Еvanghelia lui Tolstoi si Dostoievski

Еvanghelia lui Tolstoi si Dostoievski

Odată cu Biblia, comuniștii au uitat să suprime și cărțile lui Tolstoi și Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinței creștine pentru vremurile noastre.” Scriitorul Malcom Muggeridge

Deși Tolstoi a fost apreciat de unii (Virginia Woolf) ca fiind ”cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea”, iar de alții ca un ”simbol al căutării după sensul vieții” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui este cronica frământată  a omului în căutarea după absolut.

Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătușile binevoitoare se ocupă de creșterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viața de salon. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată și ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge și căutând altceva, la 28 de ani, își dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa. După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nicio copeică: își prăpădise toți banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viața, Tolstoi se căsătorește cu Sonia Andreevna Bers, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război și Pace și Ana Karenina îl fac deodată faimos.

La vîrsta de 56 de ani Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu. Așa găsește Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează și se convertește. Dar ceea ce îl fascinează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte. Cu un alt sistem de valori în suflet, Tolstoi își reneagă romanele și, de aici înainte, este hotărât să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-și țină un jurnal, în care-și nota toate evenimentele și lupta sa lăuntrică până în cele mai mici detalii, cunoaștem itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reușea să le aplice în viață. Jurnalul este însă martor că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.

Odată după ce a citit porunca pe care Isus a dat-o tânărului bogat, Tolstoi a decis să-și elibereze șerbii, să renunțe la dreptul de autor al operelor sale, să-și împartă imensele bogății. A început să poarte haine țărănești și ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soția lui, Sofia, văzându-și siguranța financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câștigați din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost dați pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de țar. Filosofia lui de non-violență – izvorâtă din Predica de pe munte – i-a inspirat cu putere și pe Gandhi, și pe Martin Luther King, și cititorii săi.

Ca să fie desăvârșit, Tolstoi a renunțat la vânătoare, la fumat și băutură; a devenit vegetarian. Avea ”reguli pentru dezvoltarea voinței emoționale; reguli pentru dezvoltarea simțămintelor înalte și reguli pentru reprimarea simțămintelor josnice…” Niciodată n-a renunțat la niciuna din ele… Toată viața și-a propagat crezul său care de-atunci și până acum, continuă să câștige nenumărați entuziaști. Oamenii îi admirau viața impecabilă de dinafară…

Și totuși… În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesră împlinirii desăvârșite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu și-a putut tăgădui conștiința care îl tortura. Străduințele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecțiune nu i-au adus niciodată pace și bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătățire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real și ideal l-a măcinat cumplit.

”Testul păzirii învățăturii lui Hristos se concretizează în conștiența eșecurilor noastre de a atinge perfecțiunea”, scria Tolstoi cu amar. ”Nu poate fi evaluat cât de mult ne-am apropiat de perfecțiune. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre”.

Atît de dezamăgit era de neputința omenească, încât, spre sfârșitul vieții, și-a ascuns puștile, ca să nu dea curs tentației de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur și simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui și de bogăție… Însoțit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabond într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.

Philip Yancey îl considera pe Tolstoi drept ”primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător și de credibil pe cât e Diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”

Și totuși convulsiile sale spirituale și nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esențial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: ”Cu claritate de cristal, Tolstoi și-a văzut propria nevrednicie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în harul lui Dumnezeu pentru a depăși incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ținta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Isus, Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii, lipsit de puterea harului.

Învierea netrebnicului

Cu numai șapte ani mai în vîrstă ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experiența spirituală. Pe când Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecțiune, acesta se prăbușea periodic în alcoolism și patima jocurilor de noroc. În schimb, mesajul acestui ”ratat” comunică har și iertare cu forță tolstoiană. Scriitorul se numește Feodor M. Dostoievski (1821 – 1881).

