doar Dumnezeu e îndreptăţit să-l deţină. Această virtualitate ar viola pe plan individual dreptul omului la intimitate, iar pe plan colectiv ar substitui democraţia cu o dictatură fără precedent în istorie. Niciodată o instituţie politică n-a deţinut atâtea pârghii de control. Tehnologia electronică actuală este pe cale să creeze o infrastructură în stare să ofere o imensă concentrare de putere, fără ca aceasta să fie cenzurată de mecanismele democratice (plebiscit, dezbateri în presă şi sondarea opiniei publicului).

Tehnologia va continua să se perfecţioneze. La fel şi terorismul. Lucrurile odată pornite pe toboganul escaladării, nu se vor opri aici. O infrastructură de monitorizare de o precizie „chirurgicală”, ajunsă în mâna unui dictator, ar avea urmări incalculabile şi ireversibile. O criză politică va conduce în mod logic la multiplicarea măsurilor de „siguranţă”. Acestea, datorită vulnerabilităţii sistemului, vor cere noi şi noi amputări ale privateţii,  îngrădind progresiv toate libertăţile. Un asemenea scenariu nu ţine de Science Fiction. Istoria ne-a dovedit că este cu totul posibil.

În viziunea Apocalipsei se profilează un viitor în care oamenii vor ajunge într-atât de monitorizaţi încât vor putea fi excluşi din circuitul economic în cazul refuzului de a accepta ingerinţe în materie de conştiinţă. E evident că această excludere (ca „nimeni să nu poată cumpăra sau vinde”) reprezintă ultima violare a dreptului omului, dreptul la viaţă. Cu câteva decenii, un asemenea scenariu părea fantezist. Pe valul oportunităţilor tehnico-informatice, există toate condiţiile pentru autentificarea contextului apocaliptic. Şansa noastră este că trăim încă în prezent, în reversibilitate, nu în viitorul potenţial. Atitudinea fiecăruia contează.

Lucian Cristescu

This entry was posted in Articole and tagged , , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>