Fiul unui chirurg pios și caritabil, Dostoievski rămâne și el orfan de ambii părinți în adolescență. După promovarea Academiei Tehnice Militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski își dă demisia ca să trăiască din producții literare, spre care se simțea atras. La 25 de ani, după ce a publicat romanul său ”Oameni sărmani”, cel mai exigent critic rus în viață a exclamat: ”Un nou Gogol este printre noi!”

La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petrașevski, un grup de socialiști utopici și revoluționari antițariști. După numai doi ani, Dostoievski este arestat și condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului  lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuție, împreună cu alți 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de slugi aliniate la zid îi așteptau. Timp de o jumătate de oră, condamnații, înghețați fizic și sufletește, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi, primii trei au fost aliniați. ”Puștile sus”, s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit… și, înainte de a rosti ”Foc!”, un ofițer gonind pe cal apăru cu un mesaj din partea țarului: ”Opriți!” Arătând marea îndurare a înălțimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la muncă silnică… Experiența aceasta de o intensitate inexprimabilă avea să-l marcheze pentru restul vieții. Câțiva dintre condamnați înnebunesc. Alții se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieții.

Pedeapsa înlocuitoare suna: patru ani de muncă silnică, urmați de alți șase ani de armată corecționară. Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piață îi strecoară un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găsește 25 de ruble. Providența lui Dumnezeu mă emoționează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlăturată de izbucnirea de lumină pe care o găsește în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citește și recitește Noul Testament, memorând o bună parte din el. Acolo, în Siberia, Dostoievski se regăsește în rolul fiului risipitor: într-o țară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-și de bunătatea Tatălui pe care l-a părăsit. Acolo trăiește Dostoievski experiența convertirii: se dezice de aroganța intelectualității ruse, renunță la ideile sale politice și se dedică din străfundul inimii doar lui Hristos.

La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viața peteresburgheză cu o credință de nezguduit. ”Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos se află în afara adevărului, atunci aș prefera să rămân cu Hristos, decît cu adevărul”.

Curând după aceea, la 40 de ani, Dostoievski pornește să colinde, ca și Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaște căderi zdrobitoare și ceasuri de amară căință. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viața lui cunoaște recăderi în alcoolism și blestematele jocuri de noroc. Într-o lipsă financiară cronică și dependent de creditori nemiloși, Dostoievski se află întotdeauna în urmă cu scrisul. În această goană, primește ajutorul neprețuit al tineriei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci și cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi și noapte, activitate încununată cu succes. La scurt timp, se căsătoresc. Ca o mîngâiere, Ana aduce, pentru ultimii 15 ani, ordine financiară și adăpostul unui cămin creștin.

Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii și reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfește. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii și aprecieri. Retras și bolnav, la șaizeci de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei lor, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui povestește: ”Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat luat mânuțele (avea patru copii) și ne-a spus: ”Copii, niciodată să nu uitați ce vă spun acum. Aveți credință deplină în Dumnezeu și nu vă îndoiți niciodată de iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparație cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veți ajunge disperați și veți face lucruri urâte ca mine, să nu vă pierdeți niciodată încrederea în Dumnezeu. Umiliți-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Implorați-I iertarea și El se va bucura de pocăința voastră tot așa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor”.”

”De la Tolstoi”, spune Yancy, ”am învățat să privesc înăuntru spre Împărăția lui Dumnezeu care poate fi în mine. Împreună cu el am descoperit cât de mizerabil am ratat eu înaltele idealuri ale Evangheliei. De la Dostoievski am aflat chemarea harului pentru un păcătos ratat ca mine.”

Charles H. Spurgeon, revivalistul englez de la sfîrșitul secolului 19, spunea: ”Dacă vrea cineva să nimicească Evanghelia, e destul să îndepărteze Legea. Căci fără instrumentul acesta care descoperă păcatul și care aprinde în suflet nevoia după Mântuitorul, harul Evangheliei ajunge inutil și neoperant. Hristos, în Evanghelia Sa, ni le dă pe amândouă, prin predica de pe munte și prin Golgota.”

După cartea ”Galileanul”
de Lucian Cristecu, p. 303 – 308

This entry was posted in Diverse. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>